Nu există furtună mai mare și mai binevenită decât cea care începe cu acel fulger ce scapă din ochii tăi și ajunge repejor la ai mei anunțând răscoliri ale naturii noastre. Un vârtej ia naștere în gura ta și se învârte, se tot învârte iar și iar până ce poposește în a mea. Un altul se iscă bubuind cu tunete de inimă aproape de gâtul meu ca să termine prin a șiroi pârâuri de sudoare pe umeri și spate. După vânt, potopul. Cel care face să ni se inunde patul de emoții, pasiune și zvârcolire dar care ne surprinde plutind. Cel care face să terminăm ca întotdeauna, înotând unul în altul cu săruturi, mângâieri și spasme în apele deja liniștite ale așternuturilor. Pentru că nu, nu vreau să iasă soarele în dormitorul nostru, nu vreau să treacă sezonul ploilor și să vină timpul frumos. Vreau să mă ploi mai departe și să mă furtunești nebunește cu stihii de-ale tale ude, foarte ude și sărate și fierbinți. Și de fiecare dată să sfârșești lăsându-mă lat de oboseală cu acel te iubesc continuu care-mi curge din creier, trece prin urechi, îmi inundă inima și face tot mai mare lacul de acumulare al vieții mele.