Benone Vasiliu a fost hamal în Gara de Nord din București, o viață întreagă.
Bărbat frumos, înalt, cu ochi albaștri și cu părul alb încă de tânăr, Beni avea o ținută dreaptă și impunătoare. Acest om care albise de pe la 16 ani avea o eleganță, o distincție chiar și când căra bagaje, aer pe care-l păstra și acum dându-ți senzația de mare boier ajuns în sărăcie. Privit de la câțiva metri omul părea un adevărat Jean Gabin dar ceva mai arătos.
Odată cu introducerea cărucioarelor pentru bagaje în gară și pentru că nu catacdisise să mai pună încă trei clase peste cele patru minimale cerute la vremea lui, la momentul când a trebuit să se pensioneze nu a mai putut lucra legal pentru a-și mai rotunji pensia și mai lucrase pe ici și pe acolo, cu ziua.
Cele patru clase absolvite temeinic, alături de capacitatea de comunicare plină de eleganță și spoiala de educație acumulată de prin filme, piese de teatru, din cărți sau din discuții cu persoane educate făceau din domnul Vasiliu un interlocutor agreabil în orice situație.
Rămas văduv, după ce fusese căsătorit de câteva ori, pentru că nu se prea ajungea cu banii, a mai făcut pază pe la vilele ce și le construiau foștii lui șefi de la C.F.R.
Singurul viciu de care nu se putea dezbăra era fumatul dar dacă ar fi continuat în acest păcat, fumând un pachet pe zi, ar fi trebuit să cheltuiască jumătate din pensie numai pe țigări.
După ce și-a băut cafeaua de dimineață, cu o țigare binevenită, Beni a rămas cu privirea ațintită la tabachera de argint pe care era gravat: „with great gratitude to Mr. Beni Vasiliu the Duchess of Rocester '', savurând amintirea acelui moment.
Orientexpresul sosea întotdeauna la linia unu și niciun coleg nu ar fi mers la peron înaintea lui. Þinuta și faptul că vorbea bine franțuzește erau elemente pe care nu le putea ignora nimeni. Franceza vorbită de Beni, învățată de la dădaca lui, era o franceză literară, împodobită cu niște r-uri, pronunțate uvular sau velar. În seara aceea domna elegantă coborâtă din vagonul de dormit și-a intersectat privirea cu a lui. El, cu uniforma de hamal, frumos călcată, cu nasturii lustruiți orbitor și cu roșul de la petlițe strălucitor și proaspăt, s-a apropiat adresându-se cu eleganță doamnei. I-a luat bagajele și a condus-o la un taxi, în fața gării, la coloane. Atât doamna cât și domnul Vasiliu erau ca într-o transă și niciunul dintre ei nu și-a dat seama că doamna își uitase portofelul, ticsit cu bancnote, în coșul hamalului. Taxiul s-a îndepărtat ca un vis fugar și Beni, ducând căruciorul la peron a văzut portofelul. Suma era considerabilă dar el a preferat să meargă la postul de poliție din gară și să predea portofelul. A doua zi de dimineață, un chestor galonat și plin de fireturi, la braț cu doamna cu portofelul, l-au chemat la biroul de mișcare. Seara a fost la restaurant cu doamna și la despărțire a primit acea tabacheră.
Alungând acele amintiri domnul Vasiliu și-a pus costumul bleumarin cu dungulițe albe, purtat în seara aceea de acum 50 de ani, un papion vișiniu dar amplu, o batistă vișinie cu picățele albe în buzunarul de la piept, și-a mai pieptănat încă o dată părul alb și des, purtat cu o cărare perfectă pe partea dreaptă și a ieșit pe ușa garsonierei confort trei primită de la C.F.R. , upă ce a murit Gheorghiu Dej. Tabachera din buzunarul pantalonului nu mai păstra sub elastice decât două țigări și era doar dimineață. Din buzunarul de ceas de sub curea, domnul Vasiliu a scos cu două degete ceasul Movado de care spânzura nonșalant un lanț dublu, argintiu.
„ Este abia ora 8 și 50 de minute, la bancă se deschide la ora 9!”
După acest gând degetele lungi au introdus ceasul la locul său și au pipăit curba elegantă a lațului de argint, iar picioarele ferme au întins pașii către sediul băncii din apropiere.
Oamenii care așteptau eschiderea băncii au pătruns cu repeziciune odată cu deschiderea ușilor și odată cu ei și paznicul de la intrare.
Benia privit în jur cu rapiditate și faptul că strada era pustie, așa cum preconizase, l-a făcut să acționeze. A scos din buzunarul drept al pantalonilor o pungă de plastic, a ridicat capacul nichelat al scrumierei cu picior și a golit conținutul acesteia, cu repeziciune, a pus capacul la loc și și-a continuat drumul spre parcul din apropiere. La primul colț de stradă a verificat să nu fie vreun chiștoc nestins și apoi, ajuns în parc, s-a așezat pe o bancă plasată discret după niște arbuști ornamentali.
