Confidență auctorială
Povestirea mea se bazează pe un fapt real. Este vorba de destinul unui om prins în ghearele Primului Război Mondial și aruncat într-un lagăr de prizonieri german. Un cârciumar dintr-o comună dâmbovițeană. Așa cum reiese dintr-un carnețel de însemnări, pe care l-a purtat cu el în tot acest timp. Sunt lucruri care, poate, au scăpat istoricilor. Fapte petrecute într-o perioadă mai puțin cunoscută din documentele vremii. Documente, care, de obicei, sunt oficiale, păstrând un ton de neutralitate și de obiectivism. Ce ne împiedică, de cele mai multe ori, să simțim pulsul vremurilor de atunci. Carnețelul a fost descoperit în podul cârciumii, odată cu renovarea ei de către nepoți. Am păstrat caligrafia și ortografia însemnărilor cârciumarului făcute în limba acelei perioade istorice. Savuroasă și densă.

***
Abia de mai respirau lucrurile prin curtea bătrână, peste care se așternuse un pui de întuneric. Regretam un pic faptul că nu dădusem curs invitației bunicului de a mă duce cu el la crâșma satului. Dar ăsta eram eu și nu-mi puteam schimba la vârsta mea doza de introvertire, care-mi șoptea mereu că locul aglomerărilor umane îmi alimenteaza acel sentiment de disconfort psihic, ce mă făcea să mă retrag mereu în carapacea eului meu. Așa că acasă, la oraș, masa mea de lucru și tastatura calculatorului erau singurele ingrediente pe care le savuram la cina vieții de burlac.
Nu am fost niciodată fan al cârciumilor. Așa că nu văzusem rostul unei deplasări lungi și poate plictisitoare până la crâșma din sat. Plină de un norii puturoși ai tutunului prost inhalat de mușterii fiecărei seri și de vacarmul acela de nedescris, care se naște ca un tsunami amenințător din glasurile și inimile înfierbântate de elixirul bahic al butoaielor bătrâne.
Ajunsesem la bunici fără să fi plănuit asta. Mă hotărâsem, dintr-odată, într-o seară, în concediu fiind, să evadez la ei, fiindcă nu-i mai văzusem de mult. Lucrez la o firmă de advertising. Unde atmosfera de stup lucrativ crește, mai ales, odată cu venirea verii sau în preajma sărbătorilor de iarnă. De aceea, mi-am ales concediul întotdeauna toamna.
Vizita mea avea un scop atât afectiv, cât și unul pur terapeutic. Voiam să respir liniștea satului, încă patriarhal, fiindcă eram supraîncărcat de decibelii orașului, de smog și de plictiseala ce se așterne peste toate, odată cu venirea ploilor reci de toamnă. Așa că aici, răsfățat din nou de bunica, la fel ca în copilărie, prețuiam fiecare clipă petrecută alături de ea și de bunicul.
Cu gândul la seara bahică a bunicului, mă pregăteam să lecturez câteva pagini dintr-o carte recent cumpărată. „Pușca de vânătoare”, a scriitorului japonez Yasoushi Inoue. O carte de referință pentru literatura niponă atât de plină de miresme metaforice. Mă lipisem ca marca de scrisoare de soba bătrânească, ce ofta din greu sub agonizarea buștenilor de salcâm. Îmi pregătisem alături și o cană de vin fiert. De afară pătrundeau până la mine vaietele slabe ale vântului ce se pornise peste dealuri și o ploaie măruntă, mocănească, bătea cu degetele ei umede darabana pe spinarea casei. Mă gândeam la drumul pe care bunicul – sigur, aghezmuit bine - va trebui să-l înfrunte spre casă și mă felicitam în gând pentru refuzul de a-l însoți la crâșmă.
Am auzit, dintr-odată, pași apăsați în tindă. Interferențe de glasuri bărbătești. Mai mult mormăituri monosilabice. Știam că nu putea fi decât bunicul, care, ori de câte ori se întorcea de la crâșmă, își arunca buzduganul vocii sale hodorogite din cauza tutunului prost prin firidele cerdacului de lemn. Când a intrat cu pași apăsați în bucătăria, ce-mi ținea loc de lectură, primul meu gând a fost că s-a dus naibii intimitatea lecturii mele. Plus că, ațâțată de mirosul vinului meu fiert, bunicului începuse să-i fremete coada de rândunică a mustății.
- Seara bună, Răducule!
- Era să nu mai fie bună, bunicule, dacă te ascultam și mergeam la crâșmă. Văd că te-a ostenit peste măsură drumul spre casă...
- Drumu’ ca drumu’, da’ vremea asta bicisnică...
Am fost întrerupți din dialogul nostru aproape peripatetic de apariția unui bărbat de aceeași vârstă cu bunicul, care s-a aplecat pentru a putea intra în camera prea scundă pentru statura sa de Guliver.
- Dânsul, mi-a spus bunicul pe un ton ca de majordom la un bal vienez, este bunul meu prieten, Nae Ciocoiu.
