I

Rafael tresări prin somn, surâse apoi se întoarse spre peretele cenușiu. Răsufla din greu, ca un urs supărat că nu găsise tufișul de zmeură dorit noaptea anterioară. Însă această ființă căuta un altfel de tufiș și o altfel de zmeură...

Strigătul ei spulberă moleculele de aer, stârnind praful invizibil al salonului. Asistenta o liniști, strecurându-i în perfuzie o nouă doză de somnifer. Era a treia doză din acea noaptea. Femeia țipă din nou, dar ecoul se stinse ușor. Femeia adormi la loc, cu un surâs vag schimonosindu-i chipul străin...

Camuflat, un trup subțirel supraveghea somnul lui Rafael. Privirea înghețată nu spunea nimic, dar dezvăluia atât de multe. Umbrele orașului trist se revărsau în valuri de alb-negru în camera bărbatului, însă camuflajul era perfect. Femeia, căci mai mult ca sigur era o femeie, își îngustă ochii și tremură o secundă vagă. Somnul lui Rafael nu-și pierduse din intensitate, dimpotrivă. Visele îl capturau într-un crescendo virtual, alimentat de prezența femeii. Nu o cunoștea, însă acest neajuns va fi remediat curând...

Aparența unui strigăt. Crezul unui țipăt isteric, neverosimil prin vibrațiile recurente. Apoi liniștea nopții, calmul somniferului. Realiză că zâmbește fără motiv, în timp ce visul se forma treptat, ca un puzzle straniu. Părea un cameraman obiectiv, urmărind prin lentilele existenței cursul unei alte vieți paralele. Apoi realiză că surâsul era motivat de valuri de lumină și umbră, de alb și negru. Era un spectacol amuzant de yin și yang, ca două fețe ale unei lumi pe care nu o cunoștea încă.... Apoi schimbare de decor: o cameră de bărbat, un sforăit calm și un zâmbet de ambele părți. Îl urmărea din umbră, ca un cameleon care-și urmărește prada. Dar cine era el? De ce îl urmărea? De fapt, cine era ea?...

II

La marginea unui trotuar crăpat și înțesat de murdărie canină, un copil strănută. Apoi copilul începe să plângă. Strănutul declanșase stropi de sânge, care se revarsă pe buzele puștiului, pe bărbie, pe tricoul alb imaculat. De la fereastră, Rafael urmărește mama copilului care aleargă spre el, liniștindu-l și acoperindu-i nasul cu un șervețel la fel de alb ca tricoul... Rafael clipește. Rafael este întins în pat, departe de fereastră. Afară e încă întuneric. Era un vis sau doar o amintire?...

La marginea ferestrei îngrădite, femeia pe nume Aria privește în curtea interioară. Pacienți, asistente, doctori, vizitatori. Albul predomină, însă petele de culoare veritabilă răsar în privirea Ariei. Ghiocei de culoare, flori pe un câmp înmiresmat, vis de libertate și calm interior. Însă femeia pe nume Aria nu cunoaște liniștea amintită și țipă, țipă ca și cum viața ei este alimentată de isteria momentului de eliberare. Asistenta, o altă asistentă, o calmează, însă ezită să-i administreze un nou calmant. Nu ar folosi la nimic.
– Calmează-te, Aria dragă, privește dincolo, uită de ceilalți...
– Nuuuuu!!! Nu l-ai văzut pe trotuar, nu i-ai văzut suferința? Ești oarbă? Nu vezi că nasul-i sângerează? Fugi și ajută-l, fuuuuugi!!!
Asistenta privește pe fereastră, dar nu vede nimic. Nici nu are cum, vederea ei este limitată. De asemenea, ea este un personaj minor al acestei povestiri. Din acest moment, asistenta nici nu mai există...

Cafeaua e seacă, zgârie cerul gurii. Nu are zahăr, nu are lapte, e doar un praf maroniu care plutește într-o cană nespălată. Rafael rânjește scârbit și varsă conținutul în chiuvetă, printre alte vase nespălate. E dimineață, o dimineață deprimantă, cu nori hepatici și un soare apatic. Rafael se așează la marginea patului și expiră puternic, ca un elefant frustrat. Nu are chef de nimic. Faptul că e luni și trebuie să ajungă la serviciu nu e un impuls destul de puternic. Printre petele de pe covorul maroniu surprinde esența vieții sale banale. Printre pete vede și un fir de păr lung, roșcat, un memento al unei vieți mai palpitante. Îl ridică și-l privește consternat, ca pe un invadator nefericit. E firul ei, înainte să-l readucă la culoarea originară. E firul ei de păr, când sărutările erau dulci iar îmbrățișările fierbinți. E firul ei roșcat, când focul pasiunii îi mistuise în fiecare noapte petrecută împreună. E firul ei, înainte de distrugere, înainte de noaptea violentă a uitării. Era firul ei, înainte ca relația să urmeze cursul firesc al tuturor relațiilor anterioare...

