Kiduș nici nu se născuse și toată familia și-a dat seama că este un ghiduș. Împingea din picioare atât de tare de se ghicea forma călcâielor prin pielea întinsă a burții Suzanei, o femeie frumoasă, tenul alb, de zăpadă, părul negru ca abanosul, ochii – două pete de albăstrea, nasul de efigie grecească, nări fremătânde, forme rubensiene, din cele bune de făcut copii. Când a intrat în lume, el a început să țipe după sân. Dar ce țipete! Prima oară țipa scurt, în surdină. Dacă nu primea în câteva secunde ceea ce dorea, începea să țipe asurzitor. Moașa care îl asistase la naștere și venea zilnic în vizită a remarcat că este «cel mai zgomotos, cel mai mâncăcios și cel mai căcăcios» din câți copii văzuse până atunci. Kiduș s-a născut pe 27 iunie 1941, când Ion Antonescu i-a dat telefon lui Constantin Lupu, comandantul militar din Iași, ordonându-i «să curățe orașul de evrei». Nimeni nu aflase încă despre tragica veste a pogromului. Tatăl lui, Þalim (Fotograf), ar fi vrut să-l numească Ghiduș, dar «Decretul lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România», semnat de regele Carol al II - lea pe 8 august 1940, interzisese ca evreii să poarte nume românești. De aceea, el i-a dat un nume cu fonetică asemănătoare, Kiduș, care în idiș are o altă semnificație: sfințirea vinului în zilele de sabat și cu alte ocazii!
Þadic, numele familiei lui Kiduș, are o rezonanță deosebită în idiș, deoarece înseamnă «justul». În credința mozaică există conceptul de «lamed-vav țadichim», adică «36 de oameni drepți»; litera ebraică «l» (lamed), însemnând «30», litera «v» (vav) - «6», iar cuvântul «țadichim» – «drepți». În Talmud se specifică faptul că în fiecare generație există 36 de oameni drepți, care primesc harul lui Dumnezeu. Dacă ar lipsi numai unul dintre ei, atunci ar veni sfârșitul lumii.
Casa părintească a lui Kiduș era, de fapt, a bunicilor paterni, Aizic, alintat Ițic, și Rașela Þadic. Era o clădire cu un singur nivel, acoperită cu tablă zincată cu pete feruginoase, lungă, tip vagon, perpendiculară pe direcția străzii, cu tencuiala mâncată de ani, lăsând să se vadă că a fost construită din cărămidă, semn de bunăstare în Bacău, unde marea majoritate a locuințelor erau din paiantă. Avea o bună poziția strategică, ambele capete ale clădirii, cât și ale curții, având ieșire în spațiul public. Curtea era îngustă, cât să încapă o căruță. Într-un capăt al clădirii, într-o cameră spațioasă, Aizic își amenajase atelierul – foto, care avea ușă și vitrină spre Strada Mare, una dintre puținele artere de circulație pavate în timpul războiului cu piatră cubică de granit – un lux, alături de Strada Centrală, Regele Ferdinand (fostă Bacău – Piatra), Calea Mărășești (fostă Bacău – Focșani), Calea Oituz (fostă Bacău – Ocna), Ioniță Sandu Sturza și alte câteva, de se puteau număra pe degetele a două mâini. Camera din celălalt capăt al casei, cu o ușă care dădea direct în Piața Centrală, fusese transformată de Rașela într-o magazie cu de toate, butoaie pentru vin și murături, lemne de foc, lăzi de legume și fructe, capră pentru tăiat lemne, topoare, ferăstraie, ciocane, cuie și multe alte mărunțișuri gospodărești. Acolo făceau un stagiu îndelungat, ani de zile, vechituri, tot ce urma să fie aruncat definitiv la halda de gunoi, dar nu le venise încă momentul: haine roase de purtare, mobilier stricat și câte și mai câte se găsesc la casa omului. De multe ori magazia ținea loc și de coteț pentru găinile cumpărate la spartul târgului, la prețuri de ocazie. Rașela nu băga găinile într-o cușcă, ci le lăsa destul de libere, ba le dădea și boabe, chiar dacă le sacrifica a doua zi, că așa cere tradiția. Pentru ușurința prinderii, le lega de un picior cu o sfoară lungă de câțiva coți. Tot acolo, găinile erau tăiate cușer. Pentru treaba asta Rașela nu mai chema un haham, deoarece, de când începuse războiul, veniturile scăzuseră la limita subzistenței. Aizic știa cum să cresteze artera carotidă la gât, astfel încât găinile să se mai zbată câteva minute, cât să le iasă tot sângele din carne. Imediat, Rașela se ocupa de desfacerea găinii și de rest; intra în atribuțiile ei de bună gospodină. Evreii nu agreează fripturile în sânge, care s-au dovedit total nerecomandate, mai ales în climatul cald al Orientului Mijlociu, unde au locuit încă de pe timpul patriarhului biblic Avram! Spre curte, casa avea o singură ieșire, cu un pridvor văruit de multă vreme în alb, încadrat de două coloane simple, fără capiteluri, din cărămizi cioplite destul de rudimentar. Frontonul avea un basorelief, îndicând pe fond alb cu litere albastre, spălăcite de vânt, anul terminării construcției, așa cum se obișnuiește, dar cu mai multă precizie: «25 februarie 1924». Aceasta a fost ziua când a apărut legea care dădea cetățenie română tuturor cetățenilor din fostele imperii austro – ungar și rus cu reședința la 1 decembrie 1918 în Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, ori la 28 noiembrie 1918 în Bucovina sau la 9 aprilie 1918 în Basarabia. Despre acest eveniment Kiduș își amintește cu mare precizie că tatăl său i-a repetat de multe ori, chiar de când încă nu ajunsese la vârsta școlară, dar era destul de copt la minte, încât avea știința cititului și scrisului:
- Această lege a fost impusă de «Tratatului asupra minorităților» semnat de România la Paris, pe 29 decembrie 1919, împreună cu «Puterile aliate și asociate», precum și de Constituția României din 29 martie 1923.
Þalim Þadic era un bărbat mic de statură, brunet, chelie lucitoare, vizibilă chiar și cu tichia («kipa») neagră pe cap, perciuni («peot») lungi, buclați, ochi de cărbune, scăpărători, nas ușor coroiat și cam prea lung, buze de zâmbet subțire, negustoresc, burtă respectabilă, costum negru, cămașă lăsată peste pantaloni, albă, cu patru ciucurei albi («țițiot»), ieșind de sub haină, doi în față și doi în spate, pantofi negri, bine dați cu cremă. S-a născut pe 14 august 1916, când România a declarat război Austro – Ungariei. De fel el se trăgea dintr-o familie de evrei sefarzi, veniți din Istanbul, după apariția Codului Calimachi, care prin articolul 1430 acorda evreilor dreptul de a-și cumpăra case și magazine în orașe, dar interzicea cumpărarea oricăror proprietăți în mediul rural.