- Bună seara, don’ Răducu! Mata nu mă cunoști, da’ eu te știu, de mult. De când veneai cu părinții în vacanțe pe la Ristică.
Ristică fiind bunicul, evident. Care, mustăcind, a dat glas mare setei sale pantagruelice: „ Tuțo, adă două stacane de vin fiert și scoate niște cârnați di la garniță! Venii cu Nae Ciocoiu, cu o treabă pentru Răducu și nu putem dialoga și fără niscai așternut pe mațu’ gol.”
Îl priveam mirat, dar totodată cu interes pe bărbatul uriaș, Nae Ciocoiu, ce-și mototolea timid în mână căciula mițoasă, ce-i acoporea hălăgiuga de păr, ce, sigur, nu mai simțise de mult adierea foarfecii. Ce treabă ar fi putut avea el cu mine? Căci nici vreo funcție mare nu aveam la oraș, nici relații sus-puse, care să determine pe un biet țăran din Valea Lungă – așa se numește satul bunicilor mei – să apeleze la mine pentru vreun favor.
- Răducule, bunul meu tovarăș are o trebușoară de aranjat cu tine. Da’, mai bine să-l las pe el să ți-o spună.
Dar până să deschidă gura Nae Ciocoiu, bunicul își mai aruncă încă o dată buzduganul vocal printre pereții coșcoviți ai bucătăriei, strigând la bunica: „Fă, Tuțo, bag sama că acu’ tai porcu ăla și zdrobești la teasc puiul de vin, ai? Ni s-au lungit mațele și au început să ghiorțăie de atâta așteptare!”.
Bunica a deschis timid ușa și ne-a pus în față un adevărat festin. Bunicul mi-a făcut cu ochiul, ca și cum ar fi vrut să-mi spună: „Vezi, vezi muierea ascultătoare! Puse și slană, și cârnați, și ceapă, pâine de țest, plus rubiniul ce dezleagă limbi și leagă prietenii!”.
Lui Nae Ciocoiu începură să-i sticlească ochii, semn că la crâșmă băutura săpase albii fecunde prin stomacul lui, gata să se ia la trântă cu bunătățile de pe masă. După ce făcu semnul Sfintei Cruci, mă privi cu doi ochi apoși, ca de vițel fătat în pripă și spuse cu glas tremurat.
- Am auzit de la Ristică că sunteți cioplitor de cuvinte...
La auzul acestei metafore neavenite pentru locul acela și rostită de un om simplu ca Nae Ciocoiu, am zâmbit. Bunicul se lăuda cu mine, pe unde putea, deși nu prea avea de ce. Este drept, am scris două cărți, dar fără un impact fulgurant la public. Sau, ca să folosesc un termen des uzitat în arealul literar actual, nu atinsesem publicul țintă, ori cel de nișă. Dar cine mai știe în vremurile zurbagii, pe care le trăim, care mai este gustul cititorului. Al celui serios, evident. Așa că i-am răspuns lui Nae Ciocoiu pe un ton umil.
- Știu că bunicul face din țânțar armăsar, dar eu nu sunt nici pe departe un adevărat cioplitor de cuvinte, așa cum mă laudă el. Și, chiar dacă aș fi, nu văd cu ce v-aș putea ajuta.
- O puteți face, numai să vreți. Vedeți d-voastră, eu m-am luat acu’ ani buni cu o fată de aici, din Valea Lungă. Mai precis din Ogrea. De la ea am aflat că zilele trecute veniră de la Ploiești și București două nepoate ale fostului cârciumar din Ogrea, Vasile Rădulescu. Veniră cu soții lor ca să refacă crâșma cea veche a lui Vasile. Tatăl acestora, decedat la 42 de ani, a fost Lazăr, fiul cel mare al lui Vasile Rădulescu.
- Păi, dacă e vorba de un bunic, au cam trecut ceva ani...
- Și încă câți! Crâșma e de prin 1912. Nepoții ăștia, ca orice tineri întreprinzători - că, na, moștenesc neguțătoria de la Vasile - vor să renoveze crâșma și să ridice în locul ei un butic.
- Înseamnă că nu la crâșma asta v-ați cinstit cu bunicul, nu?
- Nu, acu’ e o dărăpănătură acolo. Noi avem crâșmă nouă, din asta, cum îi zic ăștia p-aici, bă, Ristică ?
- De fițe, bă, Nae, de fițe...
- Așa, așa, de fițe. Cu tonomat din ăla de-i bagi bani pe cur - să mă iertați de expresie - și el cântă pe gură.
- Și cu lumini din alea de-ți scapără privirea, când încep să se răsucească pe păreți ca niște șerpi de apă, continuă bunicul vrând să se fudulească cu crâșma unde avea cont deschis zi de zi. Am vrut să vezi și tu cum e crâșma noastră, Răducule, da’ m-ai refuzat.
Am surâs la auzul unui astfel de neologism - fițe - pătruns în fibra patriarhală a satului, dar, văzând mina de pe fața lui Ciocoiu, am devenit și eu un sfinx de seriozitate.
