agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1381 .



Frăția Grădinii
proză [ ]
fragment din romanul "Nunta șacalilor"

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dafinul ]

2014-02-10  |     | 



Nu știu unde am ajuns, sunt tare obosit, dar, mai ales, sunt marcat, aproape copleșit de cele auzite și văzute. Cred că totuși e prea mult pentru un biet muritor ca mine, m-a apucat, așa, o stare de slăbiciune, un soi de greață parcă nu mai am putere și simt că nu mă mai ascultă nici picioarele... Aș vrea să mă așez, să dorm și o săptămână întreagă să nu mă mai trezesc; mi-e frig și cerul se coboară peste nine, învelindu-mă ca o plapumă, mai apuc să arunc o privire împăienjenită către depărtari și, ca un picat la datorie, mă rostogesc pe spate. Totul a încremenit în jur, timpul s-a oprit, mitul își recheamă eroii, vacarmul istoriei încetează și e linișe... o liniște totală, gândurile nu mă mai hărțuiesc, grijile încetează; nici măcar bătăile inimii nu-mi mai tulbură acest moment de supremă pace. Nu-mi mai pot da seama cât e de grav, dar însăși conștiența propriei existențe mă părăsește; pentru cineva care mă privește aș putea părea un mort.
Tresar însă... Cine știe cât a durat această cădere, o veșnicie ori numai o secundă? M-a trezit un zumzăit îndepărtat, abia perceptibil ca de albine, care se apropie, se aude din ce în ce mai puternic și se tot apropie până îmi inundă întreaga ființă. Neputincios, le și văd cum se rotesc pe deasupra-mi amenințător, tabără pe mine și mă îmbracă într-un sicriu de ceară, transformându-mă într-o mumie egipteană. Dar, minune, în ciudatul zgomot de fond al acestui infinit roi disting voci, mai întâi ca un murmur, iar apoi din ce în ce mai clare.
„- Spuneți că e un tip special... Știm foarte bine că oricât de evoluat și de cult, posibilitățile omului rămân limitate la condiția sa de pământean, de muritor. Deci, trebuie să-i spunem doar atât cât poate el să cuprindă, să înțeleagă și să transmită semenilor. Vă rog să selectați cu mare grijă numai ce anume considerați că este cel mai important, absolut necesar, indispensabil să afle! Și așa mintea lui e o enciclopedie...
- Eu cred că, în primul rând, ar fi cazul să-i clarificăm chestiunea asta a gemenilor divini, Apolo și Artemis. Anume, că ei sunt cei doi pomi din grădina Edenului – Pomul Vieții și Pomul Cunoașterii. Primului i se mai spunea Zal, iar celuilalt Moxe. Să-l facem să priceapă că ceva poate exista fără a ști acest lucru, starea respectivă, de neînsuflețire, însemnând că el nu trăiește, e asemenea unui obiect. Fiecare, în univers, am întâlnit diverse stări, dar pământeanul, când își pierde conștiența vieții sale e considerat de către ceilalți mort; trăirea e unitatea celor două - viață și cunoaștere.
- Exact, chinezii le denumesc Yin – purtătorul sau femininul și Yang – dătătorul, principiul masculin. Zal este viața ca potență, Moxe, însemnând dăruirea ei. Încă de la Începuturi, trăirea era unitatea celor două și primii oamenii , pelasgo-geto-dacii o defineau prin „zalmoxe” – conștiența propriei existențe; cu timpul au personificat-o în făptura marelui preot și au făcut din această stare un zeu, dar „zalmoxe” semnifică manifestare a vieții, înseamnă a fi viu, adică trăitor.
- Cu timpul, Moxe și Zal au devenit Osiris și Isis, Uranus și Gaia sau Gaeea, Cronos și Rhea, Zeus - Hera, și tot așa până la Adam și Eva. Geto-dacii, pe bună dreptate, se considerau nemuritori pentru că se identificau cu „zalmoxe”, care tocmai asta exprima. A fi zalmoxian înseamnă a fi trăitor, a exista în conștiență! De la Moxe - dăruitorul, care adaugă mereu câte o za în nesfârșitul lanț al vieții, s-a ajuns la Moșu’ – cel care de Sfântul Niculae și Crăciun aduce daruri ori, mai simplu, Sântu’; el este cel care oferă conștiență. Zal, asigurând existența a devenit Mama primordială, Zâna, iar mai apoi Fecioara.
- Întocmai... și zalmoxianismul ăsta dacic s-a revărsat ca o mare, inundând cu oameni întreaga planetă. Treptat, aceștia au pierdut conștiința unității și unicității lor și s-au grupat pe familii și neamuri, și-au cristalizat identități proprii cu nume și organizări locale distincte. Din rândul fiecăreia s-au ridicat conducători, mai slabi ori mai puternici, dornici să-și extindă teritorialitatea; așa s-a ajuns la cezari și s-a pornit ofensiva Imperiului împotriva Împărăției Primordiale din care fiecare a rupt cât a putut. În vremurile mai apropiate de după potop, cele mai reprezentative au fost imperiile akadian, fenician, sumerian, egiptean, persan, macedonean și roman.
- Și mai înainte au fost altele la fel de puternice, esența lor constând în aceea că exprimau același lucru - asedierea spiritualității de către materialitate. În legătură cu căile pentru a salva Împărăția, la Sarmisegetusa – capitala ei, în cadrul „Frăției Celui Ales” s-a declanșat o aprigă dispută.
Atlanții se declarau pentru folosirea, la fel ca și cezarii, a forței împotriva forței și au dezvoltat impresionante arsenale pentru apărare; tot experimentând, în acest scop, energii necunoscute au provocat accidental și potopul, care i-a șters de pe fața pământului. Asta le-a întărit preoților zalmoxieni, supraviețuitori în Kogaion, credința că într-adevăr viața, ca existență cunoscătoare, e valoarea supremă și că omul trebuie ajutat, exclusiv prin mijloace de natură spirituală, s-o prețuiască și s-o trăiască în consonanță cu divinitatea, fără a-i afecta, însă, în vreun fel libertatea propriei alegeri.
- Da, da… Și consecvenți acestei credințe au acționat pentru temperarea, aici în Hiperboreea, orice tentații și elanuri imperial; în ochii marelui preot și celorlalți slujitori, însuși Burebista, dorind să transforme Împărația Spirituală a lui Dumnezeu într-un puternic imperiu, pentru a-l contracara politic și militar pe Cezar, comite o gravă erezie. Imperiul, fiind o formă decăzută, perversă a Împărăției sacerdoții, în frunte cu înțeleptul Deceneu, nu au ezitat să pună la cale o conspirație pentru înlăturea lui. La fel a făcut mai târziu și Vezina când Decebal, realizând o mare coaliție politico- militară amenința să se substituie, dacă era victorios, romanilor și să domine lumea, înstaurând tot un imperiu în locul Împărăției divine.
Acest comportament violent, expansiv pentru includerea forțată a celorlalte neamuri în construcția geopolitică a cezarilor, reprezenta o denaturare a zalmoxianismului chiar la el acasă. De aceea, oricât de dureros, au ales ca Sarmisegetusa să fie, mai bine, distrusă din afară decât profanată de către fii ei din interior. Împărăția trebuia salvată ca model arhetipal sacru, eminamente spiritual în afara oricărei tentații de ordin material, trebuia să rămână situată deasupra egoismului, patimei omenești și a confruntărilor ce amenințau viața și libertatea ei.
- Principiul călăuzitor era: arătați-i drumul, dar lăsați omului dreptul să aleagă, chiar și greșind, fără a-i impune ceva! Asta transmitea și mesajul marelui înțelept Eli, pe timpul misionariatului său în Iudeea, atunci când îndemna: „Dați cezarului ce-i al cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu!” Omul trebuie să-și găsească singur calea către zeu, să nu fie împins de la spate ori forțat să facă ceva împotriva firii și a convingerilor sale.
Găsirea căii e dovada că în el mai sălășluiește suficientă divinitate, care să-i permită salvarea prin sine și accesul la nemurire. Celui care nu se mai îngrijește de sămânța sa de divinitate, abandonându-se plăcerilor și bucuriilor efemere orice i-ai face tot rătăcește către pieire. Poți recupera o oaie rătăcită de la calea dreaptă, dar nu e drept să deturnezi prin forță, impunându-ți propria voință, un neam de la drumul pe care, chiar dacă e greșit, el îl consideră corect; aceasta e treaba destinului și dacă o faci înseamnă să te implici abuziv, cu consecințe imprevizibile, uneori catastrofale, în modificarea lui.
- Exact... așa cum fac rabinii evrei, care inventează profeții drept revelații ale voinței divine și apoi, pe baza lor, îi manipulează pe adepți în direcția dorită, făcând din ei instrumente în servicul nebuniei de a stăpâni lumea; adică, fără să recunoască, confiscă dreptul și libertatea omului asupra propriei vieți. Nu au înțeles nici atunci corect semnificația celor spuse de către înțeleptul Eli; anume, că la zeu nu mergi cu turma și dus de mână, acolo se ajunge doar când ai atins acel nivel de iluminare și înălțare spirituală care îți permite să descoperi singur drumul adevărat. Și atunci ca și acum, deși se consideră popor ales, luptând împotriva romanilor și a papilor ei încearcă, în fapt, să facă din Noul Ierusalim nu o capitală a sacralității planetare, ci o altă Romă, la fel de profană, nedreaptă, crudă și coruptă, prin care să stăpânească lumea în locul ei.