- Cine a fost Calimachi? l-a întrebat Kiduș, într-unul din dialogurile pe care le avea cu tatăl său - curiozitate firească, de cunoaștere a trecutului țării natale, dar și a neamului său, curiozitate pe care el și-o arătase încă din fragedă copilărie.
- Calimachi, pe numele întreg Scarlat Calimachi, a fost domnitor fanariot al Moldovei. În 1817, el a promulgat un cod civil redactat de Christian Flechtenmacher, care a fost ajutat de alți juriști, ca Andronache Donici, Alexandru Bojincă. Acest document a avut ca model codul civil austriac.
Mintea scăpărătoare a lui Kiduș nu stătea nici o secundă, făcea asocieri, și imediat a întrebat:
- Christian Flechtenmacher are legătură cu Alexandru Flechtenmacher, cunoscutul compozitor al «Horei Unirii»? Ei sunt evrei de-ai noștri?
- Bravo, ai intuit bine, ghidușule! l-a alintat tatăl său. Într-adevăr, Christian Flechtenmacher a avut un fiu, Alexandru Flechtenmacher, pe numele întreg Alexandru Adolf Flechtenmacher, care a mai compus prima operetă românească, «Baba Hârca», și multe alte operete și vodeviluri. Dar, ei au fost români de origine germană...
Așa că sunt de-ai noștri, dar nu evrei...
- Dar... evrei de-ai noștri, care au fost oameni de vază ai României... vreau să știu...
- Bine, ține minte! Un evreu român celebru: inginerul Lazăr Edeleanu, inventatorul primului procedeu de rafinare a petrolului cu dioxid de sulf. De asemenea, oamenii de litere Constantin Dobrogeanu - Gherea, cu numele adevărat Solomon Katz, Mihail Sebastian, cu numele adevărat Iosif Hechter, Aurel Baranga, cu numele adevărat Aurel Leibovici, și Tristan Tzara, cu numele adevărat Samuel Rosenstock. Ultimul s-a născut în județul Bacău, la Moinești. Aaa! Era să-l uit pe Constantin Daniel Rosenthal, născut la Budapesta, autorul celebrului tablou «România revoluționară».
- Povestește-mi despre plecarea familiei noastre din Istanbul!
- Este ca în povestea evreului rătăcitor pe care ți-am spus-o de câteva ori, când curiozitatea ta nemărginită, ca de obicei, dă năvală.
- A fost primul mit pe care mi l-ai povestit, remarcă acesta, până să ajungem la mitologia greacă.
- Strămoșii locuiau pe țărmul nordic al Cornului de Aur, lângă turnul Galata, unde este și acum o mare comunitate de-a noastră. Pe celălalt țărm se află Fanarul, de unde au venit o seamă de domnitori în Moldova și Þara Românească. La Istanbul apăreau frecvent conflicte cu musulmanii turci, care atacau sinagogi, jefuiau, omorau. De aceea, familia noastră s-a gândit să plece într-o țară creștină liniștită, cum este Moldova. S-au oprit în Bacău, oraș la răscruce de drumuri în centrul principatului, unde, după o serie de căutări au găsit un loc bun, vad ca lumea, și au deschis, cu multe eforturi, un han. Și-au dat seama că în Bacău sunt mulți oameni veniți cu treburi și au de stat măcar o noapte în oraș. Dar, emanciparea noastră ca etnie a întâmpinat greutăți. Unirea Principatelor din 24 ianuarie 1859, a însemnat o mare speranță, Alexandru Ioan Cuza numindu-ne «români de rit israelit». Înlăturarea domnitorului a însemnat transformarea noastră în apatrizi, conform articolului 7 din Constituția din 1866. Ca urmare a presiunii Congresului de la Berlin din 1878, acest articol a fost modificat în sensul că locuitorii necreștini devin cetățeni români, dar: «naturalizarea nu poate fi realizată decât individual și prin lege». Singurii care au beneficiat de o încetățenire colectivă au fost cei 888 participanți la Războiul de Independență din 1877. Apoi, a început înrăutățirea situației noastre din țară și străinătate. Pe 21 ianuarie 1938, guvernul Octavian Goga a publicat un decret prin care toți evreii trebuiau să aducă în termen de 20 zile acte doveditoare cerute de legea din 25 februarie 1924. Din cei 617396 recenzați, numai 392172 și-au păstrat cetățenia, ceilalți fiind considerați cetățeni străini. În Germania a urmat așa-numita «noaptea de cristal», progromul din 9 – 13 noiembrie 1938, care s-a soldat cu 400 de morți și 30000 deținuți în lagărele de concentrare. Seria neagră a continuat cu pogromurile din 1941. Cel de la București, din 21 ianuarie, cu 130 morți, și cel din Iași, din 27 – 29 iunie, cel mai sângeros, când 4000 de evrei de-ai noștri au fost înghesuiți în vagoane de marfă – «trenurile morții» – și plimbați între diferite gări din Moldova. Lipsiți de apă și de mâncare pe o căldură ucigătoare, în vagoanele acelea supraîncărcate au devenit rapid victime sigure. După trei zile s-au înregistrat 2860 decese. Abia după 2 februarie 1943, după bătălia de la Stalingrad, când a devenit clar cine va câștiga războiul, dorind să facă, în același timp, pe placul americanilor, Antonescu a încercat să dreagă busuiocul, astfel că în iulie 1943 au fost asimilați ca români 79 de-ai noștri, printre care filologii Aurel Candrea, Alexandru Graur și Henric Sanielevici.
- Știi, tată, eu cred că pentru familia noastră mitul evreului rătăcitor este încă de actualitate, a spus gânditor Kiduș, de mirare pentru frageda sa vârstă!