- Nepoții lu’ Vasile începură să cotrobăie prin podul crâșmei. Să vadă dacă mai sunt siguri căpriorii casei. Că, de, la construcție nouă trebă grinzi de sprijin tari. Sigure. Și găsiră acolo niște hârțoage...
Ciocoiu făcu o pauză privindu-mă atent, ca să vadă ce efect au avut vorbele lui asupra mea. Þăran, țăran, dar știa bine ce efect poate avea asupra unui truditor al cuvântului sintagma „găsiră în podul casei niște hârțoage”. Și Ciocoiu nu se înșela! Dintr-odată, persoana aceea grobiană, la prima vedere, începuse să-mi inspire un interes deosebit.
- Și despre ce hârțoage este vorba? Căci, dacă vorbim de o cârciumă atât de veche, desigur că nu poate fi vorba decât despre acte de negoț.
- Ehei, vedeți d-voastră, don’ Răducu, aici e aici! Sunt, într-adevăr și hârțoage legate de negoț, da’ mai e și un carnețel în care Vasile Rădulescu și-a notat ce a pătimit el pe front. În primul război mondial. Că a luptat, ca tot românu’, da’ a fost prins și a stat prizonier prin Germania. Sorin, soțul unei nepoate, s-a gândit ca merită așternută pe hârtie acea trăire teribilă. Și-a dat seama de acest lucru, când i-am povestit de d-voastră, și mi-a dat mână liberă să fac ce cred de cuviință cu hârțoagele alea. Dacă sunteți interesat...
- D-le Ciocoiu, fără să vă promit nimic, dacă îmi aduceți înscrisurile, să mă uit prin ele, poate vă voi da și un bob de speranță.
- Păi, le am la mine! Am știut că un om ca d-voastră nu le va refuza.
- Te-ai plimbat cu ele pe la crâșmă?
- Păi, ce-are a face? Doar omu’ de le scrise nu fu și el cârciumar? Le-am dus și pe ele să vază cum arată o crâșmă modernă, de... Cum morții ziseși, bă Ristică...
- De fițe, Ciocoiule! De fițe!
Și Ciocoi și-a deșirat mâna dreaptă, cu care pot pun pariu că ar putea ajunge până la lună, dacă ar fi vreun personaj de basm, și a scos dintr-un buzunar interior al hainei un carnet de piele. Negru. De dimensiunile unui sfert dintr-o coala A4, cât să poată fi ascuns în podul palmei sau la brăcinarul pantalonului. Carnetul era legat cu niște șireturi maronii, uzate de trecerea anilor. Mâinile lui Ciocoiu începură să tremure, când mi le întinse cu o mină ancilară. Mă miram că un biet țăran ca el resimte importanța unui document peste care trecuseră o sută de ani și asemenea arheologului ce descoperă un artefacte de neprețuit îl oferă lumii spre a fi decodificat și valorificat spiritual. Un flux magnetic ciudat mi s-a transmis și mie și am luat cu delicatețe din mâna cât o mistrie a lui Nae Ciocoiu carnetul ce dormise un somn mineral peste arcurile timpului măcinat în valțurile istoriei. L-am deschis și foi dezmembrate, ca niște straturi de sol primitiv s-au intersectat cu privirea mea lacomă de a decela pe loc încrustările literelor așternute cu creion chimic ori cu cerneală roșie de mâna harnică a cârciumarului din Valea Lungă. Carnețelul avea 22 de file întregi ( 17 de matematica și 5 de dictando) și câteva straifuri – unele cu însemnări rămase din tăierea unor file împrumutate, probabil, unor camarazi.
Bunicul a fost primul care și-a dat seama că eram cu totul prins de emoția acelei clipe.
- Bag samă, Răducule, că hârtiile astea te-au și prins în năvodul lor. Cum îți mai sticlesc ochii!
- Bunicule, vorbim despre niște hârtii peste care s-au așternut anii. Și nu puțini! D-le Ciocoiu, după ce voi examina conținutul acestei moșteniri de familie, vă voi da un răspuns. Drept să vă spun, nu știu cât preț mai pun congenerii noștri pe un subiect atât de îndepărtat – e vorba, totuși, de la anul 1915...
- Congeneri? Cum devine asta? a întrebat Ciocoiu, privind năuc la bunicul.
- Mă scuzi, i-am spus eu, zâmbindu-i amical. Congenerii sunt oamenii cu care conviețuim. Contemporanii noștri.
- Aha, înțeleg acu’. Păi, aștept, nu vă grăbesc, înțeleg că abia venirăți. Sunteți în concediu. La noi, la țară, timpul nu-i pe bani. Ca la oraș. Răbdare și tutun, nu, Ristică? Asta-i deviza noastră. Și la arat. Și la semănat. Și la crâșmă-n sat. Na, că mă făcui, fără să vreau, nițeluș poet!
- Gata, gata cu vorbăria! Cu filozofia! dădu un ordin scurt bunicul, care în armată fusese comandant de pluton. Hai, că mi se sterpezește lingurica de foame! Și dacă ajunge la stomac e comedie mare cu mine. Mănânc și lemne!