- Și cea mai evidentă dovadă a rătăcirii lor e însuși modul cum respectă așa zisele porunci primite de Moise pe muntele Sinai, în realitate belaginele zalmoxiene. Le recitesc zilnic în Tora lor: „nu ucide”, „nu te deprava”, „nu înșela”, „nu mărturisi fals”, „nu dori bunurile și femeia celuilalt”, însă fac exact invers și exemplele pot fi luate chiar din Vechiul Testament, dar mai ales din viața lor de zi cu zi a credinciosului. Zeul spune să-i facem altar din pământ sau piatră necioplită, dar în nemăsurata lor trufie au zidit acel Templu al păcătoasei lor „măreții”. Ruinarea lui e cea mai elocventă dovadă că nu a fost pe placul lui Dumnezeu și în zadar se mai izbesc cu capul la acel „zid al plângerii”, sperând într-o nouă iertare. Dar ei, când fac asta, nu se gândesc la îndreptare, ci se roagă să fie lăsați să păcătuiască în continuare cum le e firea!
- Foarte bine sintetizat... La extrema cealaltă s-au situat frații noștri esenieni din Galilea, care, și ei în calitate de Fii ai Luminii, în încercarea de a păstra profunzimea și puritatea înțelepciunii zalmoxiene au ajuns la un radicalism ce excludea compasiunea și iubirea față de om în confruntarea lor cu Fii Tenebrelor, anihila orice respect fată de femeie și instituția procreării. Gestul rabinilor de a confisca istoria și de a și-i anexa pe Adam și Eva, comportamentul reprobabil al patriarhului Abraham, care își vâră soția în paturile egiptenilor și ale altora, ca și al bunului Isaac ce face la fel cu femeia sa Rebecca, atitudinea lui Iacob față de frații săi și mai ales de Esau căruia îi răpește drepturile de fiu mai mare, le stârnește sila față de ei, ajungând să-i urască de-a dreptul.
- Și ei greșeau, astfel, la fel de grav, ura alterându-le tocmai puritatea trăirii spirituale. Nu li se putea găsi nici cea mai mică scuză, chiar dacă respectiva atitudine era determinată și de prigoana ori campania de adevărată exterminare dusă de către rabini împotriva lor, în urma căreia au fost obligați să-și părăsească locurile natale, casele și să se ascundă prin peșteri. Evreii erau totuși niște bieți muritori și puteau fi, cumva, iertători față de ei, dar cel mai tare îi supăra dumnezeul lor - Yahve, cel care le aprobă implicit aceste răutăți, spunându-i patriarhului: „Toate popoarele de pe Pământ vor fi binecuvântate prin voi!”
- Acest radicalism al esenienilor îi preocupa de mai multă vreme pe decenieni... Pentru a le tempera excesele extremiste și a încerca o schimbare în atitudinea evreilor față de ei le-a fost trimis acolo, drept mare preot și Judecător Suprem, înțeleptul Eli, crescut în mijlocul lor, dar format în Academia zalmoxiană din Dacia. Obiectivul său era să medieze pacea sau măcar un compromis între rabinii mozaici și esenieni. Aceștia din urmă nici nu au vrut, însă, să audă de vreo îngăduință ori coexistență pașnică cu discipolii Celui Rău.
Supărat pe ei, Eli s-a dus singur în mijlocul iudeilor și, mai ales, prin câteva vindecări miraculoase a reușit ca multora să le câștige încrederea. Strategia lui era simplă: cu ajutorul și sub presiunea mulțimii să-i determine pe șefii religioși mozaici să vină la tratative, să cadă la înțelegere și să le recunoască și esenienilor dreptul și libertatea de a-și exprima convingerile. Rabinii, văzând că un străin începe să aibă mai mare credibilitate și influență decât ei în rândul turmei pe care o păstoreau, s-au alertat. Prin intermediul unor localnici de care se înconjurase, așa zișii apostoli, i-au spionat și supravegheat toate mișcările și l-au învinuit la guvernatorul roman că intenționează să stârnească o revoltă și să se proclame rege al iudeilor.
Trădat de către însoțitorii săi este arestat și astfel misiunea sa a eșuat; trimisul crucii sfârșește răstignit pe cruce de către purtătorii stelei lui David. Acest tragic episod al îndelungatei dispute dintre promotorii și apărătorii vieții ca valoare universală, răspândiți în întreaga lume și adepții Legii lui Yahve, constrânși spațial și sacerdotal la rasismul lor mesianic, va fi exploatat de către autorii crimei prin scornirea acelui mit al lui Christos și al creștinismului iudaic. Au fost inventate celebrele evanghelii prin care se pune în gura însoțitorilor lui Eli, transformați în „apostoli”, o poveste ce avea foarte puține în comun cu faptele reale și cu străvechea înțelepciune geto-dacă transmisă de către acesta. Simbolul noii ideologii era tocmai crucea zalmoxiană modificată, pe care îl crucificaseră pe Eli, cel devenit Iisus.
- Marea grozăvie a respectivei făcături începe să se vadă după ce e dusă la Roma, cu intenția de a submina cultul oficial și a șubrezi unitatea spirituală, fundamentată pe strălucirea Soarelui, în cadrul Imperiului. Divinizarea lui Iisus se vroia o erezie, crearea unei secte în cadrul zalmoxianismului pentru a-i distruge unitatea internă; se aruncase o sămânță a răului în ogorul credinței oficiale, care ar fi putut, în timp să-i provoace implozia.
Descoperindu-l și pe Traian, un general iberic dezrădăcinat, care manifesta îngăduință față de mozaism, li se naște ideea de a îndrăzni mai mult. Prin grupurile lor influente, îl sprijinit să acceadă la tron și apoi îl determină, prin tot felul de urzeli, să le acorde cetățenia. Treptat, reușesc să-l transforme în unealtă a lor, convingându-l, și cu ajutorul grecilor, să pornească cunoscutele războaie împotriva Geto-Daciei. Istoricii afirmă că scopul respectivelor campanii ar fi fost eliminarea unui rival și aurul dacic, dar în realitate se urmărea distrugerea bazei spiritualității carpatine, de unde emana forța arimismului mitraic agreat de către romani.
- Întocmai... După distrugerea Sarmisegetuzei, campania de dislocare, în capitala imperială, a înțelepciunii belaginelor se amplifică prin creșterea numărului, activizarea și radicalizarea sectelor de „creștini”. Nu reușesc, însă, mare lucru datorită ripostei ferme a împăraților de neam traco-get, apărători ai credinței strămoșilor. De aceea, se vor îndrepta spre nordul Africii și Orient, transformând orașul Alexandria, prin înființarea celebrei școli catehetice, într-un centru de cristalizare teologică și iradiere a noii ideologii, o simbioză greco-iudaică.
Succesul nesperat și extraordinara răspândire a iudeo-creștinismului în spațiul oriental și elen îi încurajează să gândească o rupere a acestor regiuni de Imperiu. Se folosesc în acest scop de văduva lui Odaenath al Palmyrei, care reușise să cucerească, în anul 270 d. c., Egiptul și pun la cale întemeierea unui imperiu arabo-irvit universal. Planul le este, însă, dejucat de către împăratul Aurelian, care îi zdrobește în câteva bătălii și o aduce pe Zenobia în cușcă la Roma.
- Da... Și urmează o perioadă de recul, însă, maeștrii ai minciunii și manipulării, reușesc să revină. Ca să-și de importanță și să impresioneze mulțimile că până și împăratul Constantin cel Mare s-ar afla sub protecția lor, îl îmbracă pe acesta într-o aură mistică; lansează cunoscuta poveste cum că, înaintea bătăliei decisive cu rivalul său, i s-a arătat pe cer o cruce și ar fi auzit o voce care îl anunța: „Sub acest semn vei învinge!” Pentru a fi victorios era suficient să pună crucea pe scuturile soldaților și pe steaguri. Lucrurile s-au întâmplat întocmai, numai că purtătorii crucii, în forma ei ariană, erau cei patruzeci de mii de luptători primiți în sprijin de la nord de Dunăre din regatul amalilor geți. Drept mulțumire, Constantin va reconfirma și întări Legământul aurelian prin care acestora li se actualiza statutul de aliați imperiali.
- Opera „apostoliilor” a fost continuată de „sfinții părinți”, autori ai unor importante intervenții de natură dogmatică, care au schimbat esența spiritualități precreștine, reușind să golească chiar și creștinismul inițial, originar, din punct de vedere doctrinar, de conținutul său zalmoxian; s-a renunțat treptat la spiritualitatea și înțelepciunea belaginelor, prin introducerea idolatrizării și accentuarea dimensiunii mistice. Au transferat, treptat, identitatea lui Mitra asupra înțeleptului Eli, inventând un alt Dumnezeu trinitar, substitut al Ființei Supreme – Tatăl.
- Asta trebuie accentuat... A rezultat un personaj fabulos, cu o demnitate inferioară lui Yahve, pe nume Iisus, deopotrivă om și zeu, trimis să împlinească porunca Cerului de a-și asuma toate păcatele omenirii. Omul putea de acum să se destrăbăleze, să comită toate răutățile, la fel cum făceau „copii iubiți ai lui Yahve, fiindcă totul le era iertat. Marea lovitură pe care o reușeau, prin respectiva diversiune, consta în faptul că omul era ispitit să nu mai trăiască în dreptate și curățenie sufletească, urmând calea către Dumnezeul Cel Adevărat; pentru a se mântui era suficient să creadă într-un Mesia uns zeu de către ei!
- Exact... și relația cu divinitatea era, astfel, deturnată, Tatăl fiind trecut într-un plan secund; pentru a accede la fericirea paradisiacă și la nemurire nu mai trebuia să lucrezi asupra ta ori să împlinești Lega, ajungea să crezi orbește în Iisus, să-ți abandonezi părinții, frații și să-l iubești necondiționat doar pe el.
