recepția

-Tată, ia încearcă pantalonii, să vedem ce se mai poate face.
Teodora mi-a întins pantalonii de la costumul purtat la nunta fetei. Mă temeam că moliile au submnat acțiunea culturală de la ambasadă dar, după o verificare minuțioasă am conchis:
- Chinezii ăștia chiar au noroc. Pantalonii nu sunt ciupiți dar acum va trebui să văd dacă au noroc până la capăt.
Am îmbrăcat pantalonii având grijă să nu stric ritualul obișnuit, introducând primul picior pe cel drept, apoi pe cel stâng, acțiuni urmate de o ridicare bruscă de betelie. O clipă am avut temeri dar nasturele de la betelie s-a închis nesperat de bine, de corect. Pantalonul cădea bine dar Teodora m-a depărtat până la doi metri de ea în soarele luminos de toamnă ce izbucnise, plin de curiozitate.
- Pune-ți o cămașă și îmbracă și haina, cu vestă cu tot.
- Poate că nu se mai poartă vestă la costum, poate se poartă costumul fără vestă dar hai să căutăm poze de la vreo recepție să tragem cu ochiul și să nu mă fac de băcănie pe acolo.
Am căutat și am găsit răspunsul așa că am trecut la căutarea cravatei potrivite.
Probleme au apărut și aici, cu batistă sau fără, la buzunarul de la piept. Dacă da, ce culoare să aibă? Am trecut la ciorapi, dacă să fie albi, să fie asortați cu cravata sau cu batista, dacă optăm pentru batistă de altă culoare.
- Întotdeauna ai spus că problemele costumației sunt diverse și complexe la femei. Ziceai că pentru voi e simplu, un costum, o cravată și gata! Poftim câte probleme îmi faci!
Teodora se dădea nervoasă dar emoțiile mele o făceau să se distreze și de aceea mă apăsa și mai tare.
- De ce nu te duci în blugi și cu un tricou, așa cum ai vrut să mergem la teatru.
- Þi-am arătat și în imagini la TV care este ținuta la teatre dar tu o ți pe a ta, ca pe vremuri, cu ținută de seară. Bine că nu vrei și pălărie cu voaletă.
- Atunci, dacă ești deștept pregătește-ți singur ținuta.
Am dat înapoi ca orice bărbat care se simte neajutorat în asemenea situații.
-Hai, mama, ce te superi așa, din orice?
Am pupat-o pe obraz și s-a îmbunat.
Costumul urma să-l mai calce ea cu fierul cu aburi iar în rest a rămas: cu ciorapi negri, fără batistă la buzunar, fără vestă, cu cravată. Culoarea verde închis, tăiată de o linie șerpuită de culoare lila a fost aleasă în unanimitate.
-Acum te duci să te tunzi, să nu arăți ca un zlătar acolo sau să fi proaspăt tuns ca un recrut în prima zi de armată.
-Plec acum dar să ști că un cărămidar nu va arăta ca un zlătar niciodată. Aurul este departe de lutul pentru cărămizi și în plus ei purtau plete. Aurul este fală și atât dar cărămida este semnul stablității, al echilibrului, îndeamnă la statornicie.
- Taci și du-te!
Mi-a deschis poarta și am plecat până la Străulești, la capătul tranvaielor, acolo unde pe vremuri exista uzina Laromet. Acum era un câmp gol de pe care fusese vândut și betonul din fundații, concasat.
Mă priveam în oglindă și vorbeam cu mine, în gând.
"Moșule, dacă trăia ăla bătrânul să fi văzut ce fală pe el între țigani. Chiar dacă mama era din neam de gagii, ai mei mă țineau de "pur sânge". Când mergeam pe la Þăndărei..."
-Domnule, cum vă tund?
-Scurtează-l domnișoară, și din perciuni mai ia. La spate ia ceva mai sus și închide cu o bordură discretă...
"Când mergeam la Þăndărei, după ce coboram din tren, mergând spre țigănie spuneam sărutmâna la toată lumea. Toți mă întrebau al cui sunt.
"Sunt băiatul lui Ricu, a lui Floarea, sora lui Tudora a lui Poroambe". De fiecare dată trebuia să mă las pupat și constatam că sunt nașul câte unei babe de vreo 80 de ani. Dacă tatăl străbunicului meu a cununat sau a botezat pe vreun bunic al babei, obligatoriu, eu eram "nașul" și baba îmi pupa mâna. Distrându-se pe seama faptului că tata a luat o rumâncă baba mă întreba:
- Nașule, matale ești rumân sau țigan?
Știind ce plăcere îi face să-i răspund că sunt țigan, răspundeam invariabil:
-Hai, babo, ce nu știi că sunt neam de faraoni?"
Am simțit o mână mică și fermă cum îmi apleacă capul și am închis ochii ascultând țăcănitul monoton al foarfecii care toca mărunt.
-Aranjăm și mustața?
-Nu! -Am răspuns eu aproape răstit. Cum să pună foarfeca pe mustața mea altcineva decât mine?
Scuturatul cearșafului ce-mi fusese înfășurat pe gât, la tuns, mi-a indicat sfârșitul tunsului.
Am lăsat baba la Þăndărei, pe șanț, mâncându-și semințele prăjite, cu dexteritatea deprinsă din copilărie și am plecat acasă. Oglinda din frizerie mi-a clipit complice și eu m-am făcut că nu o văd. Acum în drum spre mașină, mă gândeam la ce să-mi pun pe cap. Damblaua mea de țigan, să port pălărie, acum avea o justificare și-mi dădea argumente suficiente.
Am ajuns acasă și Teodora m-a răsucit pe toate părțile apoi a plescăit mulțumită. Am profitat de mulțumirea ei și am atacat...
-Dar pe cap nu ar trebui să-mi pun pălărie?
Teodora a explodat.
-Nu vrei tu și pantofi albi, și costum alb? Poate vrei la costumul alb să-ți pui o vestă de piele și un brâu roșu, de mătase!!!
Am tăcut. Ce era să mai zic? Mai erau două zile până la eveniment așa că am înghițit.
Cele două zile au trecut ușor, mai cu lucrul prin grădină, mai pe la un pescuit pe Mogoșoaia...
Pe lac mi-am amintit de Samuilă Damian, primul om de pe pământ care în 1749 a încercat să facă o călătorie în jurul lumii. După nume părea țigan de-al nostru..."Și dacă aș dori ca după ce se consumă această călătorie în China să continui visul lui Samuilă? Nu aș fi primul dar ar fi o mare provocare...Am înebunit. La vârsta asta să bat câmpii? Oi bate câmpii dar ar fi mișto de tot! Câte lucruri noi, ce emoții noi, câți oameni noi! Ce provocare!"
Am revenit în actualitatea imediată și mi-am amintit de obligația de a remite viitoarei gazde textul toastului. Am strâns sculele și am dat fuga acasă.
- Ce, drgă, au dat turcii? Parcă plecai în China, nu în Turcia!
- Am uitat să trimit textul toastului, la ambasadă.
- Și dacă nu ții toastul? Ce, este obligatoriu?
- Am promis, acum trebuie să o fac!
- Sigur! Trebuia să ieși tu, ca păduchele, în frunte. Þiganii cu fala lor! Așa și regii ăia ai lui Cioabă!
- Te reclam la ăia cu discriminarea, lasă-mă în pace. Noi nu ne punem regi!!!
- Măcar am câștigat ceva, că m-am măritat cu tine, mustăciosule, pot să fac focul pe gheață.
Am conceput textul, l-am dat Teodorei la verificat și după câteva ajustări l-am dat pe mail.
Am încercat să adorm dar nu puteam. Atâtea controverse cu omorât câinii, cu Roșia Montană...Am întrebat-o pe Teodora despre Tomi, motanul bătrân și despre pisica Cezar. Cezar era acasă dar Tomi?
Începuse să plouă și am auzit pe un teren viran, spre calea ferată, o mulțime de mârâituri și lătrături, semn că se băteau câinii meidanezi.
În cele din urmă am adormit și pe la ora 5 dimineață am făcut ochi, chiar dacă nu se zărea nici o geană de lumină. A venit ziua cea mare.
Tomi nu a venit toată noaptea și nici la masa de dimineață, fapt ce nu se mai petrecuse niciodată. Am plecat prin vecini să întreb dacă l-a văzut cineva.
Marin din Fărcașele, paznicul micului cartier cu oameni avuți din preajma casei noastre, mi-a spus că erau mulți câini care lătrau pe lângă niște boscheți, astă noapte. Cu inima strânsă am intrat între mărăcini și ciulini sperând că dacă Tomi a fost rănit de câini să-l pot recupera și trata. Plin de zgârieturi și cu mici puncte sângerânde pe picioare am găsit motanul rigid, cu șira spinării ruptă. Marin mi-a spus că zarva de azi noapte a fost făcută de câinii unor vecini pe care îi lasă noaptea liberi pe străzi și pe câmp. Prima reacție mi-a fost distructivă. Voiam să ucid toți câinii de pe stradă dar mai ales pe cei ai vecinului care nu și-i ține în curte.
Am îngropat motanul și mi-am înghițit amarul. Maidanezii de pe marginea pădurii îl cunoșteau pe Tomi de mulți ani și nu l-ar fi atacat. Am cules niște roșii și vinete, am intrat în casă și am făcut baie. Teodora terminase de călcat hainele și le așezase la răcorit pe umeraș. Am moțăit vreo două ore și am început pregătirea de plecare la recepție. Am printat textul toastului, l-am împăturit și l-am pus în buzunarul de la piept.
