agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1423 .



Leviath
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [lyv ]

2013-07-19  |     | 



Camera lui e o încăpere umbrită de niște draperii verzi, vaporoase. Pe el îl simt în apropiere. Aș putea să-i mângâi în continuare obrazul cu adierea gândului sau cu un dor vibrant. Aș putea mișca aerul îmbrățișând fiecare act ce îl precedă ca ființă, totul din nevoia de el. Asta îmi oferă satisfacție și deja tremur de nerăbdare. Și de poftă. Mă întind lasciv pe canapea, ca o iluzie spectrală. I-am răscolit peste tot, inclusiv prin gânduri. Am deschis și câteva cărți, trecând prin ele, și niciuna nu mă poate face să-mi îngrop nerăbdarea și să uit foamea. Bineînțeles că îl pândesc, pentru ca atunci când apare să mă strecor adânc în conștiința lui, coborând în imaterialitatea celui mai aprig dor, pipăindu-i înțelesurile, cotrobăindu-i și răvășindu-i gândurile. Aud pași și bătăile inimii mele se întețesc. Îi simt respirația. Știu că mă va lăsa să-i cuprind privirea, să o rezem de buzele mele, după cum mâinile îi cuprind chipul și-i răvășesc părul. Sorb cu nerăbdare. Realizez un puzzle din imaginea lui amețitoare și caldă. Aud cheia curbată sub straturile dorinței și ușa se deschide. Este el.

La prima vedere ai fi tentat să-i dai mai mult decât vârsta reală pentru că pe chipul lui se amestecă în mod tainic vigoarea și prospețimea tinerească cu tristețea și dezamăgirea. Nuanța ciudată a părului se aproprie, prin reflexele maronii, de culoarea trunchirilor acelor copaci dezgoliți de ultimele sclipiri metalice ale soarelui coborât în primăvara târzie. Fruntea înaltă, marcând cele câteva linii ferme ale ridurilor de expresie, îi dau înfățișării o atitudine nobilă, întărită de buzele rotunde și generos arcuite spre bărbia armonioasă. Totul este întregit de verdele strălucitor ce-și desfășoară faldurile de tristețe, împrăștiind pulberea umedă și albastră a cerului din privire. Sprâncenele se crispează atunci când ochii lui se fixează asupra vreunui amănunt și o cută i se adâncește pe frunte.

El intră acum în casă. Trece pe lângă mine, ca și când niciodată nu mi-ar fi simțit prezența, și închide ușa. El controlează acum accesul la conștiință. Eu am rămas afară. Poți simți surescitarea. Trebuie să mă calmez. Mă învârt în pustietatea aceasta, rătăcesc pe cărările întunecate ale minții lui, admirând cu seninătate frânturi disproporționate de naivitate și, cu un fel de plăcere răutacioasă, le adun mănunchi și le omor, vărs conținutul într-o urnă, un fel de muzeu în expansiune cu forme unice, apoi îmi întind ghearele și, cu trupul meu transparent, mă strecor pe sub ușa deformată. Astfel reușesc să pătrund dincolo. Admir tabloul de la intrare. Câteva fulgere de aluminiu și niște straturi de lemn lamelat alcătuiesc autoportretul, dedublat de cochetaria buzelor vopsite cu lubricitate sângerie. Admir și rama. Un altfel de neant ce oferă o rețea de carouri palide, deformate. Pe mine gesturile mă dau de gol și transparența lascivă plină de grafism liniar. Altfel n-aș fi dovedit o asemenea nerăbdare.

Nu mai cenzurez nimic, nu mai am răbdare. Și totuși el nu este aici lângă mine, în hol, și nu știu ce face. Asta mă exasperează. Pătrund în imaginația lui încinsă la maxim. Știu că acum câteva minute ea l-a sunat. De asta a întârziat atât de mult și nu a remarcat altă prezență. Dar de ce a lăsat-o să aștepte? Recunosc, uitasem de ea pentru că preocupările mele fuseseră până acum cu totul diferite. Doar îmi oferisem posibilitatea să citesc din acea înșiruire imperfectă a gândurilor. El îmi indicase cu precizie paginile înfierate direct în albul pereților. „Uite, mi-a zis râzând, acolo sus, pe tavan, când închizi ochii, poți citi stările...”. Doar astfel se explică cum de știu totul acum!?! M-am ridicat și am deschis fereastra. Am privit apoi prin el, respirând cu nesaț aerul proaspăt al nopții.

Pe buze îmi flutură acel surâs translucid. După o respirație scurtă urmează o avalanșă de zâmbete false, stranii, răutăcioase, unele apăsând adânc pe accelerația inimii, într-un mod covârșitor transformându-se în umbre violente de gelozie, pe când altele se aruncă direct pe fereastră prăbușindu-se în apa tulbure, cu spasme neîmblânzite înfruntând în valuri foamea nemiloasă. Și eu, odată cu ele, mă grăbesc să ies în afară. Mă târăsc, mă preling pe asfaltul încins, mă evapor și apoi mă cobor iarăși ca o ploaie blândă de vară peste tot ce cred eu că însemni și mă adun ca la început. Doar asta mă scoate afară sau mă adună pe mine într-o îmbrățișare plină de nerăbdare. E vorba de acea foame -in illo tempore, cand poți accede la originea absolută a timpului ferecat. Șlefuită de vântul orbitor al inimii de miazăzi, foamea asta iar mă pustiește, mă pândește strecurându-mi-se în sânge ca, mai apoi, într-o învălmășeală a respirațiilor, acvilele timpului și spațiului să se desprindă de propriul meu orizont și toată lumina să o dea la o parte de orice altceva nu sunt eu cu tine, total și definitiv. Foamea îmi coboară în suflet și luminile din mijlocul cerului devin șapte trepte ale nopții pustii.
|
El o pândește de ceva vreme, ca și mine. Ea știe asta și-i place. Îi întinde mâna. Îi atinge zâmbetul și-i mângâie clavicula ovală a chipului înrobindu-i inima. Dar eu vreau să pătrund pe sub marginea curbată a sânilor ei, să alunec prin canale, în adânc, și să-mi pregătesc un sălaș în amfora trupului ei, să o devorez. Pe ea să o îmblânzesc cu singurul verb transparent, semantic s-o alcătuiesc cu un zambet dăruit în palmă și cu o îmbrățișare timidă. Pe ea n-am s-o abandonez nici trecutului și nici viitorului, nici acestui astăzi, fără mine. În clipa imediat următoare mă lovesc puternic de parbrizul mașinii, în ritmul picăturilor de ploaie ce răzbat prin urletul vântului. Pătrund prin geamul lateral al mașinii. Nimeresc undeva în stânga tâmplei, unde universul se curbează și se întoarce într-o spirală infinită, acolo unde planșa creierului se roteste neîncetat și îmi arătă cum se formează gândurile. Fascinant. Fac asta cu satisfacție, deși nu e locul unde inițial mi-am dorit să nimeresc. Am privilegiul de a avea acces la conștiință. Mă aflu undeva la granița celor două instanțe ce formează gândurile, acolo unde eu voi începe să cenzurez amintirile lăsând să răzbată doar ceea ce voi considera ca fiind agreabil. Tu vezi-mă la îndemână, ca-ntr-un vis aruncă-mă plinătății din tine, lasă-mă să-ți pipăi carnea tremurândă și să-ți stăpânesc inima, să mă desfat în lumina cristalină cu buzele, părul, sânii, ochii și coapsele, și te îmbii, acum, lasă-mă să te locuiesc...