Și cârdul celor care au trudit din greu la alienarea și înstrăinarea de sine a omului prin fanatizare este greu de urmărit; mulți dintre cei care au încercat să impună cu înverșunare această imensă erezie, apelând chiar la crimă și război, din iluștrii exponenți ai iadului au fost proclamați sfinți!
- Într-un final, scopul esențial al acestei diversiuni istorico-planetare a fost acela de instrument pentru acapararea puterii în Imperiu și de control asupra lumii. Foarte curios, de ce oare marea majoritate a evangheliilor or fi fost scrise în greacă?
- Cum de ce? Pentru că au fost clocite de către „sfinții părinți”, care în marea lor majoritate erau greci, iar mai târziu și latino-romani. Dacă „apostolii” inițiaseră iudaizarea zalmoxianismului, aceștia sunt autorii greco-creștinismului, ce va avea forma ortodoxiei și romano-creștinismului, ce se va impune drept catolicism. „Mareea greacă” și „mareea romană” se vor întinde ca niște uriașe pete poluante asupra precreștinismului carpatin, treptat, treptat înghițindu-l.
Ele permiteau o reluare a istoricei ofensive a elenilor și latino romanilor împotriva latinității și etnicității traco-getice pentru înlăturarea lor de la conducerea celor două imperii, de Răsărit și de Apus; este un proces de restaurație politico-militară prin mijloace spirituale! Dacă dacii vor înființa Constantinopolul și vor distruge Roma, stăpânind cealaltă jumătate a Imperiului din noua capitală - Ravena, inamicii lor se vor revanșa prin înghițirea precreștinismului carpatin și impunerea bizantinismului prin care vor lichida latinitatea balcanică. Vechea „ romanizare” aliată cu „creștinarea” vor da lovitura mortală și geto-dacilor de la nord de fluviu prin inventarea poporului român.
- Esența cam asta este! Dar, ca trecutul să devină învățătura ce va amorsa renașterea vechii spiritualități carpatine, poate că ar trebui cunoscut mai amănunțit cum s-au întâmplat lucrurile atunci...
- Am să încerc eu să fac această incursiune. Odată cu îmbrăcarea purpurei imperiale de către împărați zalmoxieni începe procesul de transformare a imperiului din unul al cetății Roma în unul al națiunilor. Septimiu Sever, „micul trac” înființează Consiliul Principelui în cadrul căruia vechii senatori latini, cu ascunse și dubioase relații în rândul grecilor și irviților, sunt înlocuiți treptat cu cavaleri din neamurile trace. Cum ponderea iliro-daco-geților în armată era substanțială, prin ei încep să fie controlate structurile imperiale.
Fiul său, Caracalla dă acel edict prin care acordă cetățenie tuturor oamenilor liberi din imperiu, iar getul Probus, pe la anul 281, împarte Italia în două provincii și mută capitala la Sirmium, consfințind sfârșitul puterii statale a Romei. Domițian, Galeriu, Constantin cel Mare accentuează această tendință, apogeul reprezentându-l fixarea capitalei la Constantinopol și nașterea Imperiului Roman de Răsărit, în cadrul căruia structurile de putere în regiune aparțineau, din nou, după multă vreme, latinilor sud și nord dunăreni.
- Se încheia, astfel, îndelungata confruntare militară dintre cele două latinități prin victoria geto-dacilor. Pierzând puterea politică și militară, singurul instrument prin care latino-romanii, grecii și irviții își puteau recupera vechile privilegii și influența în rândul neamurilor era iudeo- creștinismul. Aici, pentru fundamentarea doctrinară și controlul lui, se dă marea bătălie, urmărindu-se diminuarea și înlăturarea substralului pe care acesta se construise - arimismul zalmoxian! Dintre numeroasele episoade ale acestei confruntări, uneori tacite alteori fățișe în diferite concilii și chiar violente, poate cel mai semnificativ rămâne bătălia dintre iconoclaști și iconoduli.
Ambrosius Aurelius va fi cel care va culege roadele acestei lungi strădanii, reușind o veritabilă lovitură de stat prin care dinastiile de neam get sunt înlăturate de pe scaunul imperial, iar cultul satanist ieșit din mozaism este impus drept singură religie oficială. Ajuns în imperiul apusean un fel de cancelar al împăratului Grațian, care era minor, după ce îl inlăturase printr-o conspirație pe tatăl său, Valerian profită de moartea împăratului Valens în confruntarea cu goții și îl impune și la Constantinopol pe ibericul Teodosie.
- Așa e, așa e... trebuie să se afle adevărul pentru că imaginea lui Ambrosie ăsta e aceea a unui ilustru teolog și mare părinte al Bisericii creștine. În realitate nu a fost decât o demonică „eminență cenușie”, un conspirator notoriu avid de putere, care nu a dovedit nimic din curățenia și milostenia dreaptei credințe.
Constantin cel Mare făcuse din imperiu o împărăție de drept divin în cadrul căreia el era împuternicitul lui Dumnezeu pe pământ, întreaga structură ierarhică a bisericii fiindu-i subordonată. Din funcția de cancelar, deținând, practic, controlul administrativ în imperiu Ambrosie își promovează complicii în diverse ierarhii. Oferindu-le poziții cheie în instituțiile principale, inclusiv clericale, confisă, astfel, structurile de putere ale statului în interesul său, pândind din umbră momentul uzurpării scaunului imperial.
Profită, în acest scop, de conflictul tacit între iudeo- creștinism și adepții dreptei credințe, majoritară și oficială în capitala Mediolanum/Milano; în momentul în care episcopul în funcție moare, deși nu era îndrituit, prin fraudă se impune drept episcop al „Frăției arimine” cu scopul ascuns de a o distruge. Pozița sa politică îi permite să reziste opozanților și contestatarilor, din rândul cărora făceau parte inclusiv mama și soția minorului împărat. Știindu-se majoritari, aceștia cer imperatorului convocarea unui conciliu general la care să participe episcopi din toate părțile imperiului, inclusiv din partea de Răsărit, pentru a decide religia oficială. Prevalându-se de puterea și influența sa, Ambrosie îl determină pe împărat să aprobe ca la conciliu să participe numai episcopi din Imperiul de Apus, unde adepții săi deveniseră majoritari. Ce a urmat e ușor de intuit, în anul 381, este convocat un sinod la care sunt prezenți treizeci și doi de episcopi iudeo-creștini. În fața acestei mișelii, episcopii cultului oficial refuză să mai participe, acest pseudoconciliu hotărând înlăturarea din funcții a acestora; este uzurpată monarhia de drept divin, puterea sacerdotală, fiind integral preluată de către episcopul instaurat papă! Apusul va fi sfârtecat, de acum, de lungul război pentru primat dintre papi și împărați ori regi, care va duce la prăbușirea imperiului și nașterea națiunilor.
- Și cu grecii ce facem? Credeți că este pregătit să afle adevărul adevărat și despre ei?
- Poate ar fi suficient să știe că, odată cu Constantin cel Mare, în Imperiul de Răsărit, pentru că majoritatea populației avea origine traco-geto-iliră, limba oficială era dacolatina, iar dinastiile care au urmat, firesc, au fost din același neam. În cadrul noii spiritualități ce se năștea precreștinismul zalmoxian avea preponderență, conserva spiritualitatea carpatină, dar cu inovațiile de natură teologică și dogmatică impuse de către împărat sub presiunea episcopilor greci și alexandrini la conciliu.
Grecii dețineau, însă, o pondere importantă în cancelarie și demnitățile imperiale și erau foarte activi, prin ierarhii lor, în prefigurarea fizionomiei noii credințe, mai ales, în direcția idolatrizării, misticizării și accentuării componentei represive! De pe aceste poziții ei au manevrat abil, exploatând în favoarea lor toate greutățile, amenințările externe la adresa Imperiului și toate slăbiciunile; ei vor fi marii profitori ai invaziei barbarilor…
- S-au spus foarte multe… Unele cam pătimaș, altele poate cu prea multă reținere. Cred că ar fi necesar să încercăm să facem o sinteză…
- Îndrăznesc să cer permisiunea să fac eu acest lucru, sper să reușesc! Nu mă deranjază dacă cineva simte nevoia să mai intervină…
Suntem, deci, la confluiență. Se închide un ciclu și se deschide un altul. Polul Getic naște zalmoxianismul – spiritualitatea celui mai numeros neam după al inzilor, vatra de naștere și expansiune a rasei albe. Are la bază mitologia Marelui Dragon și toate ritualurile bazate pe șarpe sunt de sorginte și inspirație zalmoxiană. În urma expansiunii, entitățile se desprind de Centrul politic si spiritual. Își formează noi centri politici care se întorc împotriva Polului getic și rup din el; își crează și suport spiritual, adaptând zalmoxianismul la specificul local. Pentru Împărație se conturează trei amenințări majore – latinitatea romană, elenismul și mozaismul. Ceva mai târziu slavii, maghiarii, germanii, mongolii…
Elenii, reinterpretând zeitățile dacice își inventează o mitologie politeistă din care evadează printr-o spiritualitate tot de inspirație zalmoxiană - gnosticismul. Minimalizează și apoi neagă total primordialitatea și apartenența la spiritualitatea carpatino-balcanică, declarându-se și impunându-se drept centru de iradiere.
