agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-04-16 | |
Căldura stătea între garduri ca o pastă groasă. A venit dinspre Caramanu, tocmai din zarea vineție și tremurătoare, cursă dintr-un soare care ardea încă din zori. A trecut de movila de nisip, acoperită cu butuci de vie cu vițele răstignite pe araci și frunzele atârnând, răsucite, de parcă le-ar fi căzut bărbiile în piept, criști răstigniți în arșiță, s-a întins pe străzi și prin curți și a rămas neclintită printre șiri de paie, cotețe de găini și salcâmi ce încercau să se agațe de nori, ferindu-se de fierbințeala de jos...
Câinele săpase o groapă sub cușcă și se băgase cu totul, nu ieșea decât noaptea să lipăie apa din tigaia cu smalțul sărit, nici nu se uita spre bucata de mămăligă ce se întărise ca piatra, nici furnicile nu puteau rupe fărâmițe din ea. Mă așezam în genunchi și mă aplecam să-l văd, întorcea doar un ochi maroniu spre mine, mă oglindeam în cercul alb desenat de gura gropii în privirea lui și-l chemam: - Ursei băiatule, hai să ne jucăm! Alerga după minge mai ceva ca Dridea, se rostogolea, sărea înaintea ei apoi o apuca ușor în colți și venea spre mine cu capul pe spate, cu coada ridicată steag, cu ochii holbați, de parcă ar fi zis “hei, ai văzut ce fente știu?” Ne întreceam la fugă, de la portița grădinii până la stradă, făcea salturi de leu, cu limba atârnându-i într-o parte, trăgând cu coada ochiului spre mine, un ghem negru ca cioara, Ursei, boldeiul… Acum stătea în fundul gropii, cu ochiul maroniu abia deschis, cu limba scoasă clătinându-se după cum respira. Aerul era ca o apă caldă, îl simțeam curgând printre degete, puteam să-l iau în pumni ca pe țărână, îl vedeam cum se răsfiră peste picioare, curgând în șuvițe tremurătoare… Mama stătea în casă, fără basma pe cap, descheiată la primul nasture de la rochie, transpirată, aștepta să vină seara, să poată face mâncare, să dea la pui, să aerisească. Tata era la câmp, un adevărat erou din povești, nu ar fi putut ieși din sat, să se lupte cu balaurul secetei, dacă nu era un erou! Clar! Eu eram stăpânul absolut al curții, cu picioarele goale, cu pantaloni scurți și un maieu cândva alb, cu nasul, pomeții, umerii și brațele rumenite în cuptorul verii, cu un păr zburlit și decolorat ca pânza de sac, ieșind de sub un coif de ziar, pavăză împotriva sulițelor solare. Eram doar două făpturi în tot acel univers potopit de căldură, eu, în curte, ținând sub tălpi globul pământului și soarele, sus, ațipit pe cearceaful cerului. Uita să se miște, doar când mă plictiseam prea tare și îl luam la ochi cu praștia se înroșea în obraji și cobora dincolo de luncă, se ștergea de praf în plopii de pe malul râului și trăgea după el perdeaua mov a serii, cu steluțe albe. O dată cu luceafărul de seară ce se ivea printre frunzele salcâmului din curtea lui nea Dumitru, mama ieșea în curte, rămânea o clipă nemișcată, cu ochii în zare, parcă nici nu respira, apoi zicea: - Fugi și deschide poarta mare, vine tac-tu! Mă întindeam cât puteam să ajung la vărful scândurilor, la sârma ce ținea legate cele două porți, le târam prin praful curții, desenând semicercuri adânci, ieșeam în drum, târșindu-mi tălpile prin nisipul fierbinte, priveam o vrabie întinsă în praf, cu o aripă în sus și una întinsă pe pământ, stătea nemișcată, ne-am privit câteva clipe, m-am uitat de-a lungul drumului și nu am văzut și nu am auzit nimic, mi-am întors capul spre nucul de la canapea, parcă întrebându-l “tu vezi ceva?” și m-am întors la cușca lui Ursei, doar-doar l-oi scoate de acolo. Ce-o fi auzit mama? Dau să mă aplec spre groapa cățelului și aud la poartă: - Hai, Rândunico, hai, Stelule tată, hai că a dat Dumnezeu și am ajuns! Căruța intra pe poartă parcă pâș-pâș, caii aveau coastele albe de nădușeală, tata ghemuit pe scândură, cu coatele pe genunchi, cu mărășeasca în colțul gurii, cu pălăria trasă pe frunte, cu ochii albi căntrastând cu gâtul ars de soare. Caii se opreau lângă porumbar, tata cobora cu un geamăt scurt, dezmorțindu-și picioarele, mă căuta cu privirea și zicea scurt: - Adă apă! În fața casei era o boltă de vie, sub care mâncam în serile de vară. Tot acolo era și canapeaua pe care stăteau gălețile cu apă de băut. Dedesubt erau alte găleți cu apă pentru cai, aduse din timp de la fântănă, să nu bea caii transpirați apă rece. M-am repezit și am adus o găleată. Tata, care între timp scosese căpețelele hamurilor, a pus găleata pe genunchi și a apropiat-o de botul Rândunicii, care și-a afundat capul în apă până peste de nări, sorbind lung și zgomotos, mișcându-și urechile în ritmul înghițiturilor. Când s-a terminat jumătate din apă tata a lăsat găleata în jos și s-a mutat la Stelu, iapa rămânând cu buzele răsfrânte, dintre care îi curgeau dâre de apă. Stelu a sorbit rabid cealaltă jumătate, căutând cu buzele aspre stropi de apă în fundul găleții, cu un fâșâit metalic. Tata mi-a întins găleata goală, am așezat-o la roata căruții, am desfăcut ștreangurile de pe crucioaie, tata a dat jos hamurile și a dezlegat dârlogii, eu am legat-o pe Rândunica de primul suian, tata a legat calul de al doilea, a adunat niște iarbă de pe fundul căruții, a făcut două ghemotoace, mi-a dat unul și am început să ștergem sudoarea și praful de pe grumazurile și coastele cailor. Când am terminat am adus a doua găleată, caii au sorbit-o la fel de repede și am plecat cu amândouă gălețile la fântână. Ca să aduc două găleți cu apă era greu dar mă încordam din tot trupul, țineam limba între dinți, gălețile se loveau de glezne și mă stropeau cu apa rece ca gheața, mă opream de trei ori până acasă, ultima oară la canapeaua de la poarta noastră. Așa am făcut și acum, m-am odihnit puțin, oricum mai aveam de făcut încă două drumuri la fântână. Atunci, la canapea, ridicându-mi privirea, am văzut așa ca un ghem, ca o umflătură pe creasta casei lui nea Ninel, ca un colț de țiglă spart de ploile cu piatră izbucnite în toiul verilor și mișcat de vifornițele iernilor. Câteva stele înțepau înserarea, frunzele nucului dormeau neclintite și de acolo, de pe casa de peste drum s-a auzit scurt și strident: “cucuveau, cucuveau”! Eu m-am ridicat, ea a plonjat în gol, ca o umbră cu aripi, dispărând dincolo de pomi. Tata băga hamurile în grajd, mama era în mijlocul curții, cu ochii spre poarta pe care intrasem dar cu privirea undeva în sus, spre vârfurile pomilor, parcă spre locul de unde venise strigătul! - E sufletul lui Nelu, a zis șoptit, cu mâna la gură,apoi s-a închinat de trei ori scurt. - Adăpați caii, spălați-vă și haideți la masă, ne-a spus. După ce am adus și ultimul rând de apă am închis porțile, l-am tras pe Ursei afară și i-am dezlegat zgarda, acesta m-a atins cu nasul lui rece, m-a privit și a plecat spre poartă, parcă spunându-mi că își ia postul în primire. Noaptea a fost scurtă ori somnul adânc, m-am trezit abia când m-a clătinat mama. - Du-te după iarbă la porci până nu începe vipia! Cu ochii cârpiți mi-am tras pantalonii, am luat teneșii, din grajd am luat un socotei și am pornit spre vii. Ursei mergea înaintea mea, țanțoș, fluturând din coadă. Gardurile văruite sprijineau crengi de pomi, tufe de trandafiri sau câte o vrabie. O rândunică a săgetat razant cu drumul, prin curți se auzeau cocoși chemând găinile la scurmat, luceafărul de dimineață tremura deasupra pădurii, parcă arătându-mi direcția. Am trecut de lizera de salcâm-creț care închidea viile ca într-o zonă interzisă și m-am îndreptat spre valea care promitea știr fraged, volbură, susai și iarbă grasă. Deasupra pădurii se întindeau eșarfe roșii, soarele încerca să se ridice peste tufele de gherghine și porumbe și sângera în ghimpii acestora. Deasupra nu era niciun nor, era deja cald, trebuia să mă grăbesc, să nu mă apuce revărsarea de șuvoaie fierbinți care vor curge din gura de furnal a soarelui când se va ridica la orizont. Ursei căuta butuci mai înfrunziți și se tolănea sub ei, urmărindu-mă cu privirea. Când am umplut sacul și l-am luat pe umeri, soarele cernea lumină opărită peste câmpuri. Cățelul a înțeles semnalul și a pornit glonț spre casă. De la primele case am văzut femei la porți, privind de-a lungul drumului, spre sat. Am mutat sacul de pe un umăr pe celălalt și atunci am văzut mulțimea adunată