Mitologia greacă este - pentru cine vede jumătatea goală a paharului - presărată cu scene de canibalism, de crime abominabile, iar mitul nașterii zeiței Atena reprezintă un exemplu clasic în acest sens.
În drum său spre insula Creta, avionul trecuse de Muntele Olimp și urma să zboare peste suburbiile estice ale capitalei Greciei. Am redeschis cartea lui Octavian Paler – "devorator al legendelor Olimpului", cum el însuși s-a declarat: "Din punctul meu de vedere, e mai important să constat că poveștile care aureolează Olimpul seamănă cu veșmintele scumpe cu care piticii lui Velasquez își acoperă infirmitatea. Asta mă lămurește perfect de ce, cum zice Nietzsche, întreaga concepție a grecilor despre frumusețe a ieșit din durere". Am exclamat satisfăcut în sinea mea, deoarece și eu ajunsesem la o concluzie asemănătoare: amorul zeilor greci a fost, îndeobște, precedat sau succedat de felurite dureroase avataruri...
...Lângă Atena am mai distins o pată intens albă și m-am gândit că ar fi rana făcută în Muntele Pentelic pentru a extrage cantități imense de marmura - cel mai vechi vestigiu al distrugerii sistematice a unui ecosistem de către om!
...Cu glas moderat, ca să fie auzit numai de grupul lui de cunoscuți, istoricul Tocilescu a început o incursiune în istoria Atenei:
- Actuala capitală a Greciei a devinit o mare putere de prin secolul al VI –lea înainte de Hristos. În timpul lui Pericle a fost un mare centru al artei, al culturii, în general, dar și al industriei și comerțului. În perioada elenistică puterea Atenei a fost depășită de aceea a marilor monarhii fondate de succesorii lui Alexandru cel Mare. În anul 529, împăratul bizantin Iustinian a dat un decret prin care se interzicea studiul filosofiei în Atena, dând, astfel, o lovitură de grație anticei localități. A rămas un oraș provincial chiar și după obținerea independenței din anul 1829, când capitala a fost Nauplin. Abia în anul 1834, pe nepregătite, Atena a devenit capitala Greciei moderne. Pe de altă parte, există un mit cu totul special al nașterii Atenei, zeița Atena....
- Dacă îmi permite profesorul Tocilescu, o să-l spun eu. Voi fi concis pentru că văd că se pregătește o gustare, s-a oferit să-și valorifice știința filologul grupului. Zeița Metis, copila titanilor Oceanus și Tetis, era, nu-i așa, verișoara lui Zeus. În schimbul promisiunii că va fi luată de soție, ea l-a ajutat pe Zeus în lupta contra tatălui său, titanul Cronos, care își înghițise toate progeniturile pe care le avusese cu titanida Reea: Hestia, Demetra, Hera, Hades și Poseidon, cu excepția mezinului Zeus. Licoarea "justițiară", care avea să-i vină de hac lui Cronos, a fost dată discret de Zeus mamei sale – Reea, care i-a strecurat-o în nectarul pe care l-a băut Cronos. Imediat, ca prin minune, pe gura titanului au ieșit cele cinci odrasle, tefere și nevătămate, corespunzător cu vârsta lor. Cronos, înspăimântat, s-a retras în munți. Ei bine, ce credeți că s-a întâmplat mai departe, cu zeița Metis?
- A devenit soția lui Zeus, a răspuns promt Sofistoc.
- Daaa, a confirmat tărăgănat profesorul, pregătind surpriza. Apoi, a rămas însărcinată. Dar, Zeus, a fost înștiințat de Uranus și Gheea că el va avea cu Metis mai întîi o fată și apoi un băiat, băiat care îi va lua locul, tot așa cum Zeus a luat locul lui Cronos. Atunci, pentru a preîntîmpina pericolul prezis, Zeus a înghițit-o, pur și simplu, pe Metis, cu făt cu tot.
- Ooo, simt că mi se întoarce stomacul pe dos! a exclamat o fire mai sensibilă...
- Așa sunt miturile grecești: plăcerea este însoțită de durere! a fost rândul meu să exclam, bucuros că am avut ocazia să-mi expun opinia privind mitologia greacă. Scuzați-mă, domnule profesor, că v-am întrerupt.
- În ziua când Metisei, dacă ar fi trăit, i-ar fi venit sorocul să nască, pe Zeus l-a apucat o durere cumplită de cap. Atunci, el l-a chemat pe zeul Hefaistos.
- Hefaistos nu este fiul fraților Zeus și Hera? a ieșit din tăcere studentul.
- Da, însă aceasta este o altă poveste. Să continui mitul. Așadar, Zeus l-a chemat pe Hefaistos și i-a poruncit să îi despice capul cu o secure de aramă bine ascuțită pentru a vedea motivul durerii. Fiul său i-a ascultat ordinul – cu Zeus nu era de glumit! – și din țeastă a ieșit o fată cu ochii albaștri – verzi, înarmată cu o lance. Zeus a numit-o Atena. Văzând-o atât de frumoasă, Hefaistos a cerut-o de soție. Dar, zeița l-a refuzat, jurând că va rămâne pe vecie nemăritată. Atunci, Zeus i-a mai adăugat numele de Pallas, adică fată tânără, curată. În limba greacă, "pallikar" are înțelesul de "băiat tânăr", iar "pallikaros" înseamnă "viteaz". De asemenea, "pallaki" se traduce "metresă". Un alt nume atribuit Atenei a fost Partenos, adică virgină. În vechile opere de artă grecești, Atena era reprezentată împreună cu două simboluri: șarpele – prudența și bufnița – înțelepciunea. Romanii spuneau despre Minerva – cum se numea Atena la ei: "Minerva fuit Dea literarum, scientiarum et omnium artium", adică: "Minerva este zeița literaturii, a științelor și a tuturor artelor". Poetul roman Horațiu a scris în "Ars poetica" : Tu nihil invita dices faciesve Minerva", adică: "Tu nu o să poți spune nimic, dacă vei ține seamă de Minerva". De la Atena avem ateneele, ca locașuri de artă și știință.
...Stewardesele au început să se agite și mă gândeam, cu părere de rău, că mitul canibalic cu Zeus și Metis mi-a stricat pofta de mâncare pentru gustarea ce urma să fie servită în cursa "charter". Dar a fost vorba de... un simplu pahar cu "portokalada" (suc de portocale), pe care m-am străduit, totuși, să-l beau.