Tentativei politico-militare și culturale de acaparare a spațiului lor traco-geții îi răspund, trimițând împotriva acestora pe regele Dorin, cu dorienii lui și pe regele Ion, cu ionienii lui în încercarea de a contracara și limita pierderile. Lansează inițiative de recuperare politico-diplomatică și militară a spațiului getic. Totodată, sunt trimiși preoți zalmoxieni în toată lumea pentru informare asupra situației și influențare spirituală în vederea readucerii la matcă a celor rătăciți.
Mozaicii, la rându-le, își construiesc o organizare politică și spirituală de tip rasist bazată pe Vechiul Testament. Se declară inventatorii monoteismului, care e în fapt o răsturnare a zalmoxianismului. Marele Dragon e numit Satana iar Zalmoxe înlocuit cu Yahve - Demiurgul. Nesăbuința lor e consecință a „războiul din cer” dintre Ființa Supremă și Demiurg, cu reflexii pe pământ. Satanizarea lui Zalmoxe prin inventarea mitului biblic – șarpele care o ademenește pe Eva, e la originea răului primordial. Credința bazată pe șarpe, energia Kundalinii a vieții, procreației și principiu al binelui – iluminrea cunoscătoare, e răsturnată. Yahve îndeamnă la zdrobirea capului șarpelui, simbolul Tatălui Ceresc. Măreția Soarelui este transferată asupra demonicului Lucifer !
Pentru că șarpele lor are capul zdrobit, geții răspund, punându-și pe stindard dragonul cu cap de lup, simbolul supraviețuirii prin cunoaștere și puritate sufletească. Lupul este sanitarul, cel care curăță lumea de tot ce e rău și în descompunere. Când este Alb călăuzește spiritele pure, curate pe tărâmul nemuririi. Devenit șacal, îngurgitează tot ce e cadaveric, stricăciune și conduce spiritele decăzute acolo unde le este locul. Drapelul geto-dac e oglinda inamicului, lumea decăzută reprezentată prin pântecul nesățios al dragonului și ferocitatea colților de lup.
Zalmoxe îl trimite pe învățatul Eli să corecteze minciuna rabinilor mozaici. Evreii se revoltau mereu împotriva autorității divinității lor, pentru că o presimțeau falsă și străină. De aceea aveau nevoie de ajutor pentru a se elibera de sub tirania răului, manifestat prin legiuitori, profeți și rabini. Preoții mozaici ai Demiurgului, firesc, îl identifică drept falsul Mesia inamic și îl ucid ca pe oricare alt antidemiurgian. Totodată, încearcă să ofere mulțimii o explicație a celor întâmplate. Bunele intenții și acțiuni ale zalmoxianului Eli, devenit Iisus, sunt răstălmăcite în Noul Testament. Acesta, în loc să fie o renaștere a zalmoxianismului, devine adversarul ce va încerca să-l disloce din interior.
Grecii intuiesc rapid viitoarele consecințe și se alătură rabinilor, militând pentru impunerea conținutului Noului Testament drept credință a Romei. Buna intenție a Sarmisegetuzei eșuiază și așa iudeo-creștinismul se grecizează ca o continuare a demiurgismului mozaic (Vechiul Testament). Rabinii și episcopii le fură preoților geți din nou religia, deformând-o. Creștinismul, care ar fi trebuit să se cheme elianism, de la Eli, ori esenianism nu mai e continuare a zalmoxianismului, preluând numai unele elemente ale acestuia. Grecii și latino-romanii se pun în fruntea lui și păstoresc un creștinism demiurgian, care va bântui, două milenii, planeta ca o stafie a răului…
- Off… Din păcate cam așa au stat lucrurile ! Dar despre „Grădină” … despre „Frăție” ?
– E mai complicat... Poate ar fi mai bine să îl lăsăm să vedem ce poate să descopere singur...”
Zumzetul roiului de albine se înteți din nou. Buimac, deschid ochii, Sfântu’ a dispărut, nu mai e cu mine, sunt singur pe o pajiște verde, necunoscută... Da,da sunt eu, Dumitru cel adevărat, nu mai sunt el și mi-e o sete cumplită. Dar ai grijă ce-ți dorești! ca prin farmec în față îmi apare fântâna cu cumpănă din visul Slugerului. E sub o salcie pletoasă și are apă rece, limpede ca lacrima; nu mai rezist, îmi bag capul în găleata de doagă cu cercuri și sorb cu lăcomie. Mă gândesc la o bardacă cu vin, dar apa are un gust ciudat, parcă un pic sărat... Deschid ochii, e roșie și da... da are gust de sânge, poate e al strămoșilor. Mă opresc îngrozit, Doamne nu sunt vampir! Dar e prea târziu, o simt cum mi se duce direct în vene și de aici mă inundă din creștet până în picioare.
Scot capul, speriat, din căldare și văd în fața mea o masă mare rotundă și joasă, țărănească, la fel ca aia la care mâncam când eram copil, împreună cu tata și mama, la noi acasă. În jurul ei, pe scaune mici și rotunde din lemn, identice cu cele din peștera esenienilor, mai multe chipuri pe care nu le-am văzut niciodată, dar le știu și le recunosc: Deceneu, Mihai Viteazul, Brâncoveanu, Horea, Vladimirescu, Eminescu, părintele Belimace, Codreanu, Ion Antonescu, Ceaușescu... Îl văd și pe moșul meu, Sava Gotul... Urmează un scaun liber și nu... nu se poate, e chiar chipul Maicii Preciste, cea la care se închina și se ruga mama în fiecare dimineață! Poate a auzit-o fiindcă îmi zâmbește blând, șăgalnic ca și cum numai noi doi am ști ceva ori am făcut o boroboață, seamănă tare mult cu mama, îmi face semn să mă apropii și să mă așez pe scaun.
Descumpănit și șovăitor mă conformez, îmi rotesc privirea și îi număr din ochi. „Doamne, la fel ca în tablou... lipsește doar Iisus; eu sunt al treisprezecilea!”
- Hei, în sfârșit, ai ajuns! De ce pari așa surprins?
- Eu aici... Și... și nu-l văd pe Burebista... pe Decebal... pe...
- Normal... Primul e cea mai proeminentă personalitate istorică a geților, dar, imitându-i pe romani a vrut să transforme sacra Împărăție Spirituală primită într-un imperiu politic profan. Celălalt s-a bătut ca nimeni altul pentru neamul său, dar, oricât de merituos ar fi, și-a luat viața să nu cadă în mâna dușmanului! Prizonieratul, în cazul lui, ar fi fost un exercițiu de smerenie pe care Al Zecilea Baal îl datora măritului zeu. Suferința sa, în loc să aibă o finalizare conformă modelului cristic al spiritualității getice, a avut una demonică, în varianta lui Iuda... Ei ce zici, sfinte Sava, te regăsești în el?
Nu-mi vine să cred, are până și vocea mamei...
- Aș spune că încep să mă recunosc, dar încă mă mai caut…
- Poate că e încă devreme… Pe acolo pe unde ați umblat a văzut și a auzit multe. Dar și mai multe îi rămân neștiute încă. Te las pe tine să-i pui întrebările pe care le crezi de cuviință pentru a ne dumiri, la rându-ne, ce anume și cât a înțeles. Dar, mai întâi, o să-i pun eu prima întrebare! Ia spune, Dumitre… da’ tu… tu ai aflat, în sfârșit, cine ești?
- Și eu mă mai caut… În parte, încerc să mă regăsesc în străbunul al cărui sânge și nume îl duc mai departe!
- Și acest travaliu autocunoscător se cheamă, după propria ta mărturisire, „antropoteism”. Și cât ai reușit, până acum, să afli despre tine?
- Puțin... foarte puțin... mai nimic! Am vaga presimțire că sunt un navigator solitar, care am trecut din uterul matern în uterul terrian și probabil de aici mă voi îndrepta către uterul cosmic...
- Ohoo, ce viziune... Dar de ce solitar?
- Pentru că, la naștere, am venit pe lume de unul singur și voi pleca dincolo tot singur...
- Hmm... Și lumea te crede un înțelept! Păi, cum ai venit singur? Doar ai adus cu tine, prin tine, întregul neam al cărui nume îl porți și toate celelalte neamuri care s-au dizolvat în el. Și apoi, cum adică pleci singur? Nu duci cu tine toată zestrea asta spirituală moștenită, la care se adaugă ceeace ai mai reușit și tu să aduni de la semenii tăi din trecut și cei contemporani?
- Iertare, nu gândeam așa... Cred că aveți mare dreptate! O să fiu mai atent la răspunsuri...
- Acum, după această mică punere la punct, e ușor de intuit care e rostul tău pământean... Dar de ce crezi că ai venit tocmai aici, în acest spațiu numit, astăzi, Romania și nu în America, Rusia ori... Madagascar?
- Poate sunt și eu un zalmoxe mai mic… Am venit să aduc o rază de lumină, să înlătur o parte din întunericul în care răuvoitorii țin ascuns, printr-o conjurație a trădării, ingratitudinii și minciunii, un neam de a cărui măreție se tem pentru că l-au furat și îl vor cu orice chip îngenuncheat.
- Cum adică l-au furat?
- În mare parte, conjurații deși se trag din el, nărăviți în rele, nu își mai recunosc descendența și în ingratitudinea lor l-au declarat dispărut, prefăcându-se că nu observă cum el își mai locuiește o parte din țara dăruită de zeu, își păstrează cu mândră sfioșenie portul și își vorbește limba sa ariană. I-au furat cea mai mare parte a teritoriului, i-au furat zeii și eroii, i-au furat aurul și i-au furat cuvintele din care și-au făcut alte limbi, pe unele dintre ele declarându-le sacre și universale. Dar cel mai cumplit, i-au furat sau, mai corect spus, i-au extirpat identitatea nativă, care era daco-zalmoxiană. I s-a confecționat, pe post de istorie și cultură națională, o altă carte de identitate, scrisă în latino-iudeo-greco-slavă, în care citește că el este român creștin.
Adică un fel de bastard, care nu mai are nicio legătură ori una foarte vagă cu strămoșii, cu părinții naturali și pământul din care s-a plămădit. Cualizații în rău au dus împotriva lui, de veacuri, un război devastator în cadrul căruia aproape toate celelalte nemenii frățești au pierit.
- Pot fi identificați, cine sunt aceștia?
- Foarte concis, toți veneticii de aiurea care s-au așezat peste băștinașii pelasgo-valaho-traco-daco- geți, i-au trecut în subsolul istoriei ori i-au scos din ea și au stăpânit în locul lor. Firesc, pentru a se legitima și justifica, și-au construit propria apologie, aruncându-i în uitare pe cei care au mai reușit să supraviețuiască și formează astăzi nu clasa guvernantă, încă străină și coruptă, ci Romania profundă numită cândva Dacia.
- Și dacă, după mintea lor, dacii nu mai există, iar românii nu reprezintă mare lucru pe harta globului de ce se mai tem?
- Încă nu se tem… Doar constată contrariați că lumea lor, în care au huzurit prin jaf și crimă, se prăbușește și o nouă spiritualitate, aproape geamănă cu cea zalmoxiană, renaște! Cu fiecare zi află că se apropie vremea păcii în cadrul unei noii Împărății planetare și se gândesc, poate, că la judecata divină vor fi declarați vinovați; la caracterul lor, de un singur lucru s-ar teme, că învinși în războiul contra umanității ar pierde tot, fiind nevoiți să plătească despăgubirile, mai ales morale, de care nu sunt în stare. Dar, ce-i sperie mai mult… în orgoliul lor fără margini, ca niște copii răzgâiați și fricoși, se gândesc la părinteasca iertare dacică!
- Interesant! Și cam ce anume ar trebui să înțelegem prin această nouă spiritualitate, despre care amintești?
- Încă nu am un răspuns satisfăcător pentru că ea se află în curs de cristalizare. Noi, românii suntem declarați popor creștinat, dar constat că, după peste două milenii, iudeo-creștinismul lor, aplicat uneori chiar în forma sa cea mai agresivă, a rămas o coajă peste etosul geto-dac nativ. Sub dogma consacrată persistă ritualuri, obiceiuri, tradiții și practici a căror semnificație s-a pierdut ori abia dacă se mai intuiește, pe care Biserica nu a reușit să le înăbușe ori confiște.
După atâta timp încă nu se poate vorbi de o sinteză, nici măcar de un sincretism între creștinism și spiritualitatea ariană tipic carpatină, între Noul lor Testament și „păgânitatea” autohtonă ancestrală; iudeo sau mai corect greco și papalo-creștinismul parazitează peste fondul spiritual geto-dac. La nivelul psihologiei de masă, diamantul arhaic încă strălucește nevăzut în poleiala asta cosmopolită!
– Foarte, foarte interesant... Te rog continuă!
- Mulțumesc... Pentru majoritatea celor numiți astăzi români, chiar dacă merg și ascultă slujba la biserica din sat, Crăciunul nu înseamnă bucuria nașterii lui Iisus Salvatorul! Noi, oamenii simpli, îl așteptăm pe Moș Crăciun al nostru, care a rămas, dintotdeauna, în imaginarul ori inconștientul colectiv Moșul Zeu, adică Zal-Moxe. Și odată cu noi, chiar dacă vine din Laponia, toată lumea și toată planeta îl așteaptă, fără să știe că-i al nostru, cu mare veselie, speranță, cântece și poezii, pe acest moș crăciun care le aduce daruri.
Asta spune aproape totul despre aria de răspândire, perenitatea și actualitatea străvechii spiritualități carpatine. Zalmoxe, Moșul nostru, a devenit universal, trăiește în noi și dăruiește prin noi. Armatele împăratului Aurelian, când a zdrobit încercarea Zenoviei de a întemeia un imperiu arabo-irvit în locul romanității ce devenea dacică, au făcut acest lucru sub stindardul zalmoxian al geto-dacilor. Sărbătoarea Dumnezeului neamului său a fost preluată și consacrată pe 25 decembrie - ziua măreței sale victorii. „Născătorii” lui Iisus și-au asumat-o, însă, și au făcut din ea un element forte al mitologiei lor.
Chiar și după ce papa s-a înscăunat la Roma, focul sacru al zeului nostru a fost venerat în continuare de către latino-romani prin arderea trunchiului de brad, copac divin, ce semnifica renașterea luminii solare. Chiar dacă după moarte nu ne mai incinerăm trupurile, tot mai mulți dintre tinerii noștri de azi preferă orașului evadarea la munte în jurul focului de tabără și se păstrează, încă, destule sărbători „păgâne” și serbări în cadrul cărora focul a rămas elementul central.
- Bun... Și noua spiritualitate?
- Noua spiritualitate se va baza pe această relație naturală între om și zeu. Precreștinismul geto-dac nu era o religie, o credință, un cult. Nu avea dogme și cărți sfinte, se baza pe învățături, reprezenta un mod de viață o trăire a divinului. Cam la fel va fi noua spiritualitate – o unitate multiculturală nereligioasă... deși sună paradoxal. Dumnezeu va redeveni, probabil, Fîrtatul, mereu aproape și săritor ca un frate, din basmele noastre populare. Raționalitatea înlocuiește dogma și misticismul; misterele, care nu sunt în afară, ci în noi vor redeveni aspecte încă nepătrunse de mintea noastră, dar accesibile prin travaliul autodescoperitor. În cadrul ei: „Cunoaște-te pe tine însuți!” va deveni metoda și strategia fundamentală a cercetării pentru că infinitul în noi trebuie sondat și accesat pas cu pas.
Aceasta va fi calea adevărată spre divinitate și nemurire! Domnu’-zeu, Zalmoxe și Doamna-zână, Zâna Zânelor - Fecioara vor reface, în intimitatea spirituală a fiecărui om, unitatea ancestrală a androginului bărbat-femeie, gemenii divini Apolo și Artemis, Lumină și Întuneric, Spirit și Materie, Foc și Apă, Tată și Mamă, ajungându-se la îngemănarea în Totul Absolut a Iubirii cu Viața, eliberându-ne de orice cenzură potența creativă.
- Și ce reproșuri crezi că i se poate aduce creștinismului în forma lui actuală?
- Ohoo... nu știu dacă îmi mai ajunge timpul și dacă aș fi eu cel mai în măsură să le enumere! Aș începe totuși prin câteva elemente de natură structurală, afirmând că Iisus nu a fost evreu, Yahve nu a fost Dumnezeul căruia i se închina și tocmai de aceea l-au răstignit pe crucea zalmoxiană - axis mundi hiperboreean, a neamului său; crucea este elementul, semnul său de identificare și de stabilire a apartenenței etnico-spirituale!
- Noul Testament, fiind o prelungire a Vechiului Testament, mulți îl consideră o făcătură evreiască.
- Subscriu și întăresc acest lucru, precizânând că este o făcătură, dar una pentru ceilalți, pentru neamuri. Mozaismul, neputând, genetic, să fie extins, exportat neevreilor aveau nevoie de un alt instrument spiritual pentru a-i manipula și domina, dar mai ales pentru a submina Imperiul în lupta lor de eliberare.
Pledează în acest sens și faptul că ei au vegheat strașnic la „păzirea Legământului” și toți iudeo-creștinii, în loc să fie circumscriși, primesc botezul, renăscând metaforic, la fel ca vechii daci, din apă și duh. Pentru că, în rasismul lor, rabinii nu li-l putea dărui neamurilor inferioare, goimea, pe Dumnezeul lor, prin „apostoli” le-a confectionat un altul cu o sacralitate inferioară și îndoielnică. Invenție a lor, ei știu că e un fals Mesia; înțeleptul Eli era și a rămas un pământean, și au mare grijă să-l conteste și respingă pe Iisus pentru ca nu cumva „poporul ales” să-l îndrăgească și să-l urmeze!
La finalizarea mitului au mai pus umărul, poate în măsură mai mare, grecii și romanii, dar în esența sa a rămas o religie a sacrificiului de tip abrahamic. Cuțitul cu care patriarhul voia să i-l trimită pe fiul său, Isaac, ofrandă zeului este înlocuit prin cruce. De astă dată sacrificiul se împlinește, însă nu ca expresie a loialității față de zeu, ci ca troc pentru obținerea iertării păcatelor omenești. Iubirea proclamată drept valoare supremă este doar formală, fără conținut pentru că pătimirea, penitența, teama de zeu, apocalipsa rămân mijloacele ispășirii și obținerii mântuirii. Dacă nu vă pocăiți de bunăvoie vă pocăiesc, eu, zeul vostru, prin forță!
- Vrei să spui că e o credință a fricii, a constrângerii…
- Întocmai! Zalmoxianismul era o manifestare a bucuriei și speranței, dacii mureau râzând. Când mai dădeau și de vin se ajungea, uneori, până la exuberanțe dionisiace! Creștinismul e o religie a tristeții, spaimei și suferinței, care s-a transfigurat în egoism, rapacitate și ură individuale și a defulat, generând în plan social enormă suferință colectivă – șantaj psihic, represiune, crime, inchiziție, cruciade și câte alte tipuri de războaie.
- Să înțelegem că ești un anticreștin?
- Vai de mine, cum așa? Zalmoxianismul era o spiritualitate a crucii, brațele ei egale arătând că omul îi iubește pe semenii săi la fel ca pe zeu! În fiecare duminică, îmi însoțesc fiul la biserică și asist la miruirea nepoțelului meu , nemaiștiind cum să-i mulțumesc Celui de Sus pentru darul său. Dac fiind, creștinismul face parte din ființa mea. La fel ca toți ceilalți conaționali îl simt pe Iisus ca pe unul de-al nostru, o ființă foarte apropiată pentru că am presimțirea că ne aparține, dar ne-a fost furat și i s-a schimonosit chipul prin tot felul de grefe.
– Și totuși, de ce Dumnezeu a permis această mistificare?
- Nedorind să afecteze liberul arbitru nu a aprobat-o, nici nu a respins-o! În forma sa mozaică, iudaismul nu a putut depăși granițele adepților lui Yahve, în schimb în forma sa christică a cuprins lumea. Și suntem convinși că acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă nu era voia divinității! Puțini își fac timp să se mai întrebe, însă, cum a fost posibilă această aderență și extraordinară răspândire? Singurul răspuns viabil e acela că el a fost însămânțat pe un teren dinainte pregătit, a rezonat cu trăirea spirituală a vremii, cu acel precreștinism inconștient sedimentat în timp, care era zalmoxianismul în expresia sa mitraică de atunci.
Creștinismul e un fel de mitraism bolnav sau doar murdărit… Pentru că de la noi, din Carpați, a iradiat în forma sa primordială, e aproape o blasfemie să afirmi că noi, românii, suntem creștini apostolici! „Apostolii” Pavel și Andrei au venit să ne aducă un Iisus îmbrăcat în haine iudeo-grecești în care, însă, noi l-am recunoscut pe Eli al nostru, trimisul Sarmisegetuzei, care se reîntorcea acasă nu ca zeu, ci ca preot. Wulfila, wolf – lup de-al nostru capadocian, trimisul Patriarhului a propovăduit în Goția/Geția tocmai acel creștinism arian care ne era cunoscut și interiorizat.
- Prin modul cum pui problema ai putea fi suspectat că totuși ești un pui de antichrist…
- Eu mă consider creștin ortodox, însă îl iubesc și îl caut pe Eli al nostru, căruia i s-a schimbat numele în Yesus pentru a-l apropia și a-i sugera descendența din Yahve, pe omul și preotul despovărat de aura falsă a sacralității. Trimisul lui Zalmoxe, prin mistificare, a devenit, astfel, fiul Demiurgului pe care îl contesta și combătea. Ba, mai mult, sub forma Mesia, de la ebraicul Meșyah ce îl conține pe „yah”, tot de la Yahve, devine chiar „unsul” acestuia. După formula de fabricare a zeilor, personificând respectiva atribuire în „Cel uns” grecii l-au numit în limba lor Christos și l-au divinizat. Romanii l-au preluat de la ei în forma Christus, l-au adjectivat în christianus și așa a ajuns la noi în forma „creștin”.
- Hmm… Interesant!
- - Numai Domnu’ nostru Zeu, și el abia după ce l-am desantropomorfizat și a redevenit monada unică supremă, Kogaeon – capul eonilor, „substanța” spirituală universală, poate avea sacralitate! Christos, originat în preotul zalmoxian Eli, este emanație eonică, „substanță” psiho-mentală, umbra, înfățișarea, fantoma pământeană a Zeului!
Sunt creștin, dar nu pentru că am reușit să-l descopăr prin efort propriu pe zeu, nu în virtutea faptului că mi-am clarificat relația nemijlocită cu divinitatea și am ajuns la convingerea sugerată de preceptele biblice. Sunt creștin pentru că așa m-am născut: m-au botezat părinții când a venit vremea, m-am cununat în biserică când m-am însurat și am cununat la rându-mi, mi-am creștinat copii și am botezat pe alții, mă închin și respect sărbătorile, uneori și posturile, și mi-am înmormântat părinții și soția după această datină. Am ascultat deseori liturghia, de cele mai multe ori curios sau poate respectuos, dar, recunosc, niciodată suficient de pios.
– Dar Biblia...
- Paradoxul e că, după prea multe tentative, încă nu am reușit să o citesc până la capăt cu evlavia și smerenia cuvenite unei cărți sfinte. Am primit-o chiar premiu pentru ce propuneam cândva în revista „ Gândirea militară românească” și o păstrez cu respectul cuvenit unei cărți care a stârnit lumea, alături de drapelul țării și panoplia cu decorații personale în camera în care citesc, meditez și mai scriu.
Păcătosul de mine, uneori încurajat și de un păhărel de tărie, am îndrăznit să-l întreb pe Cel de Sus cum de eu, intelectualul, care am citit mii de cărți, din fiecare învățând câte ceva, nu reușesc să mă las convins, pătruns de adevărurile acestei „Cărți a cărților”. Bineînțeles că nu am primit niciun răspuns și a trebuit să mă războiesc, nopți lungi de insomnii, tot cu mine însumi. Din perspectiva logicii clasice nu erau decât două posibilități: eu eram atât de vicios încât „Cartea sfântă” nu îmi îngăduia accesul la taina ei; ori eu sunt un ins normal, după chipul și asemănarea Tatălui, și atunci dumneaei, Cartea, era falsă. Am supus verificării ambele ipoteze și, bineînțeles subiectiv fiind, am optat pentru a doua, dând vina pe Vechiul și Noul Testament, adunate împreună, împotriva firii, într-o singură lucrare.
Asta mi s-a părut cea mai cumplită blasfemie, dacă îmi e îngăduit să forțez superlativul, pentru că, dacă unul e în continuarea celuilalt, Cristos nu mai avea de ce să moară. Tocmai moartea lui reprezintă momentul de ruptură cu Tora și m-am întrebat, zic eu perfect îndreptățit, cum poate victima crucificată să reprezinte o continuare a dogmei asasinului său? Poate că nu mai există logică! Probabil eram un pic și cam băut, fiindcă am auzit cu urechile mele: „ Așa e, ai dreptate! “
Și astfel s-au pornit insomniile și chinurile mele; nu puteam citi, măcar la fel de sfios, ca pe toate celelalte, această „carte a cărților” pentru că eram mult prea păcătos ori fiindcă nu eram suficient de intelectual? Și atunci am hotărât să merg la un schit, îmi e unul foarte drag la Slănic - Argeși, să mă călugăresc ori măcar să mă spovedesc! În inconsecvența mea, însă, nu am făcut nici una nici alta. Am început să-mi aștern pe hârtie zbuciurile interioare, care s-au tot adunat într-o altfel de spovedanie, pe care, într-un târziu, am numit-o „antropoteism”.
- Noua spiritualitate va fi o „scientologie” ori un „new age”?
- Sigur va fi temeiul unui nou început, pe care fiecare, însă, și-l imaginează potrivit propriilor așteptări: actualii stăpâni ai lumii se opun ori vor o eră în care să stăpânească în continuare și mai eficient; cei care vor să-i înlocuiască și-o reprezintă în alt mod; majoritatea aflată sub stăpânire speră, însă, să fie una a eliberării. În mitologie și istorie se constată o anumită ciclicitate în cadrul căreia apar, se dezvoltă și dispar modele de gândire, trăire și organizare.
Noua eră va marca încheierea unui străvechi ciclu, născut în Carpați și care se va închide ca o nouă deschidere tot de aici. Spiritualitatea carpatină a colindat ca o fantomă știută de unii, neștiută de către cei mai mulți lumea și urmează să se întoarcă acasă. În această „călătorie” misterele zalmoxiene, la care aveau acces numai inițiații preoți, ce vegheau asupra lor și le decodificau cu măsură în funcție de posibilităție mulțimii de a le recepta, s-au autodezvăluit treptat sub forma credințelor, filosofiilor și a științelor.
Înfățișarea lumii actuale, cu bunele și relele ei, este expresia materializării vremelnice a proiectelor ocultismului acestor inițiați adunați în societăți ezoterice, frății secrete ori în ordine cavalerești. Autodezvăluirea misterelor face posibil stadiul în care cunoașterea devine bun de masă, credința și speculația filosofică, fiind înlocuite de știință. Este de așteptat să se producă saltul din imperialismul credinței în imperialismul cunoașterii.
– Deci o ateizare a omenirii...
- O nouă Împărație cu noul ei „Ierusalim”, în cadrul căreia va deveni posibilă împăcarea dintre imperativul gnostic: „Cunoaște-te pe tine însuți!” și îndemnul cristic: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!”
Noua spiritualitate va sintetiza într-o nouă trăire demersul rece, logic al gânditorului care cercetează, desacralizând pas cu pas tainele divinității cu căldura sufletească și iubirea omului care se sacralizează, ajungând să semene tot mai mult zeului prin acest travaliu cunoscător autodescoperitor. Modul de viață instituționalizat va deveni, cu adevărat, uman pentru că omul va descoperi în sine, în proporții mereu crescânde, sacrul. Îl vom regăsi pe Dumnezeul de la Începuturi, care a fost mereu în noi și printre noi, dar nu eram în măsură să-l vedem. Această refacere a unității omului cu divinitatea într-o nouă sinteză va fi esența viitoarei spiritualități. Omul, mai puțin dirijat de poftele trupești și mai mult de curiozitatea aflării, va fi tot mai puțin expus greșelii și păcatului, construind astfel o altă lume mai apropiată de voința divină și implicit mai bună și mai dreaptă.
– Dirijat de curiozitatea aflării va fi mai puțin expus păcatului... Da, o concluzie care îmi place!
- Toate modelele organizaționale bazate pe puterea banului, a violenței și asuprire, în manifestarea lor, fie și numai sub formă simbolică, își vor diminua influența până vor dispărea. Epoca rabinilor, imamilor, a papilor și patriarhilor a ajuns la final, omenirea trezindu-se ca după un somn lung, obositor și dominat de coșmaruri. În noii zori, ei oamenii, eonii ori ionii, ființele născute din lumină, vor afla vestea cea mare - că Demiurgul a fost nu învins, ci convins de către Ființa Supremă că împreună sunt Unu și acest Unu e Totul, iar sufletul divin al omului începe să coabiteze cu trupul din ce în ce mai puțin păcătos. Viața nu mai e bătălia sufletului pentru evadare prin ruinarea trupului (moarte), ci strădanie de a-l vindeca. Adică exact așa cum procedau preoții-medici zalmoxieni! Marele secret al zeului va fi dezvăluit și accesul omului către nemurire devine, în mod real, posibil.
- Și cum se va chema acest nou zalmoxianism?
- Moșul nostru spiritual era o unitate a celor două contrarii, ca demiurg trăia printre oameni, dându-le puterea „să facă”, ca ființă supremă comunica numai cu inițiații, spunându-le ce trebuie făcut. Involuția omenirii a început când dimensiunea demiurgică, ca o revoltă împotriva inițiaților, a ales calea facerii fără adevărata cunoaștere. Revelația, fiind înlocuită de „profeții” a rezultat un fals în urma căruia lumea construită „progresa”, făurind modele organizaționale înstrăinate de zeu și potrivnice omului, precum și mijloace superevoluate prin care se autodistrugea.
A fost necesară dărâmarea Sarmisegetuzei pentru ca Ființa Supremă să pornească, prin discipolii ei – marii preoți zalmoxieni, la recuperarea demiurgului și demiurgității umane, ce se manifesta distructiv. Dispariția temporară a Daciei devenea iminentă pentru declanșarea noului expansionism restaurator zalmoxian și pentru ascunderea sub ruinele sale a înțelepciunii neînțelese care, încăpând pe mâna demiurgienilor ar fi dus la catastrofe mai mari decât potopul.
De aceea, toate încercările lui Decebal de a-și salva regatul au întâmpinat potrivnicia zeului, care avea alte planuri. Trădarea lui Vezina prin înțelegerea cu Traian, dezvăluirea planurilor cetății și a strategiei de apărare, topirea gheței și înghițirea oștilor sale de către fluviu erau sacrificii indispensabile pe care și astăzi ne e greu să le acceptăm. A fost voința zeului ca romanii să învingă atunci pentru a lăsa să se reverse asupra omenirii fluviul purificator al spiritualității carpatine, care altfel ar fi odihnit în ezoterismul său. Prin această victorie romanii, însă, și-au vârât bomba geto-dacică în traistă; atingând culmea expansionismului va începe regresul Imperiului, ce va fi măturat chiar de către viitura daco-zalmoxiană dezăgăzuită și pornită mai întâi peste ei.
– De ce te-ai oprit? Continuă te rog!
– Mi s-a părut că citesc uimire pe unele chipuri... Inițiații, împânzind planeta au înființat noi confrerii, societăți secrete și ordine călugărești în Europa și întreaga lume prin care să-și împlinească misia. Dispuneau în acest scop de experiență, deoarece asemenea încercări recuperatorii, de mai mici dimensiuni, mai fuseseră făcute! Ultima dintre ele, nereușită, fusese misiunea înțeleptului Eli în patria urmașilor lui David, și el un fiu al „davelor”, pentru recuperarea a ceeace mai rămăsese din extraordinara lui moștenire.
Noua întreprindere sacră a divinului, de această dată planetară și decisivă, nu prin preoții de odinioară, ci prin intermediul omului înălțat spiritual, pentru recuperarea demiurgicului ascuns în sine, în fapt un proces de eonizare, „iluminare”, „omanizare”, de la muntele Omul, am numit-o „antropoteizare”. Noua spiritualitate, fiind rezultatul acestei procesualități probabil, după obiceiul nostru de a cristaliza în „isme”, se va numi antropoteism.
- Poți explicita și mai sintetic?
- Am să încerc… Să ne imaginăm universul ca o prismă cu o infinitate de fațete. Eu, Dumitru cel adevărat, sunt reflexia Sinelui divin în această multitudine de oglinzi. Fațeta mea terriană mă limitează doar la această imagine spațio-temporală, care se află în fața domniilor voastre. Posibilitățile mele de cunoaștere și făptuire sunt grav afectate de opoziția, uneori contradictorie și conflictuală, dintre inimă și minte.
Prin autocontemplație reușesc să intru într-o stare în care să le împac, logica ajungând să rezoneze cu intuiția. Atunci mi se trezește și deschide ochiul pineal, aflat în somnolență, și îmi activează aura sub forma unei iluminări circulare cu diametrul de circa douăzeci de metri. Această iluminare e ca o antenă, care îmi permite să mă conectez cu unele din imaginile mele de pe celelalte fațete ale prismei. Mă încarc, astfel, cu informația și cunoașterea specifică a acestora – alter egouri, desăvârșindu-mă pe mine ca ființă universală. Altfel spus, asta înseamnă un salt din ființarea mea tridimensională într-o stare cu mai multe dimensiuni ce îmi permite să „văd” mai departe și în timp, și în spațiu.
Reușesc să sparg, astfel, cenzura terriană și să cunosc mult mai multe aspecte ale divinului care sunt. Prin această înălțare cunoscătoare fațeta mea ajunge să afle mult mai multe despre mine cel adevărat – infinitate de egouri și implicit despre zeu și să-l interiorizeze într-o ființare mai bogată. Adunând în mine, interiorizând alte încărcături ale fațetelor divinului mă identific, din ce în ce mai mult, cu el. Prin această continuă procesualitate autocunoscătoare a celorlalte dimensiuni ale mele refac divinul, asta însemnând o „teizare” a „antroposului”.
- Foarte interesant... Dacă omul e limitat la cenzura terriană cum se explică marile realizări ale străvechilor civilizații dispărute, care uimesc și sfidează posibilitățile actuale? Au fost aduse de către extratereștri?
- Nu excud existența și implicarea lor… Dar mai normal ar fi să credem că ele sunt opera terrienilor. La Începuturi, când spunem că zeul era printre noi, fiecare om se identifica cu zeul suprem. Altfel spus, avea capacitatea, bineînțeles nu toți, ci în primul rând inițiații, să se conecteze la o multitudine dintre fațetele Eului suprem. Asta îi oferea niște posibilități nebănuite astăzi.
Experimentul atlantid, tragică confruntare a Demiurgului cu Ființa, a dus la o prăbușire a umanului. Omului, devenint un instrument în serviciul răului, i-a fost limitat accesul la Misterele zalmoxiene prin extirparea memoriei. Mai existau unii care reușeau să atingă acea stare a cunoașterii de sine, să repună în rezonanță logica cu intuiția și își puteau vizualiza unele dintre celelalte fațete, să-și transceadă limitele prin cunoscuta stare de revelație.
- Dacă în spațiul carpatin au trăit oamenii celei mai înalte civilizații cum se explică inexistența urmelor, să zicem, de nivelul celor din Orient și nordul Africii.
- Simplu, civilizația lor atlantidă nu e una a opulenței, sfidării, ci a smereniei, cumpătării și se află sub apă și sub pământ; apoi, odată cu plecarea savaoților, prin închiderea Muntelui, misterele au rămas acolo. Abia acum, odată cu intrarea în era Vărsătorului, s-a permis începerea cercetării serioase a subsolului Vechii Dacii, care reprezenta mult mai mult decât Romania de astăzi!
- Înseamnă că arheologia…
- Da, da… Se poate spune că arheologia, făcută de către cei atât de evoluați, a se înțelege în primul rând curați sufletește, încât pot înțelege corect semnele, e cheia nu doar metaforică a deschiderii Muntelui!
- Și dacă e posibilă această reformare a umanului prin sine, apocalipsa mai are vreun sens?
- Păi, tocmai asta este apocalipsa, descoperirea de către fiecare a divinului din sine, autopurificarea prin focul sacru al autocunoașterii și regăsirea, prin aceasta, a căii adevărului, dreptății și binelui, adică a vieții adevărate! Apocalipsa e această cumplită facere de sine spirituală a omului de la începuturi până astăzi și în continuare… Ce anume din imaginea apocaliptică nu s-a întâmplat în istoria umanității?
E un război al insului cu sine în cadrul căruia, după milenii de suferință în ceeace numim păcat, s-au creat condițiile reușitei sufletului de a se dezrobi de sub pătimirea trupescului. În această devenire permisivă zbaterile sufletului pentru a se elibera, prin ruinarea trupului, nu vor mai fi atât de distructive și se va produce o creștere a duratei de viață, reîntorcându-ne la starea când străvechii oameni atingeau vârste ce se apropiau ori depășau mia de ani. Prelungirea duratei individuale de viață e unul dintre indicatorii importanți ce ne permite să evaluăm apropierea și distanța în timp până la desăvârșirea Noii Împărăți.
- Pare o utopie! Fiecare om e un univers și apoi, la scară planetară, sunt atâtea diferențe de dezvoltare, de mod de viață, etnice, lingvistice, religioase, politice... Care va fi destinul românismului?
- Noua eră va presupune, în primul rând, saltul din imperiul politicului în cel al scienticului. Cât despre românism, sunt convins că ne vom debarasa de falsul orgoliu-speranță că „românul” e un „romanus” și ne vom întoarce la sensurile sale adânci și străvechi de unde venim nu tremurând ori resemnați, ci făcând haz de necaz. Începuturile în valorizarea corectă a limbii sanscrite, traducerea manuscriselor de la Marea Moartă, desecretizarea arhivelor Vaticanului, prelucrarea fondului documentar Hurmuzachi, recuperarea și descifrarea inestimabilului tezaur informațional de pe plăcuțele de la Sinaia, dar mai ales dezgroparea moștenirii atlanților de sub satele și orașele noastre ne va încuraja să ne recunoaștem pe noi cei care suntem cu adevărat.
