Tristețile și bucuriile mării... Tristeți și bucurii. Cam asta întâlneai peste tot. Croaziera pe apele Bosforului nu-i dăduse prea mult timp de meditație. Briza ușoară și soarele care i se băga în ochi o treziseră aproape complet. Trăsese un somn pe un fotoliu în holul hotelului. Ajunseseră prea devreme, și nu se eliberaseră toate camerele. Cine era să se sacrifice?
Grupul de bucureșteni avea o bolnavă printre ei, în fază terminală, nu se știa cât mai are timp de tristeți și de bucurii. Plecase de-acasă poate gândind că își va păcăli moartea. Că n-are s-o caute fix în Turcia. Plecase poate și ca să mai apuce să vadă ceva din lumea pe care urma să o părăsească nu peste mult timp. Ce ciudat! Cât de greu ne dezlipim de lumea asta, cât am vrea să o simțim de a noastră, cât ne-am dori s-o putem căra după noi prin buzunare! Ni se promite o lume mai bună și credem în ea, dar tot ne pare rău după cea de aici. După munți, după râuri, după roua dimineții, după mare...
Cuplul de moldoveni era tot numai fițe din cap până-n picioare. Un fel de-a zice cap! Cu două seri înainte făcuseră un circ monstruos întrucât erau nemulțumiți de condițiile de cazare. Își arătaseră indignarea cu zgomot, argumentând, gesticulând, agasând pe fiecare din cei prezenți. Nimeni nu le prea dădea atenție, toți erau obosiți și nu voiau decât un pat să doarmă. Angela îi privea cu adâncă tristețe. Le-ar fi spus că ea nu mai are pretenții, că, în curând, locul ei de "cazare" va fi unul mult mai puțin confortabil, întunecat și umed. Când te gândești la asta, orice colibă din lut ți se pare palat. Până la urmă, Sinan, ghidul, a fost nevoit să-i mute pe cei doi la alt hotel, să plătească diferența din banii lui. Dimineața următoare, când au ajuns în Istanbul, picase cerul pe el când a auzit că nu sunt toate camerele disponibile. O rugase pe Ruxandra: "Ajutați-mă! Știu că sunteți cu copilul și ați fi mult mai îndreptățită să luați una din camere, dar ăștia or să mi se urce în cap, dacă și de data asta le dau un motiv." Nu fusese nicio problemă. Au dormit, și ea și copilul, fiecare pe câte un fotoliu. Dacă bunicul ei putuse să doarmă în tranșee, când avea noroc și tăceau tunurile, ea de ce n-ar fi dormit într-un fotoliu elegant din piele? Suntem atât de stupizi, uneori. Ne legăm de lucrurile exterioare în speranța că ne vor face fericiți. Și pentru că tot nu suntem, dăm vina pe acestea.
Palatul Dolmabahce îi tăiase respirația. Rar i se întâmplase să vadă atâta frumusețe făcută de mâna omului! Poarta dinspre Bosfor era o dantelărie arhitectonică, toată clădirea, interiorul... unde curgea bogăția de pe pereți, dar totul cu un gust rafinat. Aproape nu-i venea să calce pe-acolo, se temea să nu atingă ceva, să nu strice. Câți vor fi muncit, câți vor fi sărăcit sau chiar își vor fi pierdut capetele pentru atâta frumusețe? Dar oare, cei care trăiseră în ea se bucuraseră cu adevărat? Ori poate, ca și cuplului de moldoveni, nimic nu le-ajungea, totul le puțea? Ruxandra se simțea recunoscătoare numai pentru că avusese ocazia să privească lucruri la care nici n-ar fi visat. Ce făcuse ea să merite asta, în afară de faptul că plătise câteva sute de euro pentru excursie? Dacă ar fi vizitat palatul în copilărie, și-apoi cineva ar fi întrebat-o ce vrea să se facă atunci când va fi mare, ar fi răspuns: Sultan! Apoi, nu era numai frumusețea. Era vorba și de emoția care te pătrunde în locuri istorice. În Sala Tronului fusese gata să-și piardă cunoștința. De-aici, din locul acesta se va fi scris multă istorie, nu cu cerneală, cu sânge, se vor fi hotărât destine... Cât de mici suntem! Și cât am vrea uneori să nu mai fim!
Kemal Ataturk fusese ultimul locatar. Din ce constatase, încă era foarte venerat de popor. Nu trăise mult, dar ceea ce făcuse îi asigurase recunoștința veșnică. Fotografia frumosului bărbat îi zâmbea de peste tot, fie din instituții, de la tarabe, ori pur și simplu din bodegi. Și totuși, Ruxandrei i se părea nedrept că palatul cu peste 200 de camere, de o frumusețe incredibilă, care adăpostea valori imense fie și numai în cristal, marmură, aur și argint, era acum călcat în picioare de orice necioplit care avusese câteva sute de euro.
Se întreba dacă i-ar fi plăcut să locuiască aici. Sigur că i-ar fi plăcut. Ar fi fost fericită? Asta nu-i sigur. Se întreba și cine vorbea acum prin ea, de îi venea să plângă fără să știe de ce. Cine avea și ce mesaj avea de transmis peste timp și de ce o găsise tocmai pe ea drept medium? Fugise afară, când ghidul tocmai se lansase într-o explicație despre zona Haremului, lăsându-l cu explicația la jumătate, iar pe cei doi cârcotași analizând cu sârg o insesizabilă crăpătură în zid, întrebându-se cum pot unii să vadă dimineața soarele cum apune. Întrebându-se când mai fusese aici, la Dolmabahce Sarayi (ce absurd!), cine fusese sau când mai visase atâta măreție. Întrebându-se de ce frumusețea uneori doare și de ce viața aceasta atât de minunată te face uneori să plăngi.
De sub dantelăria porții, mângâie cu privirea apele albastre și vălurite ale Bosforului și puse răspunsul la toate aceste întrebări pe seama tristeților și bucuriilor mării.