în dreptul curții noastre. Am recunoscut-o pe tanti Ligia, înaltă, voinică, legată cu basmaua la ceafă, doar ea purta basmaua așa, toate celelalte femei legau colțurile basmalelor sub bărbie, am văzut-o pe tușa Mița, cu veșnica ei vestă neagră și broboadă de aceeași culoare, cu o față albă, mai albă decât al oricărei alte femei din jur, bătrână, așa a fost mereu, bătrănă, neschimbată de trecerea anilor, am văzut-o pe tanti Mia, scundă și grasă, cu rochie înflorată, cu batic, copii, flăcăii de pe stradă… Nu stătea nimeni pe canapea, toți erau în picioare, în drum, și nici nu vorbeau, doar șopteau… Mai aveam câțiva pași până la poartă când am auzit motor de mașină, o dubiță a dat colțul dinspre strada lui Nicu Budu, ca la un semn femeile au început să se văicărească prelung și înalt, sfâșietor, mama ținea în dreptul gurii colțul basmalei, tanti Ligia și-a dat basmaua pe ceafă și ținea mâinile pe cap, clătinându-se, tușa Mița avea palmele împreunate sub bărbie, prin geamul mașinii am văzut-o pe tanti Leana, nevasta lui nea Ninel, cu capul gol, cu gura căscată, cu mâinile în păr, cu ochii mari, făcând gesturi de parcă își pierduse mințile, mașina s-a oprit, Florică, Vasile Zabodeanu, Ilie Hoajă, Sile au coborât un sicriu cam de mărimea mea, tanti Leana a căzut în drum țipând “Neluleeeee, Neluțu meeeeu!”, mi s-a umflat gâtul, mi-au dat lacrimile, parcă nici nu mai auzeam, vedeam tulbure cum nea Ninel deschide larg porțile mari, era prima dată când îl vedeam fără căciulă, femeile o târau pe tanti Leana în casă, dinspre strada lui Nicu a apărut și preotul cu dascălul după el, popa Fană era înalt, cu părul și barba albe, de sub sutana ce mătura praful apăreau boturile negre ale pantofilor, avea mănunchiul de busuioc într-o mână și crucea argintie în cealaltă, nea Cornel dascălul avea capul țuguiat și chel, transpirat, un nas coroiat, subțire, doi ochi apropiați, ducea sfeștnicul ce va sta la ușa mortului. Părintele s-a oprit murmurând câteva cuvinte, răstimp în care femeile i-au sărutat mâna și i-au atins haina, a privit spre dascăl, și-au dres glasurile și au pornit spre ușa deschisă dincolo de care Nelu era întins pe masă, intonând un duet mai mult nazal: - Miluiește Doamne pe robul tău Ion și primește-l în împărăția Ta cea veșnică unde nu este... Mama și-a aranjat basmaua, mi-a văzut ochii mari, mi-a luat socoteiul din spate, m-a luat de mână și am intrat în curte, a lăsat iarba lângă poarta de la curtea animalelor și am intrat amândoi în casă, mama m-a cuprins pe după umeri și am stat așa mult timp, prima și ultima oară în viața mea... Aproape se înnoptase când tata a terminat toate treburile curții, îi turnasem apă în lighean, să se spele, tata stătea sub bolta de vie, pe un scăunel, cu coatele pe genunchi, cu capul gol, cu părul sur transpirat, adâncit în gânduri. Țigarea îi fumega între degete. - Vii la priveghi? L-a întrebat mama, îmbrăcată toată în negru, cu flori și o lumănare în mână. - Ce să fac la priveghi? Să-l aud pe Ninel văitându-se ce băiat bun a fost Nelu? Să-l iau de beregată și să-l dau de pereți? Acum e bun, mă? Acum e băiatul ăla bun și harnic? Da’ când tremura pe ploaie sau pe brumă, cu oile în câmp, desculț, doar cu o cămașă pe el, nu era bun, mă? Că tremura săracul ca varga, era vânăt, îl întrebam ce faci Nelule și el nici nu putea descleșta gura de frig, tremura ca un câine la injecție! Sau s-o aud pe Leana bocind și s-o întreb de ce nu avea niciodată mâncare la el când rătăcea toată ziulica pe miriști cu oile? Că-i dădeam eu, ce puteam rupe de la mine... Nu vin, femeie, iese dandana dacă trec strada! Tata a tras adânc din țigare, cu sete, jarul parcă sfârâia ca sudura, mama a plecat spre casa de peste drum, luminată de becuri și lumânări, atâta lumină nu văzuse Nelu niciodată în casa lor, nici acum nu vedea, plutea în neființă, poate urcând, poate nu... Prin fereastra deschisă difuzorul cânta încet, cu vocea răgușită a Mariei Tănase: “Lumee, lumee sooro lumee, c-așa-i lumea, trecătoare, unul naște – altul moare, lumee, sooro lumee...”. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate