agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-08-09 | |
Am ieșit din camera de hotel cu gândul că-n orice moment aș putea muri. Dar ce frumoasă era Barcelona! Iar eu n-aveam nimic de făcut în toată dimineața. Doar săracii, emigranții, vagabonzii, fantomele, văduvele și cu mine nu aveam nimic de făcut în acea dimineață. Era ca o lene generală. De altfel și viața e o lene generală dacă faci abstracție de obligațiile sociale și umane. Și am început în acea dimineață să mă plimb pe străzi ca o bestie îndrăgostită de aerul magnificului oraș. De aer și de spiritul locului, de cel al lucrurilor de acolo, de lenea și de lumina care umple Barcelona parcă atât de diferit și care mi-a intrat mereu în ochi cum n-am mai simțit-o nicăieri în lume. Am stat pe terasa din colț și am cerut o cafea cu lapte și un corn, era o domnișoară teribilă la masa alăturată care-și arăta piciorul până sus la fund, inconștient sau nu dar precis foarte artistic. Apoi m-am plimbat pe Las Ramblas cu piciorul ei încă în cap. Eram sigur că așa ceva au în minte și cele mai mari bestii umane dar eu mai aveam și numărul ei de telefon, inventat în visul de două minute cât am stat trăgând cu coada ochiului la ea. Mă uitam la vitrine. Magazine de ceasuri vechi, la mâna a doua, foarte scumpe și stricate ca mintea mea blocată pe piciorul fetei de dinainte. Magazine de discuri de vinil, discuri de demult de care eu îmi aminteam perfect, le punea mama la pick-up și eu întrebam din ce țară e Beatles și de ce îmi vine să-l ascult continuu pe Beatles ăsta. Și tot ce vedeam în magazine era vechi, prăfuit și melancolizant. Coperți de discuri din anii '70, de exemplu unul al lui Joe Cocker în care nu era gras și cu față de bețiv terminat cum e acum. Melancolia și lumea veche dansa în capul meu, acest cap atât de bolnav, atât de însetat de droguri periculoase cum ar fi limba română, ciocolata neagră, portocalele de Valencia și tu, acest cap atât de bolnav încât seara nu mai făcea pe viteazul și se preda în fața durerii enorme, mereu învingătoare, în ultima vreme chiar zilnic. Durere care face din mine o victimă obișnuită, durere care mă reduce la stadiul de sclav al naturii, la cel de pradă a vârtejurilor sufocante din corpul nostru proiectat greșit de soartă. Durere care știu că izvorăște din înțelegerea nimicului lucrurilor, din singurătatea îndelung căutată și apoi și mai îndelung detestată când simt că nu mai pot să stau solitar când există atâtea variante extraordinare în jur. Orașul întreg murise odată cu mine, așa cum se moare adesea în după-amiezele caniculare spaniole, sau mai degrabă murisem doar eu în fața frumuseții lui. Toate orașele sunt o glumă a lui Dumnezeu, cum filozofam pueril când mă durea măseaua pe la șaișpe ani și uram zgomotele urbei și mirosurile ei. O glumă de mizerie și vânt. Murdare vedeam străzile și murdare deveniseră brusc mâinile mele, revoltat că eram singur și nu aveam cui să-i arăt atâta frumusețe citadină. Am intrat într-o toaletă să mă spăl cu acel săpun ieftin și lipicios al barurilor de duzină și un negru îmi înfipse un cuțit în gât. M-am așezat să-mi simt hemoragia și am simțit umezeală sub fund. Mă așezasem într-o baltă. Probabil de pipi, probabil de apă. Și continuam să sângerez. Dar chiar și așa voiam să ies înapoi pe stradă. Însă mă durea așa tare gâtul și negrul nu făcea altceva decât să râdă isteric. Era îngerul meu păzitor acel negru de aproape doi metri, știu. Mă mângâia pe păr și nu lăsa pe nimeni să intre în toaletă. E frumoasă Barcelona, zise. Și adăugă auzi, niște strămoși de-ai tăi, știi că eu știu totul, erau de aici, locuiau în strada Del Hospital, la etajul patru, pare-mi-se, acum vreo cincizeci de ani, trăiau rău și le era foame, le plăcea marea și plimbatul pe faleză duminica dar au murit și blocul le-a fost dărâmat, văd că sângerezi din ce în ce mai mult și te faci vinețiu, o să mori în curând, amice alb. S-a dus să ia o felie de pâine de la bar și se întoarse. Mi-era foame, zise. Și înghiți cu poftă. Atunci am murit și eu în cel mai frumos oraș din lume, drept pentru care am murit fericit. Și jur că ultima imagine care mi-a venit am avut-o cu piciorul acela superb dezgolit până la fund. Abia atunci mi-am dat seama că era al tău și că mă urmărisei toată Barcelona ca să ne împăcăm.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate