Mama a terminat de spălat farfuriile în oala cu apă caldă de pe plită, le-a clătit în cratița așezată alături, pe un scaun, le-a șters cu un prosop curat și le-a dus în sală, în bufet. Tata stă întins în pat, învelit cu plapuma, rezemat cu ceafa de perna ridicată pe tăblia dinspre fereastră. Trage adânc din țigară apoi suflă fumul spre tavanul din scânduri vopsite cu crem, scânduri aduse de la o casă boierească, dărâmată de stăpânul ei pentru a construi o alta nouă. Scândurile sunt lungi cât camera, crăpate în fel și chip, linii negre care ocolesc nodurile, țesând desene imaginare. Spre ele urcă leneș fuioarele albastre de fum, în unduiri de șerpi transparenți.
Mama se spală pe mâini, turnându-și apă dintr-o cană de tablă emailată, roșie ca un măr, își dă jos basmaua lăsând să îi curgă liber părul ondulat, negru cu vițe albe, se dă după ușa deschisă a șifonierului și se schimbă în cămașa de noapte, stinge lampa, se închină cu fața la icoană, face o cruce și deasupra noastră și se urcă în pat, lângă tata.
Printre perdelele albastre, înșirate pe o ață de fitil, se vede o stea înțepând bezna nopții de iarnă. Câinele se plimbă prin curte și latră o dată, mirat de atâta tăcere. Doar fumul se mai mișcă, târându-se spre colțurile tavanului.
- A murit Tache, zice mama aproape în șoaptă.
- Dumnezeu să-l ierte, răspunde tata, apoi ia țigara din scrumiera așezată la îndemână, trage adânc din ea și jarul se transformă într-o gărgăriță fosforescentă, suflă fumul spre tavan și tace câteva secunde. S-a liniștit, sărmanul! Mult s-a mai chinuit!

Trecea zilnic spre pădure, apărea de undeva de dincolo de fântâna de la Tatoșu, ca o arătare, un cap de măgar și deasupra o față lungă, prea lungă, cu bulbii albi ai ochilor ca doi nasturi mari din sidef, se mișca încet, exasperant de încet, măgarul era ca un mecanism, avea un mers de ceasornic, nu se abătea de pe mijlocul străzii, nu întorcea capul, doar fluturările urechilor trădau viața, măgarul trăgea o cotigă pe scândura căreia stătea cocoșat un om, un bărbat înfiorător de slab, doar piele galbenă atârnând pe oase, din căciula maronie, roasă pe la margini, curgea o față lungă, hieratică dacă nu ar fi fost albul ochilor, parcă fără sprâncene, un nas ascuțit, străveziu, o gură deschisă, căzută, cu buze vinete...
- Bună dimineața, rosteam tare.
Omul din droașcă nu schița niciun gest, doar ouăle ochilor se întorceau spre mine, pupilele păreau niște pete decolorate, pleoapele aveau tiv roșu, buzele parcă se mișcau puțin apoi totul se stingea ca o părere, mâna cu biciul se mișca ușor, ca o fluturare de aripi de liliac, măgarul clătina o ureche și grupul trecea prin fața mea, încet ca o secvență slow-motion dintr-un film hiper-realist... În spatele droaștei mergea țanțoșă o capră, mișcându-și în cadență urechile și țâțele, capra întorcea spre mine doi ochi galbeni-tăioși, cu lumini de brici, și răspundea salutului meu:
- Be-e-eee…