Ca fost soldat am plecat din vreme ca nu cumva să întârzii. Am parcat și, mergând spre sediul ambasadei, am zărit câțiva cunoscuți de la diferitele evenimente culturale desfășurate prin București sau alte localități. Prietenul meu George Paltin, cu părul lung și alb, umflat de un spălat proaspăt, aducea cu un înger cu barbă, înconjurat discret de o aureolă difuză. Ne-am așezat unul lângă altul urmărindu-i pe ceilalți cunoscuți, al căror număr creștea pe măsură ce se apropia ora de începere a evenimentului.
Ușa prin care pătrunsesem la prima vizită s-a deschis, în prag a apărut asiaticul cu părul scurt și drept, a cărui șuviță din frunte cădea diagonal. Cu palmele împreunate ne-a invitat să intrăm și grupul de oameni în vârstă a început să se scurgă spre intrarea ce parcă marca trecerea spre aventura vieții noastre, a tuturor!
Lângă ușa dublă și impozantă, la intrarea în salon, doamna ambasador făcea ofiiciile de gazdă cu o eleganță desăvârșită. În timp ce un funcționar al ambasadei, după ce prmea invitațiile de la noi, rostea numele invitatului, prezentându-ne doamnei ambasador iar aceasta ne saluta cu salutul tradițional.
Dintre toate variantele de recepții: cupa de șampanie, vin d'honneor, la fourchette, dejunul, ceaiul, dineul, cina, cocteilul, a fost ales ...ultimul de pe listă, cu voia dumneavoastră, cocteilul.
Domnul ministru se întreținea cu doamna ambasador în timp ce șase chelneri minioni se strecurau cu agilitate și grație printre invitați. Cei șase ospătari purtau tăvile cu o eleganță ieșită din comun frizând abilitățile unor circari. Cei doisprezece invitați, grupul ce urma să beneficieze de generoasa invitație a statului chinez, erau două grupuri de câte șase, bărbați și femei. Cele șase tablouri ce se insinuau în două grupuri de câte trei pe doi pereți opuși.
Am fost invitați să urmărim un film despre evoluția relațiilor sino-române, film din care am reținut cu mare plăcere că Eminescu a fost tradus în chineză.
Cei doisprezece "prieteni ai Chinei" au ascultat-o pe doamna ambasador Huo Yuzhen care nu a pierdut prilejul să sublinieze importanța celui de-al XVIII-lea Congres al Partidului Comunist Chinez.
Între proiecțiile urmărite s-a numărat și un film despre Sărbătoarea Primăverii în China. Această sărbătoare datează de peste 4000 de ani și este cea mai importantă sărbătoare a anului. Sărbătoarea Primăverii se încheie la Sărbătoarea Lampioanelor, în a 15-a zi a primei luni din calendarul tradițional chinezesc, de fapt în prima zi cu Lună plină din noul an. După calendarul tradițional chinezesc, se consideră un an perioada în care luna face 12 rotații în jurul Pământului, fiecare rotație având durata unei luni. Pentru poporul chinez, anul reprezenta perioada care asigura recolte bogate la toate culturile de cereale. Urmărind filmul mă așteptam ca la apogeu să văd unul dintre faimoasele jocuri de artificii dar din considerente de securitate și poluare, de câțiva ani, în orașele mari ale Chinei, artificiile și petardele au fost interzise.
Am privit cu atenție una dintre farfuriile de pe care am fost serviți cu câte ceva de mâncare și am constatat din nou grupajul obiectelor câte șase. În acel moment am socotit că numărul invitaților, bărbați, ca și al femeilor, era tot de șase, pe pereți erau șase tablouri, ospătarii erau tot șase...Care o fi explicația? Am rememorat faptul că toate produsele de mici dimensiuni importate de foștii mei patroni, din China, erau tot câte șase sau douăsprezece?
„ Când plecai cu străbunicul la gârlă cu caii nu erau tot șase?
- Mă, ia caii de dârlog și adu-i la prispă!
Caii parcă știau că urma să mergem la Ialomița. Mă vedeau și mergeau singuri, lipindu-se unul de altul. Străbunicul, cu părul lui alb și des, cu mustața uriașă, mă prindea de mijoc și sărea cu mine pe calul din mijloc apoi acel grup de șase cai, unul lângă altul ridicau tot praful, gros de o palmă, de pe uliță și galopam pe deșelate la curul morii. Caii cu noi în spate alergau în apă până când apa le ajungea la gât, apoi fornăiau de plăcere....”
Doamnelor și domnilor, a fost o onoare deosebită să vă avem drept oaspeți.
Am trecut fiecare prin dreptul doamnei ambasador mulțumind acesteia pentru ospitalitate și am ieșit.
-Băi, Mihai, cum o să vorbim cu ăștia pe acolo, prin China?
-Habar nu am!
Abia acum am realizat că dacă nu vom avea un translator vom vea o problemă. Unii dintre noi, cei mai mulți, mai rupeau engleză dar eu, cu franceza, nu aveam șanse.