CHEMAREA

Mama nu s-a mai mișcat din pat de mai multe zile. Își întoarce ochii spre cel ce se apropie de ea și parcă încearcă să spună ceva dar nu zice nimic. E doar o mână de om, un cap mic, cu pomeții și nasul țâșnind dintr-o față fără obraji, fruntea albă-albă, de fapt un alb nesănătos, mama își trăiește ultimele clipe, preotul a făcut tot ce trebuia să facă, maslu, împărtășanie, rugăciuni, lumea din sat, vecinii, rudele vin s-o mai vadă în viață...
Mama are ochii tulburi, gri, mă întreb dacă vede, aude, înțelege ce se întâmplă cu ea, ce se petrece în jurul ei. Tata a plecat în urmă cu vreo cincisprezece ani, a fost conștient până în ultima clipă, parcă îl dureau zilele, orele, stătea de vorbă cu prietenii veniți în vizită, râdea, zâmbea, spunea “mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul”, dădea noroc la despărțire dar după ce plecau se posomora, se adâncea în gânduri. Pe perete, lângă el, atârna de un cui bătut prin carpetă ceasul de buzunar, de care era nedespărțit din tinerețe. Tata îl privea de parcă acolo, în ticăitul ceasului, căuta dezlegarea marelui mister de care se apropia implacabil. Oare ce gândea? Când vorbea cu noi se vedea că e trist, închis, se vedea că suferă dar cu oaspeții făcea planuri de altoit caiși, de mutat tufe de trandafiri, de plantat vie hibridă, care necesita mult mai puțină muncă, de reparat porumbarul sau de mers la bufet!
Când bolovanii cădeau peste capacul siciriului mama s-a așezat în genunchi pe marginea gropii și a strigat înalt, sfâșietor:
- Vasileee, ce face mama, Vasilee….

Fata cea mare a lui unchiu Gică, Drăguța, a murit în urmă cu doi-trei ani, dobărâtă din picioare de un cancer iute ca vântul! Din femeia mândră și guralivă, roșie în obraji, cu doi ochi neastâmpărați și albaștri ca marea ajunsese un schelet, îi aranja capul pe pernă noră-sa. Nu am mers niciodată la ea în vizită, deși locuia câteva case mai departe! A, după fierăstrău, după vreo pilă pentru ascuțit sapa ori la apă, la fântâna de la poarta lor mergeam des, dar așa, în vizită, cu bomboane de ciocolată? Nu, niciodată! Acum eram la ea în cameră, cu cutia în mâini, zâmbitor și mințind “vaaai ce bine arăți, Drăguțo!”, neștiind ce să fac, unde să las cutia, ea nu putea ridica mâna de pe cearceaf… Nu eram singur, eram acolo o droaie, veri, frați, vecini, care pe scaune, care în picioare, mai mult tăcând ori vorbind de cum va fi recolta de stuguri sau despre cine s-a mai întors de la căpșuni.
Drăguța s-a uitat la noi pe rând, lung și a spus:
- Eheei, se vede treaba că nu e bine... Eu credeam că la primăvară o să număr cloștile dar tare mi-e teamă că nici must nu o să apuc să beau, o să am flori pe piept până-n toamnă... Ia uitați-vă cine e aici la mine, în vizită, v-ați adunat din toate colțurile, din Tulcea, din Ardeal, din București, din Călărași... N-ați fost atâția nici când am fost soacră mare... A tăcut și o lacrimă i s-a întins până la fața de pernă albă ca laptele.

Mama tăcea mai tot timpul. Doar privirea îi fugea de pe un chip pe altul și uneori încerca să atingă persoana de lângă ea.
- Lenuțo... a spus șoptit dar clar!
- Da, mamă, ce vrei? Să-ți dau apă? Vrei ceva? se apleacă soră-mea Lenuța spre ea.
- Te-a strigat și ieri, zice Ica, o altă soră.
Lenuța e cea mai mare, s-a născut în timpul războiului, o luau părinții cu ei la muncă, în copaie, mama o alăpta și o lăsa sub căruță, la umbră, acoperită cu un cearcaf, să nu o bâzâie muștele. O ploaie de vară a fost atât de puternică și atât de bruscă încât apa curgea șuvoaie prin porumb, mama a aruncat sapa și, de teamă să nu fi fost luată copaia de ape, alerga spre căruță, strigând:
- Lenuțooo, Lenuțoo!

