Își suflă nasul ca și cum tocmai s-ar fi despărțit de o ființă dragă, salută cu mâna în timp ce-și lasă să cadă o lacrimă la timp pentru a fi văzută de ceilalți. Își aruncă o ultimă privire către geamul vagonului al doilea și rămâne acolo, înțepenită, în timp ce observă cum se pune în mișcare locomotiva, șuierând, și se îndepărtează puțin câte puțin. Ce contează că nu scoate fum și că nu șuieră, de fapt, decât vântul pe la colțuri, ce contează că nu se mișcă decît imaginar sau că nici măcar nu există, important e să mai simtă o dată fiorul extraordinar și inimitabil de-a petrece la gară o iubire care știe că nu se va mai întoarce niciodată.