Când am închis ușa, soarele pleca din calea mea și mă aștepta să cobor scările blocului, la fel de cinic și avar după propria-mi transpirație. Coincidență sau nu, baba colonel de la parterul blocului vecin mânca semințe cu o tentă ipocrită. Așadar, am gândit, găgăuza asta își închipuie că o fi vreo zeitate nedescoperită încă, ea care cu siguranță nu-și imagina lumea divizată în neutroni ci doar în bârfe și urzeli. Și cu siguranța își folosise instrumentul de reproducere atât de des pe cât a folosit diapazonul, un caz fericit bineînțeles dacă ar fi fost profesoară de muzică. Dar nu era cu putință, ochii ei trădau cumva afonia, fie că-i puneai Bonnie Tyler sau Maria Lătărețu era aceeași darabană bătută pe masa ei de lemn lucios, lustruit de atâtea mâini pe jumătate spălate. Apoi mi-am dat seamă că poate bătrâna colonel de la parterul blocului, avusese o viață tumultoasă la fel ca a mea, iubise la fel de mult ca mine, urâse la fel, și gândea la adresa mea aceleași nimicuri pe care mi le imaginasem eu adineauri despre ea. Era ca un schimb de vrăji în altă dimensiune, ca un joc cu cărți magice în care individul cu simț civic nu avea dreptul să intervină. Și poate privirea ei răutăcioasă era doar o reacție de autocontrol, un scut psihic, ignorant și patologic pe alocuri ce-i drept, dar necesar ei, iar tocmai lipsa noastră de comunicare crea toți acești monștri închipuiți.
- Sărut-mâinile! Dădeam din cap ca un bufon subjugat de răutatea ei, eram moale, topit de caniculă. Uneori însă se întâmpla să fiu eu cel prost dispus, iar ea îmi preda imediat ștafeta, bucuroasă de nefericirea altora. Răutatea era acum lipită de fața mea cum fusese odată de a ei, cu aceeași dezinvoltură. Iar baba colonel permitea unor ușoare grimase să tragă comisurile bucale în sus suficient cât să schițeze un zâmbet. În astfel de momente o ignoram, nici măcar nu-i dădeam bună ziua, cine era de fapt baba colonel?! Vreo văduvă răpciugoasă cu apucături de sergent, un dinozaur al bârfei, un administrator de temut al blocului D? . Pentru că în cazul în care mitocănia ei absurdă nu ar fi propulsat-o după atâția ani, măcar pe o funcție de conducere al comitetul blocului, vreun cenzor de scară sau măcar secretară, atunci toată contractura mefistofelică a feței, toate acele riduri ar fi fost în zadar și pe bună dreptate ar fi o mare deziluzie. Ce folos să nu-ți atingi scopurile, pe cele de scară doar pentru început, în timpul vieții?! Unde se duce ea, toată energia aia așa în neant, pentru nimic. ,, Fă ce faci?!„ așa aș fi vrut să-i zic atunci, să-i văd fața topită de ură, ochii scurși de vraja ce refuză să ia formă , aici în viața reală, cetățenească. Eram laș. Și lașitatea asta mi se strângea în coșul pieptului, și o eliberam cu un fel de scâncet dar nu ieșea toată, mai rămânea ceva pe pereții cavernei. Și puțin câte puțin se strângea de o crimă, ceva, de o anomalie.