De prea multă vreme lingvistica și istoria ni le scriu venetici și alogeni, care au principală grijă să ne bage în cap că noi am ajuns în patria noastră de aiurea, că suntem orice numai geto-daci nu și că graiul nostru, atât de armonios, unitar și arhaic prin care ne vorbește întreaga natură și însuși zeul, e un melanj din vorbe împrumutate de la unii și alții, fiind predestinați să rămânem cultură minoră. Poate că, după ce vom afla ce suflete stau îngropate la temelia Romaniei de azi, nu va mai fi chiar așa departe momentul în care ne vom învinge acest păgubos complex de inferioritate, indus din afară prin tot felul de cai troieni și cozile de topor interne. Lumea va fi nu doar nevoită, ci și mândră să ne recunoască primordialitatea existențială și dăinuirea multimilenară în spațiul în care suntem băștinași, rolul de colonizator și civilizator planetar al străromânilor și că în limba noastră, cea de la Începuturi, nu este „nici ură nici întristare” și se pot întoarce și înțelege în bună pace cu toții.
Celor care ne privesc, încă, de sus nu li se va mai pune un nod în gât când vor fi nevoiți să accepte că Hermes înseamnă poate Sarmis; că școala misterelor pitagoreice, pe al cărei mentor marele Aristotel îl considera un Apollo al hiperboreenilor, era o filială a Academiei zalmoxiene, că druizii celți erau preoți cimerieni plecați de aici, de la Pontul Euxin să construiască megalitul de la Stonehenge. Vor accepta și că, deloc întâmplător, toponimia vedică nu se mai regăsește decât la noi, că misterioșii sciți erau geto-dacii care l-au obligat pe invincibilul Darius, în epoca maximei extinderi ahmenide, să facă cale întoarsă, că romanii se trag de la Rîm, că toate templele, turnurile și catedralele Pământului sunt biete copii ale sanctuarului ascuns în pântecele Kogaionului – Athosul duhovniciei geto-dace; că Sfinxul deșertului e o biată replică a Sfinxului - Om din Bucegi și că diferența între Marea Piramidă Carpatină și Marea Piramidă egipteană exprimă cel mai bine distanța dintre ceeace poate dărui Ziditorul și ceeace poate face muritorul.
- Până atunci va mai curge ceva apă pe Dunăre...
- Da... E un proces de durată pe care eu îl numesc nuntirea șacalilor. Cu referire strictă la noi, românii, aceasta înseamnă reconcilierea dintre genotipul sedimentat în fondul geto-dacic primordial, profund și imuabil, ce ne alimentează etnicitatea și fenotipia ce îmbracă actuala formă a românismului - scoarța alogenă, cosmopolită prin care se face racordarea la umanitatea contemporană, sincronizarea și conviețuirea cu ea. Prima e ocrotită de către Tatăl ceresc, cealaltă e încurajată de Mama pământeană și disputa lor a dus la îndepărtarea Cerului de Pamânt și apariția spiritualității de până acum ce a fecundat o civilizație a cărei esență și tendință era profanarea sacrului.
De aceea, îndreptățit, se afirmă că evoluția a luat o turnură greșită, care duce la apocalipsă prin autodistrugere. În destinul și istoria noastră, fiecare dintre ele s-a manifestat ca o haită de șacali, prima înghițind și dizolvând în sine ca într-o gaură neagră, adică asimilând toate influențele și veleitarismele, cealaltă încercând să sfâșie pentru a face loc afirmării propriei identități; această procesualitate se manifestă și la scară planetară sub forma confruntării milenare între sacru și profan.
Împăcarea, nuntirea lor și reconcilierea înseamnă renașterea Marelui Lup Alb și împlinirea mesianismului geto-dac întrerupt de ocupația romană. E vorba nu doar de o mega reconciliere istorică, ci de o geneză în cadrul căreia mirii să se contopească pentru a fecunda o multietnicitate planetară cu o spiritualitate unică, a cărei menire e resacralizarea profanului și a planetei. Omenirea va reveni la stadiul antebabilonian cu o singură limbă și mai multe voci. Ea va aduce salvarea prin schimbarea sensului evoluției ca urmare a împăcării Cerului cu Pământul în cadrul unicei Împărații a lui Dumnezeu și a Oamenilor. Zalmoxe se va întoarce, cu chip de om, și va trăi neștiut printre noi. Na, că acum am început și eu să fac profeții!
- Te-ai aprins... Începem să cam înțelegem de unde vine îndrăzneala și forța „antropoteismului” tău. Te-ai gândit că, odată cu finalizarea acestui proiect al tău, ți-ai cam împlinit rostul pământean?
- Mi-am comandat să trăiesc o sută patru ani. Cum sunt optimist din fire și având în vedere, ce spuneam, că intrarea în noua eră va însemna și prelungirea duratei vieții aș putea apuca chiar mai mulți ani… Dar, oricum știu că sunt aproape de sfârșitul călătoriei mele terriene. Sufletul, în aceste ultime patruzeci de zile, a cutreierat, deja, lumea, refăcând itinerariul ilustrului nostru navigator, Aetius Donaris - istrion din Sciția Minor, descris în celebra sa „Cosmografie”. Plecat, împreună cu cei o sută de cavaleri danubieni savaoți, din Marea Neagră, prin Mediterana, a traversat Atlanticul și a descoperit America, apoi a înconjurat Pământul prin Pacific , oceanul Indian, Marea Roșie, a transbordat istmul Suez și prin Mediterana a revenit acasă. Și asta o făcea cu peste o mie de ani înaintea mult mai celebrilor Columb și Magellan.
Prin tot ceeace gândesc, simt, rostesc și fac mă apropii de capătul metamorfozării în Marele Lup Alb al neamului meu. Am coamă albă, văd din ce în ce mai bine în întuneric, inima, golită de toate dorurile, nu-mi mai este așa grea, mi s-a îndulcit amarul, sufletul mi-e ca o aripă, iar mintea îmi zburdă idei libere ca nesfârșite turme de miei… Acestea sunt semene clare că nu am rătăcit drumul!
- Acum, aproape la final de călătorie… Ce ți-a plăcut cel mai mult aici pe pământ?
- Femeile… Femeile iubitoare și gravide, plămăditoare de îngeri! Cuvântul „înger” e de genul masculin pentru că, întotdeauna des amăgite de bărbați, ele vor să nască bărbatul mult visat! Uneori reușesc... Dar și acesta, la rându-i, va dezamăgi, cândva, o femeie. Maternitatea e sublima revoltă a inconștientului împotriva dezamăgirii!
- Ce ți-a plăcut cel mai puțin, ori nu ți-a plăcut deloc?
- Știu că o să-mi fac inamici... Nu mi-au plăcut bărbații chelioși... Proști cu ifose! Dar, mai ales, bărbații borțoși. Haznale pestilențiale... De cele mai multe ori înecate în parfumuri fine, ascunse sub costume de marcă și plimbate, fără ca cineva să întoarcă nasul, în mașini foarte scumpe.
Doresc să fac, însă, o mică precizare... Gravidele sunt sărmanele țări aflate sub ocupație, iar borțoșii sunt imperiile care le siluiesc!
– Mdaa... Ai vreun regret?
– Îmi pare rău că nu am reușit să aflu pe unde au ajuns savaoții! Mi-ar fi plăcut să fiu și eu aici și să-i întâmpin la sosire...
– Păi, ziceai că ai putea fi unul dintre ei...
– Dacă-i așa... Pe măsura apropierii de Kogaion savaoții se împuținează, se demultiplică în adepții noii spiritualități. La destinație ajunge numai Alesul! Se va elimina, astfel, orice urmă de dubiu legat de Noul Mesia...
- El e cheia care va deschide Muntele!
– Și Adevărul va țâșni ca un gheizer din pântecul lui! Da, da... Încep să mă identific cu Lupul cel Alb și nu mă mai tem, căci gândurile mele nu mai sunt nestăpâniți șerpișori veninoși în deșert... Au ars în focul Creației din care se reînfiripează Dragonul – Marele Vis al neamului meu! Văd cum se înalță, din nou, stindardul geto-dacic, un cap alb de lup cu trup de dragon. Și în urma lui, pădure de căciuli dacice, merg încolonați strămoșii... Vin de pretutindeni, vin râzând, ca de la o mare nuntă, și din arcurile lor fermecate, milioane și milioane de săgeți ale iubirii alungă norii, ce-ar putea să le umbrească Visul!
– Foarte frumos... Dar despre Dumitru, bunicul tău, ce știi?
- Mai numic... nu s-a mai întors din Războiul Reîntregirii; și din trupul lui s-a făcut Romania Mare! Nici tata nu l-a cunoscut, s-a născut la trei luni după plecarea lui pe front.
- Vorbeai despre acele fațete... reflecții universale ale Eu-lui. Intuiția ta e corectă, dar ești la început, abia ai dibuit problema. Ai încercat să îți explici călătoriile în timp? Te-ai gândit că poate tu, terrianul de astăzi nu ești doar...
Un fulger, ca o uriașă sferă de foc, se prăvăli din senin. Din mijlocul ei țâșni un curcubeu de raze și ca un ecou de tunet se auzi Vocea: „ Încă nu-i vremea!”


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!