- Dar de ce a suferit? Îndrăznesc să întreb.
- Ee, tată, poveste lungă… Jarul se mișcă în semicerc dinspre scrumieră înspre tăblia patului, se aprinde așa cum străluceau cărbunii de la fierăria lui nea Sile când acesta apăsa, cu tot trupul aplecat, pe scândura foalelor, zăbovește acolo sus cât să-și liniștească strălucirea apoi începe să se miște ușor prin aer, semn că tata gesticula, nu putea să rostească o vorbă fără a arăta cu mâna “ce și cum” chiar și așa, în întuneric. Eram eu mic pe când el era o cruce de flăcău, înalt, lat, cu chimir la brâu, mereu cu biciul în mână. Avea doi cai de ziceai că sunt zmei, ieșeau scântei de sub copitele lor cant trecea Tache cu căruța pe stradă, el în picioare, ținea hățurile cu o mână, învârtea biciul cu cealaltă, chiuia și caii atingeau țărâna cu burțile, așa alergau, aveau nările cât pumnul (jarul se mișca în zigzaguri scurte, sacadate, lăsa dare de lumină pe retina mea, puteam să desenez povestirea tatei!) și pufăiau ca locomotiva! Se fereau femeile, copiii intrau în curți, bărbații ridicau mâinile a mustrare de parcă ar fi zis “hoo, nebunule, o să omori pe careva!” dar n-avea cine să audă, căruța lui Tache era deja departe, doar praful se ridica spre vârful salcâmilor, să se uite dincolo de sat, spre zarea largă, doar-doar s-o vedea vreun nor cu burta doldora de ploaie…
Jarul zburător s-a mai domolit, se apropie de locul unde îmi imaginez că este capul tatei, un cap cu părul creț, sur, cu o frunte bombată și cu riduri adânci, semn că tata râdea cu toată fața, ridurile erau arse de soare dar despărțite de dungi albe ce se vedeau doar când tata se spăla afară, în curte, aplecat peste lighean, cu ochii închiși, cu clăbuc peste tot, frecând cu palmele-i aspre pielea tăbăcită de soare, de vânt și de gânduri, se auzea de parcă dădea mama morcovi pe răzătoare, hârști-hârști-hârști, pielea frunții se mișca în sus și în jos arătând liniile albe… Sub sprâncenele drepte odihneau două pete verzi cu nervuri maronii, nasul era proeminent, pomeții reliefați, arși de soare ca două coji de pâine prea coaptă, o barbă rară dar aspră, tata se bărbierea numai duminica dimineața, când mama era plecată la biserică, îmbrăcată în haine negre, cu pantofi negri, lustruiți de soră-mea cu o cârpă, tata stătea în curte, pe un scaun, atârna oglinda scoasă de la lampă în gard, întindea cu o mână pielea obrazului și cu cealaltă plimba briciul prin spuma albă și bogată ca barba lui Moș Crăciun, se auzea de departe, de parcă tata ieșise la coasă: hâârști!

Așa făcea și coasa cu care tăiam iarba prin miriște! Ocolisem colțul pădurii, eram departe, departe tare de sat, de ceilalți copii cu care mergeam în fiecare zi cu vacile la păscut, îmi spusese nenea Mitică de miriștea de dincolo de pădure, nearată și cu iarba până la glezne… Cum am dat cu ochii de miriște aproape că am rămas înlemnit, nea Tache coborâse din cotigă, stătea în picioare lângă ea, măgarul era legat de o hulubă și stătea nemișcat în soare, cu urechile pleoștite și cu buza de jos atârnând, moțăia și visa grăunțe cred, capra era legată de suian cu o sfoară lungă, se plimba prin iarbă și alegea numai vârfurile înspicate de mohor, nea Tache era ca un băț învelit în haine, cocârjat, frânt de la mijloc, înfășurat cu un brâu de cânepă peste care avea chimirul din piele, probabil că fără el i-ar fi căzut trupul în iarbă și picioarele ar fi început să umble bezmetice, nea Tache se ținea cu o mână de cotigă și cu cealaltă încerca să taie iarbă cu o coasă scurtă…
M-a auzit și s-a întors cu tot trupul, parcă era sudat de sus până jos, m-a privit cu ochii ce păreau două pufuri de păpădie, gata să se împrăștie dacă aș fi suflat spre ei și a rostit cu o voce slabă dar caldă:
- Tu ești a’ lu’ Chipirișteanu?
- Da, nea Tache, sunt ăla micu’...
- Știu, frac-to ăla mare e la oraș, la școală, bravo lui, da’ cum ai ajuns până aici?
- Mi-a zis nenea Mitică...
- A, bărbatu’ Lenuții, sor-ta, îmi ia el vorba din gură.
- Da, el. Nea Tache, nu mă lași pe mine să tai iarbă?
- Da’ știi? Nu te-am văzut niciodată cu tac-to la treabă!
- Păi cât am fost mic am fost cu mama la vie, la brigadă, acum sunt mare, merg cu vaca. Știu să cosesc, nea Tache, mi-a făcut tata o coasă mică, are mâner din țeavă, să nu se rupă ușor, am dat cu ea și prin vie, știu să ocolesc o cracă, un mușuroi...
- Ai grijă să nu îți dai cu ea în picior, zice nea Tache, întinzându-mi coasa. Apoi s-a urcat, chinuit, în căruță, a scos din traistă pâinea, brânza și sticla cu apă și a început să mînânce, cu ochii fixați pe mine.
Vaca păștea pe lângă capră, măgarul stătea ca o statuie din bronz, vara se întindea, leneșă, peste pădurea ce era verde aici, lângă noi, dar albăstrie în depărtare, peste miriștea care amesteca cioatele galbene ale paielor de grâu cu florile de cicoare, cu spice de mohor sau vârfuri de știr, peste orizontul în care linia ferată părea un fermoar ce unea pământul cu cerul. O cioară vâslea prin aerul de vată, a coborât brusc pe o aripă, curioasă, a cârâit o dată, scurt, trezindu-mă, am scuipat în palme și am tras prima brazdă, hâârști!
Nea Tache bea apă din sticla de borvis, împingea sticla în sus, nu putea să dea capul pe spate, gâl-gâl-gâl și omulețul se plimba în sus și în jos deranjând cutele pielii de pe gât, ochii erau tot ațintiți spre mine, ori spre nicăieri, doar mie mi se părea că mă urmăresc...
Am umplut droașca cu iarbă, am înhămat măgarul, am strîns funia caprei și am zis:
- Gata, nea Tache!
- Să trăiești, nepoate, să-ți dea Dumnezeu sănătate!
Avea glasul stins și o lucire umedă pe cocoloașele ochilor. Soarele stătea în genunchi la marginea zării, își făcea rugăciunea de seară, vaca a mugit scurt, privindu-mă cu ochii ei mari de parcă ar fi spus “hai că mă doare ugerul, e drum lung până la vițel”, am mai privit odată bărăganul ca o tavă cu plăcintă așezată pe masa Domnului, m-am simțit ca un voievod rotindu-și privirea peste țară și am pornit spre casă.

- Era neam cu noi? întreb eu șoptit, să nu deranjez pânza de liniște ce se întindea dinspre boaba de lumină a candelei.
- Era văr cu mine, răspunde mama.
- Purta două brâie și vara, zic eu.
- Avea mijlocul rupt, iese din întuneric și vocea tatei, aducînd cu ea și firul subțire al luminii de jar. Stai să vezi. A fost o vară uscată de nu creștea nici chirul, a mai nesuferită buruiană. Țin minte că tata, bunică-tu, muncea la Pană pe moșie, cât era ziua de mare și fierbinte de ardea cămașa în spate, pentru un pumn de mălai pe zi, mălai pe care mama, bunică-ta, îl fierbea seara imediat, cu puțină sare și atât, noi stăteam pe lângă ea ca puii de rândunică în cuib, cu ciocurile căscate... Tot satul gemea numai Tache râdea cu hohote în căruța lui, de parcă nu-i păsa de nimic. Tata avea doi boi care arătau ca doi pisoi jigăriți, numai coaste, era în stare să le dea lor mălaiul, zicea el că o gospodărie fără boi se topește ca zăpada primăvara, tata era negru la față, nu l-am văzut niciodată cu noi la masă în vara aia, cred că ne lăsa nouă totul, mama era mai tot timpul lângă icoane, făcând cruci, oamenii prin sat păreau morocănoși, supărați, numai Tache, cu o mână la chimir și cu biciul în cealaltă privea de sus, ca vătafii...
Într-o noapte fără lună venea de la crâșmă, crâșma lu’ nea Ilie, vecinu’ lu’ Tache, Stoian. Mai-mai să dea peste căruța oprită pe cărare, lângă poartă.
- Care ești, mă? A zis nea Stoian. Din căruță – nimic! Parcă ar fi auzit horcăieli, parcă nu.
- Care ești, mă? Repetă nea Stoian și aprinde un chibrit. În lumina slabă a văzut doi ochi holbați, fixându-l. S-a repezit în curte, strigând la geam “nea Ioanee, hai că e Tache mort în căruță”!
S-a aprins lampa în casă apoi nea Ion, în izemne, se repede la poartă. Tache era rupt tot, picioare, mâni, dinți sparți, mort, ce mai… Ani de zile a zăcut, oblojit cu buruieni, cu alifii, i-a făcut popa maslu peste maslu, geaba! Rupt a rămas! Fără brâu e ca un snop de paie nelegat, se împrăștie pe jos…
- Dar cine să fi făcut asta?
- Lasă-l, omule, ce-a fost a fost...
- Să se odihnească, făi femeie, n-am avut nimic de împărțit cu el, de ce nu l-aș lăsa acum în pace? Dar dacă își vedea de câmpul lui era acum bunic, la cât era de falnic trăia mult și bine. Nu i-a plăcut munca, ziua bea și noaptea fura din hambarele de la conac! Urciorul nu merge de multe ori la apă... Cine știe câți paznici o fi bătut la viața lui...
- Ai auzit tu asta?
- E, am auzit, nu a descoperit jandarmul nimic, de unde să știu eu? Vorbește lumea la crâșmă...
- Gura lumii slobodă!
- Da’ nici fum fără foc!

Mama s-a răsucit pe pernă, tata a apăsat chiștocul în scrumieră, mi-am tras plapuma peste cap după ce am mai privit o dată steaua ca un ochi alb. Căldura m-a luat în brațe, toropindu-mă...