Pantoful ăla stă pe masă.
Îmi țin ochii pe el de ceva timp. Aș fi putut să jur că s-a mișcat. Mai devreme aș fi putut să pariez că l-am auzit căscând plictisit. Am căscat și eu, ca să-i arăt că-l înțeleg. Suntem amândoi bătrâni, cu pielea strânsă și crăpată din loc în loc, uscată și murdară. Am călcat amândoi talpa moale a lumii în spinare. N-are rost să ne certăm cine a cărat-o mai bine, deși mi-ar plăcea să cred că am fost un om-pantof priceput.

Pantoful ăla stă pe masă.
Botul lui fără dinți stă căscat și negru, ca și cum ar cere de mâncare. „Picioare, picioare, picioare… Dați-mi degete grăsuțe și zemoase, dați-mi glezne care se frâng ca oasele de pui.”. Râd. Parc-ar fi în sevraj. Ce fel de pantof e acesta, tremurând ca varga, privat de umplere? Un pantof slab. Un pantof demn de milă.
Îmi întind cu greu un picior zdrențuit înainte. „Uite!” îi spun, „Un picior numai bun de încălțat, un picior viu, de carne, căruia îi lipsește cochilia…”
Ha! Un picior ca un melc fără casă.

Pantoful ăla stă pe masă
Praful s-a pus asupra lui ca o manta ce-l apără de timp. Pentru el, viața s-a oprit în secunda bătrâneții, clipa lui fiind ca o bucată de gumă cu aromă de cireșe întinsă la nesfârșit. Timpul meu încă aleargă, ca o furtună și îi simt mușcătura pe umărul meu de țărână. Am fost un munte prefăcut în deal cu viță-de-vie bună și, până să îmi dau seama, mă voi preface într-o movilă de pământ cu o cruce de surcele la un capăt, iar din piept îmi vor crește narcise.
Mă ridic. Parcurg parcă plin de emoția primei întâlniri cu o fată, cei trei pași până la masă. Primul pas s-a dus deja, al doilea îmi sărută piciorul acum, iar ultimul pas se va fi consumat și el curând. Pantoful de pe masă îmi înghite cu poftă piciorul stâng, întins cu burta pe podeaua nelustruită. Parc-ar fi fost făcut pentru mine. Un pantof bătrân, pentru un tânăr bătrân.
Pantoful de ginere al tatei.