I
Se culcase destul de tîrziu și, prin urmare dimineața se trezi obosit, aproape fără chef. Se uită la ceas și constată că iarăși se află în criză de timp. Își frecă ochii cu pumnul aproape cu ciudă, și se gîndi că n-are chef de nimic. Dar de absolut nimic. Capul parcă i se golise de orice fel de ideie. La urma urmei un cap gol e mai ușor de dus pe umeri decît unul plin de dorințe și lucruri nerealizabile. Constată că după foarte multă vreme, se gîndea în sfîrșit și la el. Munca îl epuizase, munca pentru alții, munca nu-i aducea nici o satisfacție. Își ura șeful, iar pe colegii de birou îi vedea ca pe niște personaje din desenele animate. Capete pătrate, fără păr, ochelariști îmbrăcați la costum cu ceasuri mari, inutile pe care le poartă așa de chichi...
Se ridică cu greutate din pat, se opri la marginea lui privindu-și papucii de căsă. Roșii cu pete negre. Ca două buburuze. Zîmbi cu tristețe și își băgă picioarele în ei. Hai... gîndăceii lu tata... duceți-mă la toaletă... avem o zi lungă.
În fața oglinzii își inspectă dinții îndelung, probă cîtevă fețe, rînji fioros, o făcu pe miratul, pe indispusul pe-a seducătorul, scuipă pasta de dinți cu zgomot și clefăi satisfăcut... Nu... nu te duci la nici un servici... nu se merită. De astăzi gata!
Ieși din baie fluierînd ceva ce sună a blues. Pe masa din sufragerie dădu peste cele 3 dosare la care lucra. Își aminti că unul dintre ele e o urgență, că e în întîrziere, trebuia predat de luni, șeful știa toată povestea ... cu siguranță ar fi o greșeală să nu il înmîneze. Lucrase doar pînă tîrziu la el... În definitiv e soarta unui om acolo... el ce vină are. Da, o să treacă totuși pe la servici, o să predea dosarul după care o să plece, o să iasă pur și simplu pe ușă fără să salute pe nimeni, fără să spună un cuvînt. Așa i se pare a fi corect față de el. E o chestie de demintate, de verticalitate, de principiu.... apoi șeful poate să facă ce vrea cu el poate să și-l bage și în fund.
Își trase pantalonii, își potrivi tacticos costumul, bagă dosarul în geantă și cînd se pregătea să iasă pe ușă sună telefonul.
Se opri brusc, ca un personaj animat. Să răspundă... să nu? O fi de la servici, o fi chiar șeful, sau poate secretara. Întîrziase deja un sfert de oră... Mai bine nu... Și dacă totuși e altcineva... Făcu un pas înapoi și întinse mîna spre telefon. Apăsă tasta de hands free. O voce de femeie rosti un alo scurt și cald lungind o-ul din final. Îi răspunse cu o oarecare teamă cu un Daaa... la fel de melodios.
George? Eu sunt...
Daaa?!
Raluca... hai că știi tu mai bine ce și cum... la ora 18 te aștept la cafeneau veche. Să nu întîrzii. Abia aștept să te cunosc. Eu am să am o o bluză roșie.
Da?
Da... Ai să mă recunoști cu siguranță. Te pup dulce. Acum trebuie să fug... știi cum e la servici... să vii sigur. Altfel cred că o să înnebunesc.
Da!
Ora 18 bine! pa, pa, pa ...