Atelierul «Þadic & fiu» avea vad deosebit, era cel mai căutat din oraș până pe 4 septembrie 1940, când legionarii s-au aliat cu generalul Antonescu pentru a crea un «stat național legionar». Uneori erau atât de mulți nuntași, așteptând-și rândul la fotograf, că se forma o coadă de trăsuri pe toată lungimea străzii. Noroc că Aizic și Þalim lucrau cu două aparate de fotografiat. În atelier, ca la teatru, erau decoruri exotice (palmieri, cămile, vapoare) sau locale («Poarta sărutului», taraf, grătar cu mititei, cai). Se mai găsea costumație de carnaval, atât pentru doamne cât și pentru domni, astfel că oricine se putea fotografia ca ministru cu frac, țărancă sau țăran cu ie, respectiv ițari, țigan, țigancă, tirolez, tiroleză, husar, rus, rusoiacă, turc, cadână, pirat, Alba ca Zăpada, Moș Crăciun, Dracula, Zorro, Napoleon și multe alte personaje sau personalități. Þalim Þadic se considera un om împlinit profesional. Avea o meserie pe placul inimii, pe care o învățase de la tatăl său. Stăpânea perfect jocul umbrelor și al penumbrelor, care îl căutau și în somn. Pentru el, a fi fotograf era mai mult decât un mijloc de a-și câștiga existența, devenise o artă și el era un adevărat artist în domeniu. Făcea totul cu pasiune și cu plăcere. Niciodată nu era plictisit de ceea ce făcea. Voia să fie «mușterii» mulțumiți și să-i aducă și pe alții să fie pozați. Suzana Þadic s-a născut la Chișinău, pe 27 martie 1918, când Sfatul Þării a adoptat Declarația de Unire a Basarabiei cu România. Pe mama ei nu a cunoscut-o pentru că a murit la naștere. Întâmplare nefericită, cu frecvență mare în vremurile acelea, când încă nu se descoperise penicilina. De creșterea ei s-a ocupat o mătușă suferindă de o boală, care i-a produs un gheb ce avansa an de an. Tătuțul ei, că așa obișnuia să-l strige Suzana de mică, Gavriil Iosipovici Biniehud (Fiulevreului) era șeful serviciului de coletărie la gară («jeleznodorojnâi vokzal»), construită în 1870, o monumentală construcție a acelor vremuri, datorită celor două corpuri laterale de clădire, fiecare având două etaje și acoperiș din tablă, încărcat excesiv cu turnulețe decorative. Peste ani, el i-a povestit Suzanei cum au ajuns strămoșii lor la Chișinău:
- Este o poveste care se aseamănă cu mitul evreului rătăcitor...
- Nu am auzit.
- Totul a început în 1228 când călugărul benedectin Mathieu Paris a relatat o povestire a unui călugăr armean în vizită la mânăstirea Sfântul Alban de lângă Londra. Pe scurt, un evreu, Ahasverus, a asistat la crucificarea lui Iisus, după care a cutreierat multe țări mediteraneene, dar nimeni nu îl primea. Povestea a devenit populară și s-a răspândit în toată Europa, unde poporul nostru era văzut eronat, ca un fel de țap ispășitor pentru toate relele din lume.
- Când se va sfârși acest mit?
- Când vom avea și noi țara noastră, «Ereț Israil».
- Unde, oare, în Basarabia?
- Nu cred, deoarece deja, la Chișinău, a avut loc un pogrom în zilele de 6 și 7 aprilie 1903, când elemente naționaliste rusofile, dar și românofile, au făcut 47 victime. Poate că Israelul mult visat se va întemeia sub cerul Palestinei.
- Care este povestea familiei noastre, tătuțule?
- Strămoșii noștri au locuit la Roma, până în 1555, când papa Paul al IV - lea a ordonat construirea unui ghetou. Atunci, ei au vândut casa și s-au stabilit la Pereiaslav, la răsărit de Nistru. Dar și de acolo au fost nevoiți să se refugieze la începutul anului 1637, în timpul pogromului, când 2000 de comercianți, arendași, colectori de taxe au fost uciși de cazacii conduși de Bogdan Hmelnițki. Rudele noastre s-au deplasat treptat pe valea Nistrului. Au ajuns la Kiev, apoi la Zaporojie. După încheierea Păcii de la București din 28 mai 1812, când Basarabia a fost anexată Imperiului Rus, strămoșii noștri s-au mutat la Chișinău.
- De ce, aici nu era tot stăpânire rusească?
- Desigur, dar în primii ani, până în 1825, când a murit țarul Alexandru I, Basarabia a fost o regiune autonomă în cadrul Imperiului Rus, cu multe avantaje comerciale. Abia după aceea Basarabia a devenit gubernie cu toate consecințele de exilare a populației autohtone și de rusificare.
De la această discuție Suzanei nu i-a mai ieșit din cap mitul evreului rătăcitor, iar dorința de a locui în «Ereț Israil» a devenit lucru sfânt!
Tatăl Suzanei nu-și mai vedea capul de treburi după Unirea Basarabiei cu România, deoarece s-a trecut la repararea liniei ferate Chișinău - Ungheni, lungă de 109 kilometri, dată în funcțiune la 1 iunie 1875, iar numărul coletelor a crescut de nu mai era loc pentru depozitarea lor. Armata română, care preluase controlul întregului teritoriu dintre Prut și Nistru, a fost primită cu ostilitate de rusofoni, dar și de o parte a comunității evreiești, care reprezenta aproape jumătate din populația urbană din Basarabia și Transnistria, în special la Chișinău, Bălți sau Balta, ai cărei lideri, pe baza bunelor relații cu unii tovarăși din conducerea la vârf a mișcării socialiste din Rusia, Lev Troțki (Lev Davidovici Bronstein), Grigorii Zinoviev (Hirsch Apfelbaum) sau Lev Kamenev (Lev Borisovici Rosenfeld), obținuseră promisiunea creării unei Republici Sovietice Socialiste Evreiești în cadrul viitoarei Uniuni a Republicilor Sovietice Socialiste. Nu așa a procedat Gavriil Iosipovici Biniehud, care nu ținea sabatul, nu mânca neapărat cușer, într-un cuvânt, era evreu ateu, dar nu din cei transformați în bolșevici înfocați, cum era un val al modei pe atunci, valuri începute odată cu publicarea «Manifestului Partidului Comunist» elaborat de Karl Marx și Friderich Engels la începutul perioadei pașoptiste. Deși nu era un românofil, dar neagreând deloc socialismul, el a considerat unirea cu regatul România ca singura alternativă salvatoare.
Din perioada copilăriei în orașul basarabean, unde avea voie să se joace în voie cu români, ruși, evrei, găgăuzi și chiar țigani, Suzana a rămas cu multe amintiri plăcute, devenise nostalgică. Avalanșa amintirilor chiar după multă vreme, o furnica pe sub pleoape. Cine o vedea în asemenea momente putea spune că ar plânge. Și poate că așa era de fapt. A plâns. Casa lor era pe strada Gavril Bănulescu – Bodoni, la câțiva pași de Grădina Publică. Îi plăcea să se plimbe pe aleile umbroase, mărginite de ronduri de flori și garduri vii, să se lase stropită de picăturile de apă luate de vânt ale fântânii arteziene, lângă care se ridicase, sub vremuri țariste, soclul înalt, stingher în peisaj, al bustului din bronz coclit al lui Alexandr Sergheevici Pușkin, cu ochii îndreptați spre zări depărtate, nordice, spre Moscova sau, cine știe, spre Siberia sau spre o iubită lăsată undeva departe unde numai gândul lui putea să ajungă. În timpul școlii primare, Suzana făcea excursii prin numeroasele parcuri ale Chișinăului, organizate de învățătoare, o băcăuancă venită voluntar la Chișinău, pentru a-i învăța pe copii cât mai temeinic limba română. Învățătoarea, cu multă afecțiune față de învățăcei, știa să transforme plimbările în adevărate călătorii culturale. Când grupul trecea printr-un pâlc de stejari, învățătoarea le vorbea despre «codrii de aramă», când ajungea la mesteceni amintea de «pădurea de argint», florile erau «ca de miere pline», iarba – «adormită», văzduhul –«tămâiet», toate astea din grija de a insufla copiilor dragostea pentru poezia lui Mihai Eminescu.
După absolvirea școlii primare, Suzana a fost îndrumată de tatăl ei să urmeze Școala Normală de Învățătoare din Piatra Neamț. Ideea unei îndepărtări cât mai mari de Nistru, de «sovietica» lui Stalin, pusese stăpânire pe gândurile lui Gavriil Iosipovici Biniehud cu mult timp înainte. Acolo, la Piatra Neamț, deși atât de departe de familia lor ar fi știut-o în siguranță. Valurile vremii erau atât de tulburi și el vroia binele pentru fetița lui. Ceva îi spunea că Basarabia nu va rezista prea mult timp politicii expansioniste a Kremlinului. Nici din partea Bucureștiului nu se aștepta la o poziție hotărâtă. Faptul că nu s-a trecut la schimbarea ecartamentului rusesc al liniei ferate Chișinău – Ungheni și înlocuirea lui cu cel îngust, european, era un semn pentru el că statul român era pe picior de fugă din Basarabia. De asemenea, Gavriil Iosipovici Biniehud se gândea să asigure pentru fata lui un viitor decent, la vest de Prut, în «regat», cum încă spunea el pe vechi, deși Basarabia făcea parte din regatul România. Suzana făcea gratuit călătoria cu trenul până la Piatra Neamț, doar era fiică de ceferist. Trenurile aveau bănci din stinghii de lemn, incomode. Călătoria dura o zi și o noapte, dar pentru Suzana toate acestea nu prezentau nici un inconvenient, avea timp să se gândească la copilăria ei de fetiță, la păpușile ei, la tot ce însemna acea perioadă de formare a celor «șapte ani de acasă». Această ieșire în lume însemna foarte mult pentru imaginația ei. Școala Normală de Învățătoare din Piatra Neamț era, la propriu și la figurat, o adevărată fortăreață, construită în 1919 la poalele muntelui Pietricica. Regulamentul de funcționare conținea reguli severe, nu se putea ieși în oraș decât duminica după – amiaza. Era fericită când, în cursul săptămânii, îi venea rândul să meargă la o librărie din centru de unde cumpăra rechizite școlare pentru toți colegii. Atunci răsfoia cărți pentru a-și alege una pe care să o citească seara, în dormitor, dar numai din cele care aveau pagini erotice. La o patiserie alăturată se făceau niște «poale-n brâu» calde, de îi lăsa gura apă. Nu avea bani destui, făcea economie, își umplea nările cu mirosul plăcintelor până avea senzația de sațietate și, când strângea destui bani, cumpăra o carte.
Suzana și Þalim s-au văzut prima oară în Piatra Neamț, pe cea mai înaltă din cele trei poienițe de pe Muntele Pietricica. Era o zi de duminică, de aprilie însorit, 1935. El venise cu tatăl său, care fusese invitat să facă fotografii la o nuntă. Cum avea destul timp liber, Þalim s-a gândit să urce pe munte, o curiozitate «urbanistică» pentru el, ca băcăuan. Pe atunci, podoaba de brazi de pe versanții stâncoși încă nu ajunsese să fie distrusă de lăcomia oamenilor. Adăpostită de un foișor din lemn sculptat, o fanfară militară destindea amatorii de drumeții montane. Suzana stătea pe o bancă și citea o carte. Þalim a remarcat-o și s-a așezat alături. A fost dragoste la prima vedere. Uneori apare în viață ceva nou, magic, o ciudată dorință de a avea comunicare cu cineva, chiar dacă până atunci ți-a fost total necunoscut. Lui Þalim i se părea că aceasta este marea iubire. Poate că și Suzana a simțit același lucru, deși ochii îi alunecau pe paginile din care, dintr-o dată, nu mai înțeleagă nimic. Șirul literelor o luaseră parcă, pe neobservate, razna. Au rezistat tentației să se atingă. Au făcut cunoștință și atât, deși focul începuse să ardă în inima lor ca o lovitură de trăznet. Siguranța țui Þalim dispăruse ca prin farmec. Suzana doar respira repede, aproape fâstâcită. Nu și-au spus multe. De fapt, nimic deosebit n-au reușit să-și spună. Au îngăimat câteva cuvinte. Și-au dat întâlnire tot acolo, în duminica următoare. Apoi, se întâmpla să-și dea întâlnire chiar după o lună. Despărțirile lungi făceau ca revederea lor să fie mai dorită. Þalim și-a dat seama că Suzana este marea și unica lui iubire, eterna adolescentă, pe care a încercat să o regăsească în toate femeile întâlnite până atunci. Evreu habotnic, el credea că erau predestinați unul celuilalt, cu 40 zile înainte de a se naște, așa cum scrie în Talmud. De asemenea, din aceeași scriptură sfântă știa că un bărbat fără femeie nu are binecuvântare, nici fericire. La început Suzana nu spusese mare lucru tătuțului ei. Doar oftaturile prelungi o făcură pe mătușa ei să-și pună o seamă de întrebări. Tatăl lei nu avea timp să observe aceste schimbări la Suzana. Munca și gândurile îl cotropeau cu totul. Încet-încet mătușa sa a reușit să o descoase și să afle despre Þalim și despre întâlnirile lor și să-i spună toate acestea tatălui ei. În anul următor Þalim a cerut-o în căsătorie, cum glumesc evreii: «Când un bărbat ia o femeie de soție, este cel mai mare compliment, din păcate, este ultimul care i-l face». Nunta a avut loc la Bacău, în casa părintească a lui Þalim, cu respectarea tradiției, fiind oficiată de Alexandru Șafran, băcăuan născut pe 12 septembrie 1910, șeful Comunității Evreiești, cel care avea să devină pe 3 martie 1940 Șef Rabin al Cultului Mozaic din România până în 1948, imediat după abdicarea regelui Mihai (30 decembrie 1947). Ziua nunții nu a fost una de sărbătoare religioasă, pentru a nu se amesteca o bucurie cu alta, fiind aleasă cea de marți, considerată norocoasă, când Dumnezeu a zis de două ori: «Este bine!» (1. după ce a despărțit apele de cer; 2. după ce a făcut dimineața și seara). Înainte cu 24 ore nu au mâncat nimic, pregătindu-se trupește, dar și sufletește, după datină, ca pentru o zi de iertarea păcatelor («iom kipur»). Amândoi s-au îmbrăcat în alb, simbolul purității. Þalim și-a pus peste costum un fular alb («kitel»), tot ca într-o zi de «iom kipur». Mireasa i-a făcut cadou mirelui un fular alb de rugăciune («talit»), care are opt fire libere la fiecare colț, în total 32, cifră simbolizând inima («lev»). A urmat momentul «badeken», în care mirele a intrat în camera miresei și i-a acoperit capul cu un voal alb. Astfel îmbrăcați, mirii au intrat sub un baldachin acoperit cu o țesătură, de obicei catifea, susținută de patru bețe («hupa»). Mirele s-a așezat pe unul din cele două tronuri tapițate cu piele și umplute cu iarbă de mare, «regești», deoarece ambii miri sunt tratați ca o pereche regală în timpul nunții. Mireasa a făcut înconjurul mirelui de șapte ori, obicei care are mai multe semnificații: 1) de șapte ori Iosua, fiul lui Navi, a înconjurat Ierihonul în ziua a șaptea, înainte de a-l cuceri, 2) mireasa a intrat în cele șapte sfere ale mirelui, după cabala - mistica iudaică; 3) de șapte ori scrie în Cartea Sfântă sintagma «când un bărbat își ia o femeie». Apoi, Suzana s-a așezat pe celălalt tron, la stânga mirelui. A urmat binecuvântarea unei cupe de vin roșu, din care beau numai cei doi miri («kiduș»). Apoi, după același ritual străvechi adus în lumea largă de «evrei rătăcitori», care nu doreau să se piardă nimic din tradiția lor, s-a sfințit de șapte ori o a doua cupă de vin roșu, din care au băut nuntașii, primii fiind părinții mirelui și tatăl miresei («kidușin»). A venit și momentul înmânării verighetelor, în care Þalim a spus: «Cu acest inel îmi ești consacrată după legile lui Moise și Israel». În continuare, tot de sub baldachin, el a strivit cu piciorul un pahar așezat pe pământ, semn că fericirea nu este completă atâta timp cât templul din Ierusalim este distrus. Imediat, nuntașii au strigat în cor: «Mazel tov» («Noroc bun»)! și «Șalom baiț» («Pace acasă»)! Apoi, cei doi au semnat contractul marital («ketuba»), prin care Þalim se angaja să respecte cele trei obligații tradiționale față de Suzana (hrană, îmbrăcăminte și sex măcar în fiecare seară de vineri), precum și plata unei rente viagere în caz de divorț. Ceremonia a avut loc sub cerul liber, pentru a primi binecuvântarea lui Dumnezeu. După aceea, Þalim și Suzana s-au izolat în dormitorul lor, doar pentru cinci minute, deși li s-ar fi permis jumătate de oră, însă ei nu au dorit să abuzeze de răbdarea invitaților, care așteptau nerăbdători să înceapă petrecerea cu mâncăruri tradiționale și mult dans.
Spre dimineață, mirii s-au retras în dormitor pentru a petrece noaptea nunții. Camera era luminată, conform tradiției, doar de candelabrul cu șapte brațe («menora»), care producea un joc misterios de lumini și umbre pe pereți. De asemenea, tot în spiritul tradiției, Þalim a dorit ca îmbrățișarea lor să aibă loc fără plăcere trupească, numai cu scop de procreare. De aceea, după ce a văzut-o dezbrăcată și întinsă pe pat, i-a dat Suzanei un cearșaf mare, de mătase, cu o gaură circulară, răs-răs-răstighelată, ca să-și păstreze forma, cu diametrul unui covrig obișnuit, spunându-i cu un ton sever, ca să-și ascundă emoția:
- Acoperă-te! Suzana a fost crescută în spirit ateu de tatăl ei, iar ceea ce i se întâmpla nu era pe placul ei. Mama soacră i-a explicat cum să procedeze, dar numai teoretic.
- Să-mi acopăr și capul? a întrebat ea, cu speranța unui răspuns negativ.
- Bagă-ți și mâinele sub cearșaf!
Suzana supusă, l-a ascultat. Stângăcia ei de virgină se amplifica în semiobscuritate. Prin cearșaful translucid vedea luminile candelabrului, dar atât. Bănuia unde este Þadic prin foșnetul pe care îl făcea în timp ce se dezbrăca. Ar fi dorit să-și vadă iubitul gol – goluț, din curiozitate, dar nu îndrăznea să dea cearșaful deoparte. Cu mâinile a bâjbâit pe sub cearșaf în căutatrea găurii tighelate. De emoție, i se părea că mai ușor ar fi fost să caute un ac în carul cu fân. Atunci și-a ridicat puțin capul și, întâmplător, l-a zărit pe Þalim ca prin gaura cheii. Înfiorată s-a grăbit să potrivească cearșaful pentru îmbrățișare, cum a crezut ea că ar fi mai bine. A început să aștepte cu inspirări și expirări rare, ca să se calmeze. În răstimp, pe Þalim îl treceau toate transpirațiile. El avusese câteva experiențe sexuale la bordelul de lângă moara Fildermann, dar care păreau că nu îi erau de nici un folos. Era foarte excitat, simțea că dacă nu se grăbește, va împrăștia spermatozoizii pe covor, ceea ce intra în contradicție cu Talmudul. Așa că s-a aruncat cu disperarare peste Suzana. I-a simțit trupul cald și fraged prin mătasea care mai mult descoperea formele decât le acoperea, ceea ce i-a sporit excitarea. Nu mai era timp de pierdut. A căutat cu o mână gaura din cearșaf, s-a opintit din toate puterile... Eșec total! Nu a reușit decât să păteze cearșaful. De atunci, Þalim a hotărât să renunțe pentru totdeauna la cearșaful cu gaură, iar Suzana, supusă, a fost de acord.
Apariția lui Kiduș în foaierul familiei lui Þalim Þadic a fost ca o binecuvântare după ani și ani de speranțe deșarte, când cei doi soți credeau că nu vor avea niciodată copii. Această bucurie a fost, însă, cernită de știrile privind pogromul din Iași. Spectrul unui pogrom la Bacău părea iminent. Toată familia stătea ascunsă în casă, cu obloanele trase la uși și ferestre. Becurile nu le aprindeau pentru a da impresia că nu este nimeni acasă; stăteau în semiobscuritatea dată de candelabru. Nici la sinagogă nu mai mergeau. Zile la rând au mâncat din ceea ce au avut în magazie, în special, rădăcinoase, «verdețuri amare», ca în postul Paștelui. În loc de pâine preparau azima - pâinea din aluat nedospit («mața»). Într-o noapte, când toți se culcaseră, s-au auzit bătăi puternice în ușa de la Strada Mare:
- Deschideți, percheziție!
Toată familia a sărit din pat și, tremurând, s-a strâns în jurul lui Aizic, care, ținând în mână un candelabru cu lumânările aprinse, s-a apropiat de ușă. Gândul că vor ajunge în «trenurile morții» le paraliza celor din casă mișcările, ca în așteptarea morții. Aizic, de emoție, a avut un leșin la inimă și s-a prăbușit. Lumânările s-au împrăștiat pe podea. Pericolul unui incendiu s-a adăugat panicii generale.
- Deschideți, altfel, spargem ușa!
- Imediat! a strigat Þalim, care preluând, temporar, rolul de cap de familie, a încercat să-și păstreze calmul:
- Mamă, pune lumânările la loc! Suzana, ajută-mă să-l duc pe tata în dormitor!
- Deschideți ușa, jidovi comuniști, ce sunteți!
Þalim a început să îndepărteze grăbit diferitele obiecte – mese, scaune, noptiere - pe care le îngrămădise lângă ușă, ca o baricadă. Dar, Rașelei, care se afla la căpătâiul soțului, i s-a făcut și ei rău.
- A leșinat mama! a strigat disperată Suzana la Þalim, care a lăsat totul baltă și a alergat în dormitor. N-au apucat să o pună bine pe Rașela în pat, că la ușă vacarmul s-a intensificat.
- Deschideți ușa, că vă dăm foc la casă!
Peste puțin timp, care i s-a părut o veșnicie, Þalim a reușit să dea la o parte baricada de la ușă. Imediat, în atelierul – foto au năvălit câțiva militari cu arma în poziție de tragere.
- Mâinile sus, cu fața la perete! au ordonat ei. Suzana și Þalim simțeau că le-a venit sfârșitul.
- Avem copil mic, nu ne ucideți! a strigat Suzana.
- Gura! Dacă găsim afișe comuniste și aparate de radio ați mierlit-o!
- Nu facem propagandă comunistă! Nu ascultăm Moscova și nici Londra!
- Las' că vedem noi!
După o jumătate de oră de căutări, soldații au plecat cu mâinele goale, nu găsiseră nimic, nu înainte de a amenința: «Mai venim pe la voi, n-aveți grijă, jidovi rătăcitori, ce sunteți!»
În casă s-a lăsat o liniște de mormânt. Þalim și Suzana s-au dus în camera copilului, unde bebelușul Kiduș dormea dus. Apoi, au intrat în dormitorul părinților, care își reveniseră din leșin. Nu le venea a crede că au scăpat cu viață. Aizic a hotărât:
- De mâine nu mai stăm închiși în casă! La Bacău nu va fi pogrom.
- Deschidem atelierul? a întrebat Þalim
- Da, de mâine mergem și la sinagogă.
- Să ne rugăm pentru iertarea păcatelor!
După ce au rostit rugăciunea utilizată de Anul Nou («slihot») și cea de la sfârșitul zilei de Yom Kippur («neila»), Aizic s-a destăinuit: «Noi nu vom avea liniște decât în «Ereț Israel». Așa vom închide bucla peregrinărilor poporului nostru; strămoșii noștri au plecat de pe teritoriul dintre Iordan și Mediterana, iar noi, după atâta amar de vreme, acolo ne vom întoarce». În acel moment, toți aveau în minte mitul evreului rătăcitor și îi dădeau dreptate lui Aizic; un obiectiv strategic pe termen lung fusese stabilit.
Viața evreilor devenise tot mai grea. La 8 august 1940, regele Carol II a semnat «Decretul lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România» al guvernului Ion Gigurtu. Erau considerați evrei toate persoanele de religie mozaică, din căsătorii mixte sau cei atei. Îndatoririle lor militare au fost transformate în obligații fiscale sau de muncă. Li s-a interzis să aibă nume românești. Pe 4 octombrie 1940 s-au format așa-numiții «comisari de românizare». De asemenea, s-a înființat Centrul Național de Românizare pe baza «Decretului lege pentru românizarea personalului din întreprinderi», cu termen de aplicare în 31 decembrie 1941. Băcăuanul Mircea Cancicov, ministrul economiei, se ocupa de aplicarea decretului. Puținii evrei care lucrau la primărie au fost demiși. Norocul familiei Þadic era că trăia dintr-o profesiune liberală, avea propriul atelier – foto. Sosirea tancurilor sovietice și a «facțiunii moscovite» conduse de Ana Pauker, născută Hanna Rabinsohn, din tată haham și bunic rabin, a fost salutată, pe bună dreptate, de familia Þadic, după anii de persecuție antonesciană. Imediat după 23 auguat 1944, structura personalului Primăriei Bacău s-a schimbat radical: peste 90 de procente din salariați erau evrei,
Suzana fiind angajată ca funcționar! Intrarea Armatei Roșii în România a avut și partea rea pentru familia Þadic. Printr-un ceferist au aflat că tatăl Suzanei a fost considerat colaboraționist cu regimul român și a fost exilat în Siberia, într-o localitate necunoscută. În zadar au încercat să intre în legătură cu el, nu au mai aflat mult timp nimic nou. Gavriil Iosipovici Biniehud a trăit mitul evreului rătăcitor într-o variantă dintre cele mai crude.
Primii care au luat direcția «Ereț Israel» au fost părinții lui Þalim. Selecția era riguroasă. Bătrânii aveau prioritate, cei buni de muncă trebuiau să rămână acasă, să participe la construirea socialismului. Era în primăvara lui 1946. Regimul comunist condus din umbră de Ana Pauker, care încă se bucura de sprijinul lui Stalin, a reușit să reînceapă exodul evreilor spre «Pământul Făgăduinței». Pe 7 mai 1946 părinții lui Þalim au plecat la Constanța, unde s-au îmbarcat pe vasul «Smirna», rebotezat Max Nordau (lider sionist). Era prima navă care după 23 august 1944 a părăsit România, având la bord evrei doritori să se autoexileze. Destinația era portul Haifa. Înainte de plecare au primit, nu un pașaport, ci o «Foaie de călătorie cu sens unic», pentru care au plătit 1000 lei, bani buni pe vremea aceea. Astfel, ei au pierdut cetățenia română. În același timp, ei au fost nevoiți să renunțe la tot avutul lor de o viață. Până la Constanța au plecat cu trenul. Nu aveau bagaje multe, doar câteva obiecte de îmbrăcăminte. Cumpăraseră la negru 10000 dolari pe care i-a ascuns Rașela cum a știut ea mai bine. Au fost conduși la gară de toată familia și de mulți prieteni. Lui Kiduș i-a rămas în minte toată viața scena plecării bunicilor lui, mai ales că a avut ocazia să vadă, pentru prima oară, o locomotivă cu abur, care i s-a părut un balaur din poveste. Tot atunci el a auzit despre mitul evreului rătăcitor. «Drum bun!» s-a auzit pe mai multe voci, ba chiar și varianta în idiș «Nesia tova!». Trenul a plecat și ultima lui imagine a fost fumul, care se ridica la orizont. În mintea lui s-a conturat dorința de pleca și el în Israel, pentru a-și vedea bunicii...
În 1948 Kiduș a devenit elev, urmând un traseu prin unitățile școlare de elită ale Bacăului: Școala generală nr. 19, fostă Școala de băieți nr. 2, înființată în 1859, și Liceul teoretic nr. 1, fost Liceul «Principele Ferdinand», înființat în 1897. I-a plăcut să învețe, dar și sportul. A fost un elev eminent și un voleibalist de performanță. În clasa lui, aproape jumătate din colegi erau evrei. Majoritatea aveau aveau rude în Israel și primeau vederi frumos colorate. Altfel de cadouri nu primeau la început. Într-una din ele, bunicii lui au scris că au fost repartizați la kibbutzul «Așdot Iakov»: «Numele «Iakov» a fost atribuit în 1936 în onoarea lui James Rothchild, care a donat terenul către «Jewish National Fund». În ivrit, «așdot» înseamnă «cascade», această denumire fiind aleasă datorită unor căderi de apă din zonă». Primea și fotografii din kibbutz. Una reprezenta un castel de apă, iar pe verso era următoarea explicație: «Prima urgență a fost construcția acestui castel de apă, chiar dacă oamenii dormeau în corturi sau sub cerul liber. În acele vremuri Valea Iordanului era numai nisip fierbinte, fără culturi agricole». Apoi, bunicii lui au început să trimită «pachete» cu bunătăți, ceea ce stârnea invidia celor care nu aveau această șansă. Kiduș a terminat liceul și a dat examen de admitere la Facultatea de Electrotehnică din cadrul Institutului Politehnic din București, unde a reușit în partea de sus a listei. Poate ar fi fost primul dacă examenul ar fi fost «pe bune», dar P.C.R., adică sistemul de «Pile, Cunoștințe, Relații» funcționa perfect, notele se modificau la ordinele venite «de sus» sau contra unor sume deloc neglijabile.
Kiduș ajunsese un tânăr atrăgător: părul blond, ochi albaștri, trăsături luate de la Suzana, favoriți lungi, în evantai, înalt de aproximativ 1,85 metri. Cu tatăl lui semăna, în special, la nasul lung și buzele subțiri, șirete.
O amintire deosebită din perioada studenției a fost legată de un coleg de grupă care era palestinian. Îl chema Mujahid (Mujahedin) Alfilistini (Palestinianul), un tânăr de statură mijlocie, brunet, tuns scurt, cu fața ascuțită și nas acvilin, barbă creață, stufoasă, cu o deschizătură prin care se întrezăreau buze groase, libidinoase. Amândoi își dădeau seama de nația celuilalt și se uitau unul la celălalt cu prudență, dar și curiozitate. Într-o sâmbătă de mai fierbinte, bucureștean, Kiduș s-a dus la 303 sau «trei – gaură – trei», cum se spunea în argoul studențesc la căminul studențesc situat lângă podul Izvor, în clădirile fostelor grajduri regale, unde se organizase o seară dansantă. Complexul arhitectural avea un fel de patio, o curte pavată cu dale smălțuite, o excentricitate costisitoare pe vremea când a fost construită, numai bună pentru ring de dans în aer liber. În partea centrală se găsea o fântână arteziană mărginită de patru sălcii tăiate scurt, la înălțimea unui stâlp de telegraf, dar care dădeau un aer romantic locului. S-a întâmplat că Mujahid și Kiduș să se îndrepte concomitent spre aceeași fată ca să o învite la dans. Ea a acceptat invitația lui Kiduș, ceea ce a dus la o izbucnire colerică:
- Jidan rătăcitor!
- Fiu de slujnică! a replicat Kiduș, referindu-se la faptul că Ismael, considerat, conform tradiției, strămoșul arabilor, a fost fiul lui Avram cu slujnica egipteancă Agar, în timp ce Isaac, din care se trag, tot tradițional, evreii și creștinii, a fost fiul făcut cu soția Sarai.
După absolvirea facultății, Kiduș a primit repartiție guvernamentală la o mare întreprindere de confecții din Bacău. Aici a început să lucreze la serviciul mecanic- șef. Se ocupa cu remedierea defecțiunilor electrice de la transformatorul de tensiune înaltă în joasă tensiune din curtea întreprinderii până la schimbarea unei banale prize. Îi plăcea ce făcea, mai ales când era chemat să repare mașinile de cusut. Femeile, care lucrau toate în acord, îl rugau să repună în funcțiune mașinile cât mai repede cu putință, pentru a nu sta degeaba și, corespunzător, să li se diminueze salariul. Foarte multe erau atente cu el, mai ales că era tânăr, atletic, isteț, glumeț și îmbrăcat modern, din «pachet», cum se spunea la cei care primeau pachete din străinătate. Lui îi trimiteau bunicii din Israel cel puțin un pachet pe semestru cu blugi, cămăși, T-shirt-uri, geci, șosete, pantofi, curele, brelocuri, genți, brățări, inele și multe altele, cum nu se găseau în magazinele comerțului socialist. Primise de la întreprindere o garsonieră, pe care o transformase într-un «hogeag», un loc unde veneau femei aproape în fiecare zi. Acolo, ele aveau ocazia să fumeze țigări extralong, să consume băuturi fine, cafele naturale, rarități ale acelor vremuri, și totul gratuit. La așa o tratație, femeile erau și ele... atente cu tânărul inginer, tot gratuit. Timpul trecea foarte repede și plăcut, astfel că nici nu se gândea la însurătoare, deși se apropia de vârsta de 30 ani.
Destinul lui Kiduș avea să ia o nouă turnură. În primăvara lui 1970, Nicolae Ceaușescu i-a convocat pe Ion Stănescu, șeful Consiliului Securității Statului și pe Gheorghe Bolintinu, șeful Departamentului de Emigrare și Contraspionaj, cărora le-a transmis să înceapă celebra operațiune «Peregrinii», prin care pentru acordarea permisiunii de emigrare a unui evreu se percepea o taxă ocultă de cel puțin 2000 dolari. Toată lumea știa, dar nimeni nu avea curajul să recunoască oficial. Așa au plecat multe personalități comuniste sau rude ale acestora: membrii familiei lui Gheorghe Gaston Marin (Gheorghe Grossman), inclusiv a ginerelui Radu Ossman, nepot al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Ghiță și Andrei Chișinevschi, fiii lui Iosif Chișinevschi (Jakob Roitman). Vestea despre această operațiune a regimului ceaușist, că ar putea emigra, a căzut ca un trăznet pentru Kiduș. A pleca, a nu pleca reprezenta o mare dilemă pentru el. Îl tenta libertatea occidentală, dar își dădea seama că viața de «crai» pe care o ducea în România nu o va mai avea. Îi plăcea provocarea, ca orice provocare a vieții, dar necunoscutul îi producea temeri, se gândea că nu știe limba idiș, că va fi luat în armată, la câte și mai câte. Părinții lui nu doreau să plece deoarece, în primul rând, aveau un serviciu: Suzana lucra la primărie, iar Aizic fotograf în atelierul său, care fusese rechiziționat de Cooperativa «Munca și Arta». De asemenea, ei se apropiau de vârsta pensionării și se simțeau prea bătrâni ca să înceapă o nouă viață.
Evenimentele aveau să se precipite. Printr-un turist venit din Israel a venit un mesaj care a bulversat familia Þadic: Gavriil Iosipovici Biniehud a reușit să emigreze în «Pământul Făgăduinței»! După 23 august 1944 a fost închis într-un lagăr de lângă Cercul Polar din Kamciatka, unde a lucrat la depozitul unei mine de cărbuni. După moartea lui Stalin a avut domiciliu forțat la Birobidzhan, capitala Regiunii Autonome Evreiești («Evreiskaia Avtonomnaia Oblasti»), situată la frontiera Uniunii Sovietice cu Republica Populară Chineză, pe malul fluviului Amur. Acolo a lucrat la coletăria gării din Birobidzhan, unde era o mare criză de bărbați. După scurt timp a aflat că se fac liste pentru emigrare în Israel și s-a înscris și el. Autoritățile federale sovietice i-au pus în vedere că nu i se va da permisiunea de plecare dacă va întreține corespondență în străinătate, inclusiv cu România. A fost nevoit să aștepte aproape două decenii până i-a venit rândul. Pentru Suzana, vestea a fost cu totul neașteptată. Ceva în suflet îi spusese că tatăl ei trăiește. Era în culmea fericirii. Prin același turist Suzana a transmis adresa kibbutzului unde lucrau socrii ei. Ar fi dorit enorm să participe la întâlnirea celor trei cuscri, pentru care ciclul mitologic al evreului rătăcitor s-a închis.
Pe 3 ianuarie 1975, la Washington, a fost semnat Amendamentul Jackson – Vanik, prin care se refuza clauza țării celei mai favorizate acolo unde nu exista economia de piață și se restricționa dreptul la libera circulație. Cum prima condiție era imposibil de realizat într-o economie socialistă, Ceaușescu s-a gândit să satisfacă, într-un fel, ultima condiție, prin accelerarea emigrării în Israel.
Kiduș a aflat de noile oportunități de a pleca în Israel. El avea trei bunici și o mulțime de foști colegi de școală pe Pământul Făgăduinței. La serviciu nu putea să avanseze în funcții de conducere, deoarece nu era membru de partid, pe motiv că era evreu și cam «ușuratic». Ajunsese să nu-l mai atragă nici aventurile galante. Se apropia de 36 ani și simțea nevoia unei schimbări profunde. În primăvara anului 1975 Kiduș s-a înscris pentru emigrare. La scurt timp s-a aflat la întreprindere și a fost chemat la biroul de personal. Era necesar să se ia atitudine față de un cetățean, care cerea să părăsească definitiv țara, când toată propaganda comunistă ridica în slăvi «epoca de aur».
- Tovarășe Þadic, am auzit că ai făcut de râs colectivul nostru de muncă, care a îndeplinit cincinalul în patru ani și jumătate, că ai cerut să pleci din scumpa noastră patrie, unde se construiește comunismul sub conducerea preaiubitului secretar general, Nicolae Ceaușescu.
- Știți, drepturile omului...
- Lasă-ne cu mofturile astea americane. Ce, la noi nu ai drepturi? Ai dreptul la muncă sau nu?
- Știți, eu am bunicii acolo...
- Statul, poporul au făcut cheltuieli cu studiile dumitale și acum pleci. Este corect?
- Eu am muncit zece ani în întreprindere, mi-am făcut datoria...
- Tovarășe Þadic, de azi nu mai ești tovarăș cu noi. Ca să știi. Tot azi vei primi decizia de desfacere a contractului de muncă. Ai dreptul la un preaviz de 14 zile. Vezi, spuneai că nu ai drepturi! La sfârșitul preavizului predai garsoniera, că este a întreprinderii. Și acum, la muncă! Vezi că s-a defectat instalația automatizată de croit!
După trei luni, în care a fost șomer, Kiduș a luat avionul spre București, după care, în aceeași zi, pleca spre Tel Aviv, definitiv. Privea prin hublou Bacăul, orașul natal, de care se îndepărta în mare viteză. Un sentiment de regret îi pătrunsese sufletul. Simțea că s-a rupt ceva din el. I-au dat lacrimile. O stewardesă înmâna pasagerilor ziarul «Scânteia», o obligație de rutină. Kiduș a zărit pe prima pagină portretele tovarășului și tovarășei. A fost suficient ca să iasă din starea de nostalgie. A refuzat politicos ziarul. Pentru el comunismul nu mai reprezenta prezentul sau viitorul, ci o pagină din trecut. Tot așa, mitul evreului rătăcitor nu mai era realitate vie pentru el, devenise un subiect închis, o poveste de spus urmașilor și urmașilor urmașilor lui. Kiduș s-a lipit cu fața de hublou, privind înapoi și căutând insistent. I s-a părut că vede casa părintească în aglomerația urbană a Bacăului. Ochii i s-au umezit, dar nu i-a mai șters până la București. Copilăria și tinerețea lui rămăseseră în urmă... pentru totdeauna...