Te voi respinge într-un final și tu știi asta. Iar ce voi respinge va ajunge drept refulare. Cum niciodată nu-mi reușește pe deplin ce-mi propun, și nicio cenzură nu e suprimată pe deplin, ci doar diminuată, în tine se vor produce modificări și tu vei accepta compromisul. Mi-a reușit, te-am convins. După ce ai vorbit cu el, ai închis telefonul cu un gest nervos. Apoi te-ai dat jos din mașină. Slăbuță și delicată, cu un păr lung și strălucitor, de o nuanță deschisă, cu trăsături fermecătoare și un ten palid ce-ți încadrează fața frumoasă, cu fruntea albă și sprâncenele fin arcuite deasupra ochilor senini, mari și albaștri, și din care acum fulgeră luciri înghețate și pline de înțelesuri ascunse, pătrunzi în holul lung și întunecat, urci scara pe bâjbâite și, când ajungi în fața ușii, te oprești câteva clipe pentru ca să-ți faci curaj. Sau să-ți calmezi tremurul și să-ți domolești bătăile inimii. Întinzi mâna și rămâi așa, nemișcată, în aer. Ai fi vrut să bați ușor în ușă. Sau să pleci mai bine... Dar ușa se deschide brusc. Este el. Așteaptă acolo de prea mult timp.

Gândești că acum mă situez staționar, trăind anumite sentimente ce generează mereu alte stări și trăiri ale emoțiilor aflate în expansiune. Remembering… Și nu te vei înșela deloc. E ca atunci când ajungi într-un loc și de acolo nu mai mergi în nicio direcție. Te așezi, staționezi în iubire, închizi ochii și apoi lași gândurile să cutreiere văile și pădurile de jur împrejur și sentimentele să-ți inunde ființa. El m-a prins de mână, invitându-mă să intru.

Trebuie să știi, mereu mă surprinzi plăcut, la fel ca întotdeauna. Mi-a lipsit fiecare atingere, iar eu iau forma mângâierilor tale, te cuprind cu respirația și mă pierd în privirea ta. Mă inviți înăuntru și mă așezi pe canapea. Ai simțit vreodată că fața începe să-ți ardă într-o clipă? Amintește-ți. Ai simțit nevoia să te așezi de fericire și să ne gustăm până la capăt curgerea, să ne îmbrățișăm cu o atât de flămândă dragoste încât dilatarea fiecărei respirații să ne biciuie privirea și să lunece armonios pe dimensiunea tonalității trupurilor, să explodeze într-o altă și altă îmbrățișare? Abia atunci tu să crezi cu adevărat că vreau să te îmbrățișez și să circul în sângele tău cu singura dorință, izvor asurzitor și irezistibil în farmecul său vibrant.

În tine este un amestec de tandrețe și dorință. Te privesc cu atenție. Îți mângâi părul. Îmi place vocea ta, de nu mă mai satur. Sigur, acum urmează ca tu să mă dezbraci și să continui ceea ce începusem. În clipa asta ești cufundat în privirea mea, îmi străbați depărtările până în străfunduri. Ești acolo, te simt, te ating, te miros, iar tu îmi simți febra fibrei și freamătul ei. Suntem amestecați și spălați în apele trupului, cu răsuflarea tăiată și sufletele plutind, mereu nepotoliți, mai dormici, mai cutremurați de plăcerea epuizării și mai adânc înlănțuiți de ea. Îți amintești. Descoperi în mine nesfârșitul dorinței. Tu crezi că mă știi acum și mă inviți să pătrund înăuntru și să privesc în voie, de jur-împrejur, să-mi întind lasciv daimonul, nocturn să-l atârn, deasupra să-i perforez fațetele și să las să se scurgă din el starea de a fi tu in dripping sau în arenă, respingând accesoriile oricărei libertăți nihiliste. Dar ce să mai faci cu acest dresor hăituit de propriul câmp de culori, pictat pentru a doua oară transparent, încât poți să asculți printre urmele tentei de bază sufletul rămas fără cuvinte?! Îți retragi privirea. Mă ocolești. Te ridici și te îndepărtezi.

Se aude sunetul cheii întoarse în ușă. Abia acum intră el. Și eu, Leviath... Rămân doar eu, jumătate alb iar cealaltă jumătate vocabulă cinică, mereu la pândă. Nu sunt decât ce știi că sunt și nu sunt, două negații și un pleonasm deprins cu jocul pe o pânza înnegrită, sufletului dedicat…







.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!