E liniște. E cald. E soare. În stânga, departe, vârfurile albastre ale dealurilor tremură în valuri de aer. În fața mea este oglinda apei, încrețită ușor de boarea dimineații. Dincolo de ea zidul trestiilor foșnește drăgăstos. Chiar în centrul imaginii se profilează trunchiul bătrân, ontorsionat, al unei sălcii cu câteva frunze atârnate de arcurile galbene ale ramurilor. Pe o creangă uscată, întoarsă a rugă, își întinde aripile un cormoran, desenând o cruce care îmi confirmă prezenta Lui în acest templu etern, balta. În dreapta, orizontul se pierde în luciri de ape și hașuri de papură; imensitate…
Gândul se desprinde de mine ca un balon de săpun și mă văd acolo, pe malul apei, ținând în mână o vargă de stuf ca o creangă de aur, ca o baghetă magică prin care absorb tainele necuprinsului. La marginea apei e juvelnicul în care țin comoara, talgere de bronz vechi, peștii înzăuați ca pentru un turnir. Imensitate…
Ca un duh, în spatele meu vibrează aerul, simt căldură și răcoare în același timp și un glas îmi vorbește, paralizându-mă între dorința de a mă întoarce să văd și teamă!
- Te urmăresc de mult! Nu pot transpune în algoritmi logici mișcările tale!
E o voce cu multe beep-uri, metalică, ce mă smulge din reveria speranței în comunicarea cu divinitatea și mă aruncă în paginile almanahului Anticipația. Lângă mine e o siluetă argintie, nu prea înaltă, cu o cască pe cap, cu vizor larg din spatele căreia mă privesc doi ochi imenși, verzi.
- Pescuiesc, răspund cu gâtul strâns de emoție („unde sunteți, von Daniken, Asimov, Clarck, Davidovici, Farcaș?”, țipă gândul în mine ca o căzătură zdravănă din nuc!). Pe vizor încep să alerge semne și cifre albastre.
- E o îndeletnicire economică? Întreabă stelarul.
- Nu.
- Științifică?
- Nu.
Ecuațiile de pe vizor încep să se învârtă amestecat, ca într-o nebuloasă cu trei brațe. Câteva bârâituri și bâzâituri mă fac să cred că stelarul nu mă înțelege.
Las undița ușor pe nisipul alb, sprijinită pe o crăcană improvizată dintr-un ciot de răchită și încep să gesticulez.
- Vezi tu (zic eu, cu privirea pierdută în interior), a pescui înseamnă că de joi mă apucă așa, ca o febră, îmi iau ranița din debara și verific acele, nailoanele, briceagul, plutele (pe vizor scânteiază licurici verzi), le țin lângă pat până adorm cu mâna pe ele ca pe trupul iubitei, apoi vineri îmi iau cazmaua și alerg la marginea orașului, pe canale, în căutarea râmelor inelate, roșii, zvâcnitoare (pe vizor dungi orizontale aleargă în sus și în jos ca un televizor Stassfurt cu cablul de la antenă scos), a râmelor negre și groase cât degetul, lungi cât șerpii, adevărate delicatese pentru somni, a celor verzi și tari ca niște gușteri, care puse într-un ac uite-așa de mare și lăsate la apă adâncă vor momi cu siguranță un cavaler teuton cu mustăți (vizorul fâsâie intermitent, dungi frânte întruchipează labirinturi), ooo, și dacă ai și viermuși vei face prăpăd printre ochioasele plătici, grizonate și grațioase, apoi te întorci acasă și te apuci de pregătitul mămăligii, stai așa și nu te mai bâțâi de parcă ai băgat deștele în priză, fii atent, îți trebuie mălai grisat, mălai de la moară, jumătate cernut prin ciorapul nevestii jumătate necernut, griș, făină, șofran, zahăr vanilinat, ce-ai mă, ți-e rău?

Mă uit siderat la stelarul meu, nu mai luminează, nu mai sâsâie, ochii s-au lipit de sticlă, gura căscată parcă se mișcă ușor, ca la pești, cum mama naibii se acordă prim-ajutor unui marțian? Nici un scriitor S.F. nu a prevăzut asta, oare trebuie să-i iau pulsul sau să-i trag două palme, să-și revină? Întind mâna spre el și parcă împing în vată, aerul e dens și electrizat, mă furnică prin degete, e clar că are scut energetic, dacă forțez mă curentează, ia să-l las eu în voia lui!
Îmi întorc privirea spre undiță, peștii din juvelnic plescăie din coadă aruncând în aer bobițe de argint, îmbrățișez cu privirea tabloul pictat de Dumnezeu și parcă îmi pare rău că nu am terminat să-i descriu visele din noaptea premergătoare plecării spre baltă, pornitul la drum cu noaptea în cap și cu inima bătând nebunește, cu pieptul plin ca al unui îndrăgostit care merge la prima întâlnire, și așa sunt, un etern îndrăgostit de tabloul acesta cu ochii verzi...
Simt o atingere pe umăr. Marțianul îngaimă de parcă ar fi înspăimântat:
- Am trimis datele furnizate de tine la Centru și o armată de savanți încearcă acum să decodeze informația. Dar am o întrebare personală. Tot acest noian de informații îl asimilați la școală sau e invenția unui geniu?
Acum sunt eu neajutorat. Ca un blitz mă fulgeră sfatul primit în orele de psihopedagogie, când ești la strâmtoare să nu te ghemui, să te trădezi că nu știi, dimpotrivă, să stai cât mai țanțoș, cu capul sus, aparent stăpân pe situație, și să vorbești tare!
- Totul izvorăște de aici, spun, arătându-i cu degetul stuful lung și galben al undiței.
A urmat un mic fulger, m-am simțit blocat pentru câteva secunde, când mi-am revenit, stelarul meu fugea cu pași săltați, cu undița mea în mână! Încă un fulger și nava s-a dizolvat în siniliul văzduhului…
Am rămas cu gura căscată și cu mâna întinsă ca a regelui Lear, gândindu-mă că nu am apucat să-i urez “rahat în traistă”…