II
M-a privit curioasă. Mai întîii s-a uitat la pantofi apoi la pantaloni și... o scanare rapidă, un zîmbet formal. Îmi întinse mîna cu fermitate. Raluca...
I-am răspuns la fel de ferm, mai degrabă speriat de atitudinea ei hotărîtă. Geo! A ridicat mirată din sprîncene și a schițat un zîmbet scurt.
George adică… m-am corectat imediat.
Aa…a… doamne, ce aiurită sunt, a comentat cu o oarecare fîstîceală în glas.
Deci? Am întrebat, intrăm aici să bem o cafea?
O da… Și-a strîns geanta în brațe și mi-a zîmbit din nou.
Am intrat în cafeneaua veche, puțin cam veche pentru gustul meu. Mesele mi s-au părut curate, atmosfera caldă și mirosul de cafea adorabil.
S-a așezat prima, a înșfăcat repede meniul. Mi s-a părut repezită și cam zîmbăreață. Oare știu în ce mă bag m-am întrebat în timp ce îmi potriveam pernuța sub fund.
Interesate pernuțe? Am mormăit eu încercînd să par interesant.
Cam chi… chiciaoase i-ași fi spus dar m-am oprit la timp.
Da și mie îmi plac chiar sunt cool!
Chi… chinezești autentice… am continat conversația.
Da, da…
Îmi răspunse veselă în timp ce își fîțîi fundul cu satisfacție pe pernuța ei roșie cu dungi aurii și motive chinezești, săltîndu-se ușor de două ori ca un bursucel caruia i-a intrat o crenguță în fund.
Tu ce comanzi? am întrebat-o eu încercînd să-mi mențin gravitatea masculului care știe ce face.
O cafea mare și două pliculețe de zahăr.
Perfect… și eu tot așa dar cu un pliculeț mai puțin.
Am ridicat ferm mîna și baiatul de la bar m-a înțeles imediat. Un deget pentru un pliculeț, două pentru două. Mare scofală… Și totuși, reacția fermă a barmanului, inteligența lui nonverbală îmi dădu o satisfacție de moment neașteptată. Eram din nou sigur pe mine ba chiar îl simțeam oarecum complice.
Așadar, mi-a început eu conversația… pentru ce ne aflăm aici domnișoară?

III
Sunteți sigură i-am răspuns…
Absolut, ba mai mult decît atît trebuie să mă credeți pe cuvînt, treaba este foarte, foarte serioasă.
Bine… E din ce în ce mai bine. Atunci las totul la latitudinea ta.
Excelent! Uite, scoate pe masă un formular, completează asta.
Ce e? Am întrebat surprins
E un fel de contract.
Aha... am replicat eu și am întors foaia cu un gest ferm. Să vedem ce scrie... Așa...
Am citit cu atenție totul, am parcurs conștiincios fiecare rînd.
Aici nu trebuie o virgulă?
Unde! A sărit ca arsă.
Glumesc. I-am răspuns vesel în timp ce i-am făcut șmecherește cu ochiul.
Mi se pare în regulă. Aveți un pix?
Am semnat.
Ne-am despărțit amiabil, o strîngere de mînă a fost suficient.

III.
Șeful nu mi-a spus nimic, de altfel cred că nici nu a observat că am întîrziat. Era ocupat cu o clientă, cel mai probabil o femeie bogată, elegantă, genul care știe ce vrea. Cînd am intrat pe ușă tocmai li se aducea cafeaua. O procedură de care au parte doar clienții importanți. Așă că... m-am făcut mic și m-am îndreptat aproape fără zgomot spre biroul meu, ultimul ”acvariu” din capătul holului. În el îmi petreceam cele mai luminoase ore din zi, încercînd să rezolv problemele altora. Acolo era a doua mea viață, locul de unde îmi doream cu atîta nerăbdare să evadez. Am deschis mai întîi fereastra care dădea într-o curte interioară și l-am salutat pe Fanică. ”Bună dimineața, așa deci... vine toamna, văd că ai început să te cam decolorezi”, i-am strigat celui mai bun prieten al meu, un salcîm japonez pus într-un ghiveci mare de plastic în cel mai neînsorit loc din toată instituția. Mă gîndeam deseori la el și mă vedeam pe mine. Singur, fără putința de a vedea soarele, fixat într-un loc de unde nu se putea smulge, dependent de o femeie care vine să îl ude din cînd în cînd și care nu vede în el decît un obiect decorativ.
Aveam senzația că Fănică nu are să o mai ducă mult. Frunzele i se îngălbeniseră de ceva vreme, cîteva crengi se uscaseră aproape peste noapte, și, deși era un copăcel tînăr, un „japonez” rezisten și încăpățînat, vedeam cu seva i se scurge încet, către tărîmul unde copacii nu mor niciodată.
Am trîntit dosarele pe masă, mi-am sprijinit capul în mîini și m-am uitat la ele. Trei destine, trei oameni pe care nu i-am văzut niciodată, așteaptă ca eu să pun o semnătură, o ștampilă să le dau ok-ul. Fac lucrul acesta de zece ani. Citesc, analizez, semnez, ștampilez, înaintez dosarul către superior, și apoi o iau iarăși de la capăt. În fiecare zi aceeași poveste doar cu alte personaje.
Mă gîneam la femeia pe care am întîlnit-o astăzi. Atît de convingătoare, și totuși de o naivitate pe care nu o mai întîlnisem decît la prietenul meu Fănică. În definitiv nu își făcuse decît meseria și încă cu finețe și bun simț. Nu era nimic de condamnat în asta, reușise din prima încercare să îmi facă un contract de asigurare de viață preț de cît ai bea o cafeluță...
Pe cînd eu, cu dosarele mele, sufocat în zeci de pagini, abia dacă am reușit să termin vreo cinci de la începutul lunii. Nimic nou, rutină și iar rutină. Aceleași fețe zi de zi, aceleași mutre posomorîte, care cer mereu aceleași lucruri.