- Ieri a zis ceva? Întreabă soră-mea cea mare.
- Nu, doar te-a chemat!
- E, m-a chemat, rostește aproape nervoasă Lenuța și iese în curte fără să închidă ușile în urmă. O văd prin fereastră cum stă cu mâna la bărbie și cu privirea în pământ, apoi ridică ochii spre zare, oftează și intră în casă.
- Plec la mine, devale, dau la păsări, încălzesc mâncarea că trebuie să apară Mitică de la câmp și venim amândoi diseară.
A doua zi, pe la prânz, toate semnele arătau marea trecere. Părintele era prezent, casa plină de lumânări aprinse, lume în sală, în curte, mama pierdută în imensitatea patului, ca un copil cu ochii mari, albă, topită, cu mâinile uscate pe care se vedeau umflate vinele, ca o hartă a vieții, cu părul incolor, ca o aură, privește în jur, rostește iar limpede “Lenuțo...” și se stinge ca o candelă, cu două-trei pâlpâiri de gene...
Părintele spune cele de trebuință și, înainte de a pleca rostește așa, ca pentru toți:
- Vedeți cât de mare e dragostea unui părinte pentru întâiul născut? Toți copiii ne sunt deopotrivă dragi, dar întâiul născut are ceva în plus, așa a lăsat bunul Dumnezeu. Ne vedem diseară, la prima slujbă de la căpătâiul răposatei. Dumnezeu s-o ierte!
- Dumnezeu s-o ierte, repetă cei prezenți, în cor.
Până a treia zi, când dricul a intrat în curte tras de doi uriași cai negri, totul a fost ca un film, secvențe cu figuri de oameni spunând ceva, ore în șir de veghe lângă sicriu, femei plângând în hohote, cu batista la gură, cu ochii roșii, cu lacrimi curgând pe damascul alb, farfurioare cu uscățele, cești cu cafea, cana cu apă și prosopul puse la intrare, ferparul negru pe care am scris cu ceracolor niște ani care se întindeau din perioada când regele Mihai era un țânc cu pantaloni scurți până ieri, o bandă neagră legată la mânecă, bărbați care îmi strângeau mâna, veșnica pomenire cu mâna pe platoul colivei și țipătul colectiv când caii au urnit dricul, “mamăăăă, cui ne lași, măicuța noastră”...
Când mama a fost așezată în mijlocul bisericii, pentru ultima slujbă, Lenuța a mers la preot și l-a rugat să o spovedească și să o împărtășească atunci, acolo. Femeile și-au dat coate spunând că nu se face așa dar părintele i-a îndeplinit voia.
La parastas vecinele vorbeau între ele, căutându-ne cu ochii pe noi, cei din familie, parcă dorind să se ferească dar vorbind suficient de tare ca să auzim:
- Tanti o chema pe Lenuța când era pe patul de moarte, o chema la ea, să vedeți că se duce și Lenuța, anul ăsta!
După ce a plecat și ultima persoană am rămas tăcuți, privind pereții încărcați de fotografii înrămate și icoane. Casa părintească rămânea singură, fără cei ce o ridicaseră și îi dăduseră din sufletul lor mai mult de șaizeci de ani. Tăcerea apăsa. În fiecare zi era mai densă. Ne-am împrăștiat pe la rosturile noastre.
Am rămas câteva zile în București ca într-o ecluză înspre singurătate apoi m-am îndreptat spre gară! Telefonul mobil începe să zbârnâie.
- Unde ești?
- În metrou.
- Întoarce-te! Plecăm la țară! A murit Lenuța!