Deja mă obosește chestia asta, a devenit așa rutinară... Se înnoptează. Plouă. O mașină oprește în parcare. Șoferița întârzie în a stinge farurile și a coborî. Tipic pentru aventuriere. Oare asta ce scuză îi toarnă lui bărbatu-său? Că s-a rătăcit? Că are de lucru la birou? Că a prins-o furtuna? Mă salută. O privesc cu fals interes, toate cad în capcana asta. Mă întreabă dacă am o cameră liberă după ce îmi explică, mințind ca o actriță de duzină, că s-a rătăcit. Se uită după cheia camerei 209, camera după care vin toate. Eu mă fac că răsfoiesc registrul de rezervări și ocupare și decid să-i dau camera 107. Știu că se va întoarce rapid de sus motivând că nu-i merge televizorul sau că miroase a igrasie. Miroase urât, îmi spune după nici cinci minute și-mi înapoiază cheile. Atunci îi dau cheia de la 209. O întreb dacă e sigură că asta vrea. Da, zice. Tremură vizibil. Ora trei a dimineții. Iau celălalt set de chei de la 209. Știu că mă așteaptă excitată de magia aventurii, întinsă pe pat, un pic amețită de whisky. Nu zice nimic. Îi sugerez să nu mă privească. Mă dezbrac, mă așez lângă ea, încep s-o mângâi și îi astup gura din obișnuință, deși niciuna nu mai țipă în ultima vreme. Atunci scot pumnalul și i-l înfig de șase ori în piept și gât. Și iar mă pun la spălat lenjeria, pereții, mocheta, iar trebuie să caut ascunzătoare pentru cadavru deși... nu știu, cred că începând de data viitoare o să le las frumos așezate unul peste altul, pe pat. În fond au murit din dragoste de pat, nu?