IV.
Ziua a trecut foarte greu. Mă dureau ochii de la monitor, îmi țiuia încă în cap zgomotul ascuțit, sîcîitor al aparatului de aer condiționat, agitația de la finalul programului îmi dădea tot timpul un sentiment de angoasă, deveneam brusc claustrat în borcănașul meu de sticlă, în timp ce peste tot forfoteau fel de fel de oameni. Aveam senzația că niciunul nu știe încotro se îndreaptă, că nu are o direcție anume, îi vedeam ca pe un fel de bule care au ieșit la lumină dintr-un sifon vechi și care acum se sparg între pereții falși ai clădirii, că sunt gata să o dărîme în drumul lor fără sens. Pășeam încet, mă consolasem cu gîndul că n-am avut nici astăzi curaj să evadez din aceea lume stupidă, că sunt absent din viața mea, că nu îmi aud bătăile inimii așa cum ar trebui... tic, tac, tic, tac... În curînd o să trebuiască să inventez altceva, de care să mă agăț cu disperare în fiecare noapte, iar ziua de după va fi poate mai bună.


V.
Parcă nimic nu se leagă în viața lui, lucrurile îi sunt mereu confuze, îngrămădite asemenea unor rufe murdare într-un imens sac de iută. Cele mai importante idei și le pierde undeva între patru și cinci dimineața. Undeva între ultimul vis și prima rază de soare care mai tot timpul i se sprijină pe ochiul stîng. Moșul cu bastonul lui galben îl pocnește de fiecare dată prea repede. Și uită. Uită că e într-o lume de basm, într-o poveste unde se întîmplă minuni, așa una după alta, ca în copilărie ca atunci cînd o privea pe gaura chei dezbrăcîdu-se în baie. Întotdeauna la fel. Același trup plin de alunițe, aceleași sandale bej pe care le lasă să cadă neglijent din picioare în timp ce pășește temătoare în cadă, zgomotul dușului, aburii, toate aceste i se par a fi din ce în ce mai reale, aproape că simte mirosul șamponului ieșind pe la tocul ușii, aproape că... Moșul acesta încăpățînat și-a oprit bastonul în mijlocul frunții. Peste cinci minute va trebui să fie gata. Să o ia de la capăt.

VI.
De astăzi viața îi va fi asigurată. Chiar și dacă se va sinucide ea tot va primi ceva. Ceva din sufletul lui gratis și, de ce nu, ceva bănuți strînși de el acolo în contul de asigurare de viață pentru ziua cînd va putea să se reinventeze. Ar putea să-și însceneze moartea. Să pară că a fost jefuit, atacat în plină zi cu o armă albă, s-ar putea înjunghia singur de cîteva ori, ar putea chiar să se arunce în piciorul mesei să capete niște vînătăi, să-și rupă niscvai coaste, ori să se dea cu capul de pereți să-și împingă ochiul în clanță. Ar fi dureros, dar așa ar face totul să pară mai credibil. Oamenii au nevoie de dovezi. Nimeni nu te crede așa, doar pentru că spui ceva, și totuși, există oameni care nu sunt interesați decît de mizerabila lui soarta. Oameni care îl păzesc, îl supraveghează pas cu pas, oră de oră, oameni care nu se văd decît de trei ori pe zi, dar care pot apărea de nicăieri și gata...
De aceea trebuie să lucreze mult. Trebuie să progreseze, în ficare zi, puțin cîte puțin să fișeze, să catalogheze, să citească, să ștampileze și să semneze. Să fie acolo și să se caute pe el printre paginile acelea care vin val după val, dosar după dosar. Undeva va descoperi cine e cu adevărat. Abia atunci va ști cum să procedeze.

VII.
Nu cred să fi avut vreodată obsesia timpului, așa cum o are șeful meu. Un domn dintr-un cartier bun, născut într-o familie bună, cu o voce prietenoasă, și un suflet bun, cu un bun simț al umorului, bun băiat, bună treabă, bun, bun, bun... Dosarele astea le-ai rezolvat excelent, ai să primești un bonus, o zi liberă, sau un pachet promoțional, un pachet surpriză cum se obișnuiește la noi la firmă. Cel puțin pe luna aceasta meriți, mă gîndeam să te avansez cumva dar vezi că nu se poate, aici nu mai ai unde urca, dar e bine așa, știi că transferurile se fac greu, ultimul cuvînt îl au cei de la București, aici în provincie nu avem putere decizională, noi doar executăm ordinele de mai de sus. Așa... e bine, ai rezolvat totul în timp util, m-am uitat la ceas, te-am verificat, ești punctual, conștiincios, e bine așa, continuă tot așa, așa e bine, e foarte bine...

VIII.
Am recitit astăzi tot ce am scris în cartea aceea ciudată cu foi albe de la final. Gardianul nu a trecut să mă vadă, la biblioteca închisorii sunt doar eu. Nici un deținut de aici nu știe să citească, așa că sunt lăsat în pace să mă învîrt după bunul plac, așa cum îmi place printre cele două cămăruțe pline cu cărți. De alfel aici miroase fantastic, mucegaiul mi-a intrat în haine, ba chiar pielea mea miroase acum altfel. Am senzația că am o sută de ani, că sunt și eu un fel de manuscris rătăcit într-o mănăstire benedictină.
Lumea mea e frumoasă. Și nu uita că te iubesc.
Aici s-au terminat paginile albe de la finalul cărții. Dar nu am putut să mă opresc aici... deși nu mai aveam unde să-mi arunc gîndurile, am continuat să scriu și pe copertă și cînd ultimii milimetrii s-au umplut de semnele neputinței mele, am scris pe pereți albi ai celulei.
Da... m-am decis. Am să trec peste toate și am să ard toate scrisorile pe care mi le-a trimis, pentru ca tu să rămîi liniștită, să nu existe nici o dovadă scrisă că ceea ce am făcut noi nu e corect, voi face din ele țigări și le voi trage în mine pînă cînd voi uita fiecare frază, fiecare rînd, chiar dacă nu vei putea niciodată să mă înțeleagi cu adevărat cine sunt. Gestul pe care l-am făcut pentru tine a fost de fapt dorința mea supremă. Mi-am asumat totul, nu doar pentru ca tu să trăiești, să fie liberă ci pentru că așa am vrut. Am vrut să fi eu cel pedepsit, pentru sîngele meu, pentru ADN-ul spurcat din genele mele. Eu trebuie să fiu cu adevărat aici, iar tu... acolo, la masa aceea micuță, așezîndu-te timid pe pernuța aceea chinezească, făcînd cu mîna tipului de la bar, șoptind... „O cafea mare cu două pliculețe de zahăr...”
Becurile s-au stins. Un singur neon mai pîlpîie la capătul holului. Șeful ne spune tuturor să ne închidem aparatele mobile, și să ne ridicăm din scaunele noastre. Are să ne spună ceva important. Poate e ceva legat de noile dosare care ni se vor înmîna spre rezolvare, poate ceva despre premierea de sîmbătă, ori poate despre vreo concediere, de vreun nou angajat. Cine știe... Aștept. Mereu aștept să mi se spună cîte ceva și deși vreau să mă împotrivesc și să spun gata ajunge, m-am săturat de slujba asta mizerabilă, simt întotdeauna că nu pot face asta. Curajul mă părăsește. Da... mă tem mai mult de ziua de mîine decît de șef, mă tem de neputința mea, mi-e frică să iau totul de la capăt.
Aceeași nedreptate de fiecare dată. În fiecare seară mă opresc din scris doar pentru că și mîine e o zi la fel de lungă, la fel de istovitoare pînă cînd vocea hodorogită a șefului se aude în difuzor. ”Deținuți atenție... Mîiine ieșiți la muncă în construcții. Înțeles... Acu.. gata. Stingerea!”