Din buzunarul în care pusese punga a scos o jumătate de ziar pe care a despăturit-o și a întins-o pe bancă apoi a scos punga și a deșertat-o pe ziar.
Beni a zâmbit amintindu-și cum a definit el, la un chef cu băieții, când rămăseseră fără țigări, chiștocul:
„ Băi, atunci când la o țigare fumată înălțimea este egală cu diametrul sau mai mică, acea țigare a devenit chiștoc, este clar?”
Filtrele de diferite culori, țigările de diferite diametre, chiar și modul în care fuseseră stinse, cu nerv, lasciv, grăbit, dădeau o imagine a persoanelor ce așteptaseră să se deschidă banca. Filtrele drepte și albe, cu urme de ruj lucios și parfumat trădau acele fumătoare din categoria femeilor care considerau că o țigare slim, între degetele cu unghii lungi, întregesc un anume look. Filtrele de la țigările Kent lung îi sugerau lui Beni niște bărbați care în adolescență au râvnit la acele țigări dar nu și le-au permis decât după evenimentele din 1989. Þigările cu filtru multiplu, cu cărbune și alte praguri în calea gudroanelor cancerigene, atestau niște fumători ce păreau a face eforturi pentru a-și păstra sănătatea.
Beni a îndreptat chiștoacele îndoite și pe cele mai lungi le-a așezat meticulos în tabachera de argint. Doar elasticele le schimbase la tabacheră în rest obiectul acela frumos arăta ca în ziua în care l-a primit în dar de la doamna Ducesă.
Chiștoacele prea scurte și fără personalitate le-a lăsat în pungă începând să fumeze din ele.
Prin fumul albăstrui domnul Vasiliu vedea trandafirii din rondul îngrijit ce semănau izbuitor de mult cu trandafirii văzuți într-un parc în Soci, în Rusia Sovietică.
Învățase limba rusă cântând, așa cum era moda și de la televizorul din gară, între două trenuri, din filmele rusești.
Limba franceză o știa de la bona sa, franțuzoaică, așa că, atunci când a poposit la Soci și-a spus în gând: „Soci nahoditța mejdu portom Tuapse i portom Suhumi” ca apoi să spună cu voce tare în briza ce venea dinspre mare: „Sotchi est situe entre le port de Tuapse et le port de Soukhumi”.
Sindicatul din Gara de Nord, în cadrul unor vizite reciproce, tovărășești, îl desemnase pe tovarășul Vasiliu să meargă într-un schimb de experiență în U.R.S.S. „Tavarișci bagajist, menia toje bagajist!”
A băut cu hamalii din Rusia, a stat la soare, a făcut baie în mare, a mers la muzee și după trei zile s-a întors...
Beni și-a privit ceasul și văzând că se apropie ora 10 și 30 de minute și-a spus:
„La 10 și 30 vin la bancă adevărații oameni de afaceri. Au fost la office, au dat telefoane, au primit telefoane, au băut cafeaua cu ochii pe ziar și cu urechea la știri, au dat ceva ordine și apoi au dat fuga la bancă.”
Ajuns în preajma băncii, domnul Vasiliu a scos un chiștoc înalt de țigare subțire și parfumată, l-a a aprins, micșorând pasul.
Din bancă a ieșit, precipitat, un domn îmbrăcat la blugi Dolce...și cu sacou negru, purtând în mâna stângă o geantă de voiaj dintre toartele căreia se vedeau multe teancuri de bancnote. Beni s-a oprit în umbra unei tuia stufoasă. Domnul cu blugii de marcă a aruncat sacoșa în portbagajul unei mașini negre, a trântit haionul și în timp ce se așeza la volan, sub privilile fostului hamal, au căzut câteva pachete cu bani, lângă o cârpă neagră ce aducea cu o cagulă mototolită.
Beni a ridicat mâna să atenționeze șoferul că a scăpat pachetele cu bani dar acesta demarase.
Fostul hamal a prins pachetele cu bani între degetele lungi, ce miroseau încă a țigare mentolată, și a început să alerge după mașină.
Din sediul băncii paznicul și încă doi funcționari au ieșit în fugă gesticulând și alergând în spatele domnului Vasiliu
Alergarea lui Beni a ajuns din ce în ce mai lentă și mâna cu pachetele de bani începuse să coboare din ce în ce mai mult. Distanța dintre oamenii din bancă și Beni s-a micșorat simțitor în timp ce domnul cel elegant s-a prăbușit, încercând , în cădere, să protejeze costumul albastru cu dungulițe albe.
Bătrânul domn Vasiliu Benone abia mai respira șuierând. Un om dintre curioși cerea, impersonal, să dea cineva un telefon la 112!
Întins pe o parte Beni și-a scos cu greu tabachera și când a deschis-o cei ce-l înconjurau au văzut cum cele două chiștoace de mărimi diferite, subțiri și parfumate, se zdrobesc între degetele cu unghii îngrijite, ce se strângeau convulsiv, ca apoi să rămână încleștate.