XIV

Iute, ca un câine de vânătoare printre frunze uscate, crengi prăbușite, copaci bătrâni și triști...
Caldă, ca pâinea aburindă în tava cenușie, din cuptorul pământiu, din casa din chirpici a bunicii...
Eșuată, ca balena inocentă, cu ochii blânzi și blândețe de uriaș, prinsă în plasa vieții nefericite...
Chinuită, ca păianjenul care pierde câte un picior la fiecare rânjet sadic al copilului, chinuit, la rândul său, de părinți, școală și viață...
Rebelă, ca zeci de Che Guevara cerându-și plata în sânge, carne și vise spulberate...
Consecventă, ca lumea lor, ca lumea ei...
Adorată, însă de milioane de oameni pe care nu-i cunoștea, care nu o cunoșteau, care însă admirau curajul dublului, rebeliunea nopții ascunsă în sufletul lor...
Atentă, printre relicve, printre rebeli și antirebeli, printre oameni și antioameni, prin iarba crudă a dimineții...
Utilă, ca roata, hârtia, ziua, noaptea, energia electrică, internetul, pâinea caldă, legumele, carnea și restul lucrurilor numite sau nenumite...
Prezentă, într-o realitate inerentă, într-un timp incert, dar vizibil...
Un cântec de sirenă și atât. Celelalte vise primăvăratice puteau veni de la sine.

Femeie pe nume Aria privea infinitul printre zăbrele, printre stranii concepții despre ea însăși. Pastilele nu mai erau de ajuns, coșmarurile o ajunseseră între pereții nopții eterne, în spațiul îngust al propriilor coșmaruri. Se trezise mai demult, dar nu dăduse importanța cuvenită adevăratei treziri....
Femeia pe nume Aria privi în jur și deveni stana de piatră făurită de urmașii fizici, însă nu și spirituali. Încercă să reia firul, să intercaleze fraze și cereri, reflexele depășite ale apelului anterior. Știa că nu mai era posibil. Știa că va fi întreruptă. Știa că va fi exterminată fizic, însă calmul absolut al momentului era benefic. Pentru prima oară, poate chiar ultima dată, femeia pe nume Aria redeveni simplu Aria – fata inocentă, îndrăgostită, drăgălașa pentru care alegerea unui drum anterior fusese fatal, dar nu și pierdut. Tristă, dar resemnată, Aria își întoarse chipul spre dubla amenințare.
– Mămico, de ce te chinui atât? De ce nu accepți blânda realitate?
– Dragă mamă, Hellica a acceptat semnul, a îmbrățișat normalul. Tu de ce te încăpățânezi în trecut, ca o nostalgică fără pereche?
Aria zâmbi, senină. Aria știa că nu era aici. Aria știa că aici era de fapt dincolo. Aria știa că nu va fi tristă, ci doar dezamăgită. Aria nu voia decât să-i îmbrățișeze, să le sărute frunțile și să-i învelească în pledurile calde și protectoare, să le spună o poveste și apoi să închidă ușor ușa dormitorului, în sunetul cald al sforăitului copilăresc... Dar Aria se desprinse. Aria nu voia acest prezent.
– Dragii mei. Știți că nu existați încă. Știți că alegerile mele pot fi întoarse, că această normalitate poate fi desprinsă ca un plasture, rapid, dar eficient. Iar voi sunteți doar umbrele a ceea ce credeți că veți fi într-o zi. Dar nu voi permite asta. Nu acum și niciodată. Aria pe care o știați nu va exista.
Samuel zâmbi, însă chipul său impasibil tremură ușor. Hellica rânji, dar știa că adevărul avea două căi de înfățișare. Cei doi știau că Cel Invizibil nu putea acționa independent. Cel Invizibil știa că până și punga de floricele se putea termina la un moment dat, fără a exista un înlocuitor real. Toți trei știau că viitorul era într-un dezechilibru crud, o picătură de îndoială era suficientă pentru a distruge planul.
– În acest caz, dragă mamă, nu ne rămâne decât să-ți amplificăm dozele. Apoi vom încerca să te încadrăm în noul prezent.
– Da. Iar dacă vei refuza, chinul care te așteaptă este net superior oricărei forțe anarhice. Iar noi vom fi numitorul comun: tortura va fi eternă...
Aria se trezi, însă nu în lumea dorită. Simțea diferit. Era diferită. Se afla pe o pajiște retrasă, o poieniță rătăcită, dar reală. Aria purta o rochiță simplă, galbenă și luminoasă, lungă până la genunchi. Pe cap avea o pălărie albă, cu o floricică în partea dreaptă. La picioarele ei era un coș de picnic cu de toate: brânză, ouă fierte, prăjituri, o sticlă de vin. Era straniu, dar avea impresia că aștepta pe cineva, dar și că o invadau emoții noi, calde, neinduse de pastile sau droguri. Era... îndrăgostită.
– Am găsit tufișul, după cum îți spuneam. Vezi, am făcut un buchețel drăguț.
Aria se întoarse brusc. Nu se așteptase la ceea ce vedea în acel moment: un Rafael în culori vii, zâmbitor, un alt om, o persoană care poseda o altă dimensiune a cunoașterii de sine. În brațe sale trona un buchet imens de zambile, amplificându-i zâmbetul și ochii. Rafael părea invadat de același val de emoții calde ca și ea. Și el era... îndrăgostit.
– Tu... tu ești?
Rafael așeză buchetul deoparte și o luă în brațe. Totul părea atât de ireal, atât de minunat întruchipat, însă memoria ei interveni ca un vârtej paradoxal: ieșiseră la un picnic la a patra sau a cincea întâlnire, însă în parcul cenușiu al orașului, într-un colț părăsit până și de câinii străzii. Acel picnic fusese... drăguț, dar nu atât de idilic ca acest picnic. Aria răspunse la îmbrățișare și înțelese vigoarea momentului. Aria îl strânse cu putere pe Rafael și dori ca această clipă să rămână încadrată în centrul amintirilor, să nu părăsească ființa ei nici după moarte... Dar Rafael se desprinse încet, cu privirea îngrijorată.
– Ce ai pățit, draga mea? Pari... departe.
Aria îi privi ochii – calzi și iubitori. Îi atinse fruntea, ușor, ca pentru a-i fura gândurile și dragostea, cu intenția de a le duce departe, unde nu puteau să-i ajungă monștrii ce aveau să vină.
– Nimic, dragostea mea. Sunt aici, sunt cu tine. Nimic nu pare să ne învingă și sper să rămânem așa pentru multă vreme.
– Vom fi împreună. Suntem și vom fi noi doi, numai noi doi...
Aria strânse ușor din umeri, perceptibil, cu un fior de groază.
– Promiți? Promiți că nu va exista nimic altceva, nimeni în plus față de această dualitate? Promiți că vom fi numai noi în această lume?
Rafael tresări. Fruntea se-ncrețise vizibil, iar privirea își pierduse căldura, ochii devenind două abisuri sinistre.
– Rafael? Mai ești acest Rafael?
– Nu, draga mea. Iar tu trebuie să revii printre pământeni, aici nu-ți este bine.
Rafael o prinse de încheietură și o strânse cu putere. Aria țipă scurt, apoi încercă să se elibereze. Nu reuși, iar strânsoare deveni insuportabilă.
– Dă-mi drumul, Rafael, dă-mi drumul ACUM!
– Nu. Trebuie să te trezești, și doar astfel este posibil. Trezește-te acum, Aria, sau vei rămâne aici pentru totdeauna.
– Nu! Vreau să rămân aici, cu tine, cu cel de acum, nu cel de atunci. Aici e frumos, aici sunt fericită. Aici mă iubești și este vizibil. Acolo poate mă iubești, dar am mai multe îndoieli decât certitudini. Te rog, lasă-mă aici. Te rog...
– Aici nimic nu este real. Aici ești prinsă în capcana întinsă de cei doi. Aici nu poți fi tu. Aici nu pot fi eu.
Aria închise ochii și, încetul cu încetul, cedă rugăminților și durerii, însă cu lacrimi în ochi. Cei doi se disipară ca un abur într-o atmosferă feerică. Locul în care au stat cu secunde înainte fusese înlocuit de un cerc perfect de cenușă, ca o arsură locală, întunecată. Cel Invizibil ieși din spatele unui copac, molfăind floricele de porumb și privind dezamăgit spațiul părăsit.
– Of, of. Acum chiar trebuie să recurg la măsuri punitive?

Aria deschise ochii. Aria se trezise. Sintagma femeia pe nume Aria dispăruse în spațiul magic al viselor induse de drog. Aria reveni în lumea concretă, ținută de mână de un Rafael încruntat, dar real.
– Bine ai revenit, draga mea. Toți credeau că te-am pierdut, dar eu nu mi-am pierdut speranța. Știu, știu, tocmai eu, pesimistul notoriu, dar pentru tine nu pot fi atât de pesimist. Ești bine acum?
Aria zâmbi. Aria luase o hotărâre, iar pașii trebuiau urmați cum se cuvine.
– Da, dragul meu. Dar decizia trebuie să fie comună și irevocabilă. Ce spui?...