V

Hellica, principiul prăbușirii în abisul propriei ființe, privea la fereastra unei alte lumi. Lacrima se uscase de ceva vreme, însă domnia disperării nu o părăsise. Lacrima se uscase, însă Hellica spulbera rațiunea din gânduri. Lacrima se uscase, însă durerea era un uragan vijelios, trădător. Lacrima se uscase, însă o alta o înlocui imediat...

Samuel, candoarea unei nopți de așteptări tacite, privea la fereastra lumii unice pe care o cunoștea. Pumnul se relaxă, însă furtuna din mintea-i cutremurată era la apogeu. Dincolo de fereastra unei alte ferestre, știa că domnia feminizată a infernului creștin ajungea la zenit. Dincolo de fereastra unei alte ferestre, calmul și lacrimile inutile declanșau silă și meditație firească. Dincolo... era lumea pe care o așteptau de luni terestre...

Urlete stridente. Agitație. Noapte, mereu noapte, singură și înfometată, cercetând printre umbre, căutând victime printre rătăciți. Umbrele în halate albe vociferau, alergau, nebunie într-un salon obscur dintr-o lume prea normală pentru a o încadra în concepte. Uși închise. Uși deschise. Perfuzii. Urlete recurente. Un țipăt subit, distinct de normalul aparent. Un alt țipăt subit, real ca durerea în vintre. Două țipete distincte, în furtuna recesivă a nopții tomnatice. Ușurare. Încredere. Somn dorit, dar primit destul de târziu. Apoi, ca o clipă încremenită între vise aluvionare, odihna dincolo de odihnă, în căldura propriei ființe...

Frunzele spulberate de vânt și ploaie cântau la unison. Era melodia înfrângerii, cântecul de leagăn al distrugerii moleculare. Desigur, sfârșitul nu putea veni imediat, era regula, clișeul lumii pe care frunzele nu-l puteau contesta. Sfârșitul era doar un începutul unei destrămări la nivel celular, extinsă pe decenii sau chiar secole. Sfârșitul începuse chiar în noaptea Nașterii, reflecția timpurie a unui alt clișeu existențial: „pentru ca o ființă sau mai multe ființe să trăiască, trebuie ca alte elemente vii înconjurătoare să moară”. Sfârșitul reclama lacrimi. Sfârșitul deveni începutul unei alte ere, însă nu umane, ci... duale. Sfârșitul fu confirmat de natura îndurerată: cutremure cumplite în Japonia; tsunami în Malaysia; furtuni de nisip în Sahara; ierni timpurii în Europa de Vest; veri târzii în Europa de Est; nopți eterne în emisfera nordică; zile toride și nesfârșite în Americi. Sfârșitul ființei unice era resimțită de întreaga galaxie, care trimise o ploaie de meteoriți ca pedeapsă supremă pentru schimbarea subită a status-quo-ului. Apoi dualitatea deveni certitudine...

– Vrei să-i simți cum se mișcă? Parcă joacă fotbal în burtă, nu pot dormi ore întregi.
– Cum suporți așa ceva, nu-i poți liniști?
– Prostuțule, nu ai cum! E natural, e frumos. Bărbații ăștia, nu înțeleg nimic...
– Ha, ha, am înțeles aluzia. Parcă nu am fost alături de tine la fiecare pas din sarcina asta. Of, femeile astea...
– Te iubesc, știi asta. Pe ei îi voi iubi la fel, ei sunt rezultatul unei iubiri irepetabile.
– Știu asta. Te iubesc nespus, mai mult decât aș fi crezut că e posibil. Dar să nu ceri imposibilul. Ceva, acolo, trebuie să rămână. Un punct întărit, un zid cu doi, trei apărători. Altfel nu aș fi eu, ci doar extensia unei afecțiuni inerente...
– De ce nu vrei să fii tu însuți, măcar o clipă? Nu doare, să știi. E normal. E uman, mai presus de orice. O parte din tine refuză să fie umană, încearcă să fie altceva, dar pe cheltuiala mea. Iar răbdarea mea a ajuns la fundul sacului. Spune, spune tot, declanșează vârtejul frământărilor și întoarce-te printre oameni.
– Poate în ziua nașterii lor, draga mea Aria. Poate în momentul extins al iubirii redefinite. Acum suntem aici, acum te iubesc. Să nu respingem acest moment, doar de dragul absolutului...

Hellica atinse umărul lui Samuel, conștientă că este acolo. Samuel atinse degetul arătător al Hellicăi, conștient că ea este conștientă. Puncte străine păreau să spulbere cerul lumii lor, însă se retrăgeau la timp, reveneau, se retrăgeau, într-un ciclu răbdător, recurent. Erau în imponderabilitate. Erau ființe firești, reflectarea dorului și speranței a două persoane îndrăgostite. Știau asta. Știau și că lumea lor era temporară, o planetă muribundă, sferoid generic pentru doi locuitori tăcuți. Știau că vor fi expulzați și nu voiau asta. În schimb, imaginile unei noi lumi, mărețe, incomensurabile, aruncau flash-uri regulate în mințile lor incipiente. Imagini dorite, imagini șoptite de un glas divin în fiecare seară. Pentru că imaginile erau temporare, mult prea temporare, izbeau frenetic piciorușele în cerul cenușiu, dorind mai mult, însetați de divers, înfometați după strălucirea absentă din lumea lor. Apoi reactivarea somnului îmbrățișării, dorul unei vieți inaccesibile. Apoi promisiunea unei lumi singulare, numai a lor, planeta dualității. În acel moment, gândurile comune declanșară sfârșitul violent al planetei lor...