Femeia pe nume Aria se afla pe marginea patului, sorbind din paharul de unică folosință. Cafeaua era rece și amară. Existența ei era rece și amară. Albul din jur o orbea, încă nu se obișnuise cu uitarea. Viața ei era o convenție, un contract între societatea care n-o mai accepta și Aria, femeia cu nume muzical. Până și numele ei era o convenție, pierdut între o identitate reală și una plăsmuită de autorități. Părul se revărsa pe chipul palid și drogat, dovada unei vieți pe care nu apucase să o trăiască. Îl atinse ușor. Îi era teamă să nu-l distrugă, să nu-l facă să dispară, ca alte imagini din retina nopții trecute. Oare ce culoare ar fi avut părul acesta bogat? Brunet? Blond?... Roșcat?

III

Urmări firul până la bucătărie, după masă, până la calorifer, apoi după frigider. Firul nu se termina. Era atât de subțire, încât doar reflecțiile luminii artificiale îi reconfigurau existența. Părea un fir dintr-o pânză de păianjen, dar nu era un fir dintr-o pânză de păianjen. Era un fir care se întorcea în dormitor, înconjura patul și se ascundea în șifonier. Deschise șifonierul, un haos de haine, praf și un parfum vag de femeie. Firul dispărea în acest amalgam de amintiri și mizerie. Firul străluci între două tricouri cenușii, nespălate din vara trecută. Apoi firul dispăru, iar un bilețel albastru îi luă locul. Rafael se opri din respirat, gândurile umplându-i plămânii cu dor și îndoială. Luă bilețelul și se așeză pe pat. Îl desfăcu încet. Se temea să nu dispară sau, când îl va deschide complet, literele să fugă irevocabil către autorul anonim. Dar autorul nu era anonim. Autorul era ea, cu scrisul citeț, ordonat, cu eterna buclă la finalul fiecărui cuvânt. Înghiți de două ori golul de aer și flegmă și se apucă de citit...

Urmări gesturile simple ale doctorului, de la verificarea tensiunii, la schimbarea perfuziei și ordonarea celor șapte pastile pe tava de plastic. Aria surâse subtil la vederea acelui curcubeu de pastiluțe, droguri care îi suprimau amintiri care nu puteau fi suprimate. Cerculețe inofensive de anti-viață, cerculețe nocive ale propriei îndoieli. Doctorul o privi fără expresie. În ochii Ariei, era un robot care-și îndeplinea programul zilnic de înăbușire a tendinței pacienților de a-și aminti că sunt vii. Aria surâse din nou, însă nu declanșă decât o privire apatică, neînțeleasă. Înghiți pastilele ca o fetiță cuminte care-și mănâncă legumele. Înțepeni în ireal, scrâșni din dinți, apoi vărsă un monolog care nu părea monolog:
– Dragul meu Rafael, eu sunt departe acum, dar tu ești și mai departe de mine. Ne-am îndepărtat treptat, doi străini ocupând același spațiu fizic, însă separați în două lumi distincte. Tu erai... altceva, o entitate aleatorie peste care am nimerit într-un moment neclar din viața mea. Eu eram... mai mult decât ceva, o femeie nesigură și prostuță. Ne-am văzut, ne-am îndrăgostit și... atât. A fost frumos la început, până nu a mai fost frumos. Apoi m-am lovit de un zid, apoi de alt zid, un complex fortificat peste care nu ar putea trece nici un tanc. Am sperat că ești doar misterios, îmi plăcea asta, mă incita, eram vie. Dar zidurile nu s-au prăbușit cum am sperat, centrul nu a fost revelat. Tu ai rămas tu, eu am pierdut esența trăirilor interioare. Tu erai viu, eu muream încetul cu încetul... Am încercat să intru, apoi să mă strecor, apoi să forțez. Dar tu ai rămas viu, iar eu am murit interior. Am plecat și nu mă mai întorc, dragul meu. Ai fost un virus pentru mine, însă nu și antidotul. Acum sunt departe, Rafael, sau sper că sunt departe. Și, mai presus de orice, acum sunt și voi fi... vie.
– Domnișoară, sunteți bine?, șopti doctorul cu chipul împietrit.
Femeia pe nume Aria îl privi ca pe-un străin, copiindu-i expresia împietrită. Își întoarse capul spre perete și șopti:
– Cred că am fost roșcată cândva...

Un surâs, cândva, printre clipele de calm înșelător. Cel Dublu, ființa care nu era ființă, visul care nu era vis, urmărea căile oamenilor, ființele care erau ființe. Visul Celui Dublu era realitatea oamenilor, a ființelor singulare, atât de însingurate. Însă viziunea lumii sale nu putea fi percepută dincolo de picăturile de conștiință umane. Nu, lumea sa era lumea Celui Dublu. Omul nu avea acces decât la propria percepție, unică, dar limitată de tristețe și nesiguranță...
Cel Dublu controla firele existențiale, dar numai pentru două persoane concomitent. Fiecare „cuplu” de acest gen era controlat de un Dublu, o ființă care nu era ființă, ci doar un vis conceptual, deocamdată inexistent. Momentan, Cel Dublu se hrănea cu firimituri de îndoială și bea un pahar de melancolie. Cele două destine care-l mențineau în această realitate nu erau prea altruiste. Cel Dublu se mulțumea cu puțin, însă nu ar fi refuzat, câteodată, o îmbucătură zdravănă de fericire. Controlul său era limitat la șoapte și sugestii subtile, la fire de păianjen și licăriri aleatorii. Controlul său era forțat, cei doi deplasându-se pe două autostrăzi paralele. Controlul său era necesar, cei doi îndepărtându-se vizibil de linia de finish. Hrana nu era suficientă, iar Cel Dublu suplinea absența cu sunete firești și speranță. Erau de ajuns, sau sufletele celor doi vor îmbrățișa Abisul?...

Un rânjet, acum, în oroarea urletului de durere. AntiDublul, ființa mai mult decât ființă, realitatea recurentă, așeza mai multe semne cu săgeți pe autostrada alegerilor. Era întunecat, dar strălucea de perfecțiunea alegerilor incoerente ale celor doi. Viziunea sa era perspectiva apatică a celor doi, noaptea care nu se mai sfârșea. Perspectiva lor abisală era hrana care-l transforma pe AntiDublu într-un monstru fericit...
AntiDublul îl urmărea pe Cel Dublu de la fereastra destinului. Înghițind hălci întregi de nefericire, dor și disperare, AntiDublul hohotea mulțumit, cu dâre de hrană scurgându-i-se pe bărbia grotescă. Hrană identică, efect contrar. Două minți – două nopți în două paturi distincte. Controlul AntiDublului era total, inerent și ireversibil. Cei doi se scufundau fără echivoc în corabia dorințelor neîmplinite. Cei doi se rătăceau pe autostrada sentimentelor respinse. Cei doi se năpusteau asupra vieții, negând-o, respingându-i influența, disprețuindu-i viziunea clară. Controlul și cei doi, trepiedul instabil al dimineții de mai. Apoi prăbușirea într-un episod dintr-un alt film...

– Bună dimineața, Aria!

– Bună dimineața, Rafael!

– O zi însorită, nu-i așa?

– Posibil, dar pare mai luminoasă pentru că ești aici.

– Dar oare sunt aici?

– Așa pare. Nu ești?

– Nu. Nici tu nu ești aici. Suntem prea departe pentru a ne vedea?

– Cred că da. Să lăsăm asta. Te simți mai bine?

– Cred că da. Sunt în convalescență. Mi-a trecut gripa, dar mi-a rămas melancolia. Mi-e dor de tine.

– Și mie. Dorul ne înfășoară pe amândoi, aducându-ne mai aproape...

– Ce poet ai devenit, Rafael. Nu ne-am văzut de o săptămână. Vii la mine?

– Vin la tine. Ești singură?

– Nu, bineînțeles. Sunt cu tine.

– Abia aștept să te văd, abia aștept să te simt. Trebuie să închid. Te pup dulce, dulce de tot.

– Și eu, mai dulce decât tine. Te aștept. Pa.

– Pa.

Lumea înghiți în sec, iar Universul își continuă deplasarea spre eternitate. Cel Dublu și AntiDublul înțepeniră în indecizie. Cel Dublu și AntiDublul erau la răscrucea Orei Lupului, în mijlocul unei deveniri vizibile. Apoi mișcarea deveni concretă și cei doi reveniră din planul amintirilor...
Undeva, o lacrimă pe un obraz, pe un corp, pe un pat, într-un loc îngrădit. Altundeva, un gând trist, într-o minte, într-un corp, pe un pat, într-un loc liber. Două tristeți – două lumi deja paralele... Însă cine spune că două linii paralele nu se pot întâlni niciodată?