Gus este prietenul meu din Chicago. Și nu numai prietenul… , ci dublul meu, dacă măcar intuiți ce implicații se pot ivi oricând pentru amândoi în această calitate. Se spune despre Gus McBrown că mi-ar fi rudă, deși nu prea cred în veridicitatea acestei variante. Neoficial, mi-e complet străin, deoarece sângele său american, chiar scoțian, îi curge mai sprinten; și prin vene mai groase…, nu ascunse, subțiri ca ale mele. Are cu douăzeci de centimetri și tot cu atâtea chile mai mult decât mine, evoluează la echipa de juniori Chicago Bulls. Eu am un trup cam firav, nu sunt bun la sport. Ci la IT, în tot felul de programări, așa câștigând și eu încă de la doisprezece ani un ban în plus. Oficial, prin colegiul George Washington al lui Gus circulă unele zvonuri. Cică am fi frați vitregi: ori din același tată Philip McBrown, ori din aceeași mamă, lady Withe; dar ea nu-l recunoaște drept fiu, ca pe mine. Ciudat, nu?! Pe mine mă cheamă Peter-Petrișor. Numele de familie nu vi-l spun, că prea sunteți curioși înspre ce nuanță de culoare onomastică bate, la fel ca pielea mea, sau, dimpotrivă!... Sunt poreclit Pan, de la Peter și Marcel, de la Petrișor, reporterul kamikază al Antenei 1. Locuiesc în Crângași de când mă știu, dar maică-mea, Roxana White (fostă Albu) m-a născut în State, imediat după evenimentele din 1989, pentru că se gândise ea ca un american să-i fie bărbat, de români săturându-se până peste cap. În fiecare vară merg la Chicago. Nu știu cine plătește biletul de avion. Oricum, mama merge foarte rareori, fiind sătulă de mirajul Americii, care i-a mâncat tinerețile, pe aia fermăcătoare și pe ailaltă, mai conștientă, până la treizeci și cinci, treizeci și șapte de ani. După care..., s-a mulțumit cu tinerețea virtuală, mascată ca la un carnaval, de tot felul de veșminte, atitudini, vorbe înșelătoare. Mai ales pentru ea, dacă nu și pentru alții, care acceptă totuși că Roxana White ar fi la a n – 1(una) tinerețe a sa, în condițiile în care, iată, acum e, după cum consideră în mod personal pe moment, fie la vârsta celei de-a treia, fie la a doua sa tinerețe. Oricum, vârsta maturității nu există pentru ea, nu s-a lăsat încă din văzduh, n-o poate cunoaște, n-au făcut cunoștință, nu i-a prezentat-o trupul, nici nu vrea să și-o vadă vreodată în oglindă. Suficient că acceptă existența, ca o grație divină, a vârstei reale, pe care o numește fantast cea de-a treia tinerețe, fiind convinsă de anomalia față de mărturia anilor săi din cartea de identitate: aparențele înșală, trupul și sufletul vorbesc!


Gus nu-i un tip foarte vorbăreț. Dar să nu se înțeleagă faptul că ar fi un pămpălău, un interiorizat la maximum, un tânăr cu probleme psihice. Doctorii au depistat la el, încă de la doi ani, o formă ușoară de autism, pe care imediat mister McBrown, cu echipele din lume de specialiști în educație diferențiată, au căutat s-o înlăture tot mai mult, Dumnezeu știe de au stârpit-o deplin. Se pare că nu, dacă este să ne referim numai la părțile bune, înzestrările de semizeu, nefirești, pe care le are și pentru care îl invidiez. Prima înzestrare în plus față de mine, ziceți-o voi, vă rog!
- Are cetățenie americană prin naștere!
- Nu, pentru că și eu o am, n-ați fost atenți, zisesem doar că Crângași este ca un al doilea loc natal, că-l știu de când mă știu. Însă se subînțelegea că m-am născut altundeva, departe de București, de România niciunei posibilități, poate și la polul opus…
- Atunci, înălțimea deosebită, dacă tot joacă baschet de performanță.
- Mda, așa l-a făcut natura, înalt ca prăjina! El are 1.92, eu doar 1.72. Dar asta n-ar fi decât ceva genetic. De parcă am ști noi de unde vine nanismul, gigantismul, ori care ar fi înălțimea standard a omului dintotdeauna! Un exemplar de urs e mai mic și mai îndesat, altul mai înalt și deșirat. La fel cu arborii: unul mai înalt, dar care dă puțină umbră luat separat, altul mai răsfirat la coroană, foarte umbros, depinde și unde, cum a crescut fiecare. Eu n-am vrut să mă ostenesc în sală, deși aveam posibilitatea. El face și alte sporturi, inclusiv arte marțiale. Se ține de pentatlon, tenis de câmp și de masă, tir cu arcul, biliard. Însă alta ar fi înzestrarea principală, cerebrală: memorează orice, ați văzut și voi filme cu autiști, cel cu Dustin Hoffman și Tom Cruise… El n-a memorat chiar toată cartea de telefoane, ci a memorat tot ce se găsește pe internet legat de literatura modernă nord-americană, sud-americană, irlandeză și britanică, indiferent de gen, mai ales SF, aventură, horror, umor și romane polițiste. Și în format audio, nu doar în PDF, Word, pe bloguri, site-uri literare, cărți electronice. Noaptea nu face altceva decât să lectureze. Pune voce sintetică, dă viteză, numai el pricepe ce aude, că altul ar sesiza doar o trăncăneală bălmăjită în căști ori cu difuzorul de la MP3 dat tare.
- Și ce altă înzestrare supraomenească mai are Gus acesta, al tău?
- Nu știa să aprecieze în copilărie calitatea unei mâncări deosebite. I se părea că toate felurile, până și deserturile au aceeași lipsă de… savoare. La început părinții săi, inclusiv maică-mea, Roxana, dacă-i și băiatul său, au simțit o respingere afectivă din partea lui Gus: nu venea în întâmpinarea lor, pe când eu veneam. De aceea, pusă să aleagă între mine și Gus, când eu aveam peste patru ani, iar el trei ani și jumătate, mama nu l-a ales pe Gus. Deși Gus urma deja o grădiniță particulară din Chicago, foarte scumpă, pentru autiști. Făcuse progrese mari, sesizabile de către oricine. Venea și la cei străini, dacă era chemat și pupa, spre deosebire de mulți alți colegi de-ai săi. Cu toată performanța sa, și a echipei de educatori, mama nu l-a vrut pe el, ci pe mine. Numai zece luni de zile ne despart, Gus fiind mai mic decât mine, prâslea dintr-o relație... sau două, pe tărâm american, a mamei noastre, Roxana Whithe... Hai să nu-l mai desconsider și eu atât de mult, o fi el bastard, dar nu mi-e străin, mi-e totuși frate. Taică-su, Philip McBrown, o fi știind mai bine. Sau doar mama!