Literatura este forța de a emite ecouri creative și propice incitației. Fatalele noastre discontinuități cronologice, de la un an la altul, par anume făcute pentru a ilustra paradoxul unei asemenea coerențe, e adevărat mai ales atunci când este vorba despre acest univers de cultură : cuvântul scris, unde el, cuvântul, ne adună laolaltă ca într-un magnific racursi, pentru a alcătui fondul tabloului literar, într-o celebră asumțiune. Epocile istoriei literare au aici, nu o dată, aerul de a se atinge într-un fel de solidaritate robustă, cu un orgoliu tonic.
La castelul literaturii vezi prinsă în poarta cuvintelor, ca într-un buzunar de cangur, cu nu știu ce umor obiectiv, o veche ghiulea de cuvinte, uimitor depusă acolo la un asediu întâmplat cu mulți ani în urmă. Dincolo de diferențe și diversități, rituale și de alt soi, dincolo de particularisme care separă dureros spiritele, privirea țintuită asupra infinitului îi revelează scriitorului o dimensiune de universal, inerentă ființei, continuității ei metafizice. Și iată, la alt pol al spațiului literar, cel prezent, gânditori însetați de unitate, chiar dacă nu toți, scormonind în categoriile ultime ale filozofiei, postul lasă existența însăși ca un predicat, un accident al esenței. Căci literatura a fost și este mai mult decât un cadru pentru melancolii languroase sau visul unui trubadur princiar.
Această vastă întindere a literaturii a lansat și încă mai lansează și alte sfidări, Orientul ei nu este numai o latitudine , poetică ci și o dimensiune unde se putea și se poate afunda energia vie de a cunoaște și a întreprinde, cuvântul găsind forța să evadeze de pe imensul spațiu alb al hârtiei.
Și cum să nu relev încă o altă chemare mai actuală, cea a literaturii prezente, ca o figurație într-un întreg ciclu de legende care face cititorul să călătorească incognito prin spațiul contemporan. Ce miză mai radicală pentru un scriitor decât prezentul nemilos al luptelor iconoclaste, al unui conflict care pune în cauză soarta însăși a figurației și a vizualului. Dincolo de gustul realității ori al psihologiei, prezentul literar conține încă terapie de intensitate vizuală, s-ar spune o metaforă a văzului, acționând ca grandioasă dimensiune, ontologică, prin ea viața însăși se proiectează pe ecranul alterității, provocare aprigă căreia un scriitor are dreptul și mijloacele să îi răspundă, să își încerce norocul, acolo unde însăși prezentul se vrea transfigurat.
Pe măsura acestui apetit de comuniune vizuală, literatura prezentă este de luat în seamă, ca o bună vestire, ca și cum privești prin lungi șiruri de vieți, ochi fără număr constelează peste tot ființa prezentului în mâinile enorm alungite ale literaturii prezente, căci toate cele înconjurătoare din spațiul prezentului sunt numai bune de îndoit, de luat la rost și de schimbat măcar la înfățișare prin cuvântul scris, undeva într-o moleculă "literară", să vorbim în scris despre viața cea reală cu reguli obligatorii și teribil de greu de suportat, poate o înduplecăm să ne fie mai blând înțelegătoare. Astăzi, entitatea umană, mai pragmatică și cu elanuri filozofice intuitiv ornamentale se vorbește de vorbirile concrete la obiect, în două trei cuvinte standardizate, de lemn, de piatră, de materie plastică sau din cristale lichide care nu sunt rostite ci doar sunt proiectate cu telecomanda sau cu un card acoperit cu chip la zi, fără pierderi de energii intelectuale precum cele din conducte învechite de raționamente civilizatorii, atât de anacronice încât s-au risipit de tot.
În fond, scriitorul ar avea dreptul să fie indignat, el, posesor de adevăruri, căci, azi, literatura a ajuns a fi luată sau mai bine zis citită doar din ureche în ureche. Dincolo de mici adunări cu cifre și alte operații, dincolo de mici adunături și alte operații cu litere și accente anapoda, dincolo de prezentul străzii, o mai fi adevărat și important ceva?
Și dacă da, să citim, să scriem, să transfigurăm sculptural acel ceva prin scris!
Dar vor veni unii care vor pune întrebarea:" Chiar merită?" în timp ce vor învârti printre degete moneda forte ARGUMENT.