Ultima călătorie în Strehaia


Aveam un vaporaș și călătoream cu el prin toată lumea, după bunul meu plac. Procedam în felul următor: - Hai, zic, duc acuma un butoi de stafide în Filipine, n-am fost demult pe-acolo, la un masaj. Un alt exemplu: - Hai, zic, duc acuma un sac mare de ceapă roșie la guacerii crescători de vite din Argentina, fac niște tocănițe unice, la ceaun, să mori nu alta!!!
Odată pe an îmi făceam drum și prin portul Strehaia. Oamenii ăștia, strehăienii, erau de un bun simț exagerat. Rușinoși, absurd de rușinoși. Una-două, un străin rătăcit pe-acolo se prindea de figură că strehăienii nu sunt capabili să îl tragă de mânecă și se dădea mare și tare în fața lor.
Apoi, numai ce îl vedeai pe acel opincar cu ifoase, cum se autoproclamă primarul Strehaiei și se pune pe căpătuit fără nici o reținere.
Dar burtăverzii ăștia, nu știau că eu sunt nașul lor!
Cum ajungeam în port și îmi trăgeam regulamentar vaporașul în parcarea maritimă, mă înconjurau toți strehăienii cu niște mutre plouate. Știam despre ce era vorba. Iarăși le venise un străin pe cap! Mă mulțumeam să-i mustru:
- Schimbați-vă firea oameni buni, dacă într-un an nu mai apar la orizont și trebuie să vă descurcați de unii singuri? Cine vă salvează atunci din ghearele veneticilor?!
- Nu suntem capabili domnule Capac să ne schimbăm firea, oricâr ne-am strădui! Crede-ne!
Ce le puteam zice? Oftam din adâncul inimii și mă duceam întins, bățos, la străinul cocoțat ca primar deasupra lor.
- Măi, nici nu știu cum să-ți zic, cine sărăcie te-a adus în Strehaia?! și îl luam la niște palme plescăitoare, și la șuturi în fund, până îl scoteam din oraș!
Dar ce pățesc într-un an?
Străinul ce se cocoțase în fruntea Strehaei, când l-am prins de guler să-l azvârl până unde și-a înțărcat Dracu iapa, îmi strigă:
- Stimate domnule Capac, te dau în judecată pentru violență. Uite aici lista complectă cu toți cetățenii orașului care au semnat că sunt de acord să le fiu primar. Ia mâna de pe mine!
Mă uit crucit la lista lungă cât o zi de post și întreb siderat mulțimea de strehăieni:
- Măi oameni buni, este adevărat? De ce ați făcut prostia asta imensă?
- Dacă spânu ăsta ne-a cerut!...
- Cum puteți fi așa de pasivi?!
- Așa suntem domnule Capac, parcă nu ai ști!
Spânul prinse curaj și zise:
- Sunteți cu toții martori că mi-a știrbit autoritatea de primar, prinzându-mă de gît!...
Ce mai încolo și încoace, Spânu, fiind un ticălos deștept, acoperit din cap până în picioare cu hârtii ștampilate, m-am trezit instalat în pușcăria orășenească.
Plângea gardianul, plângea șeful poliției care era și directorul micii pușcării, plângea consilierul pe probleme psihice, cei doi încarcerați plângeau și ei, bucătarul, bibliotecarul, ce să zic de toți cetățenii Strehaiei. Le strigam de la fereastra cu zăbrele:
- Oameni în toată firea, terminați! Fiți tari! Dați dovadă de bărbăție!
- Cum să nu plângem domnule Capac, că în fiecare an ne-ai salvat orașul din mîinile veniturilor! Ne punem în genunchi în fața ta, spune-ne, ce-i de făcut?!
- Simplu. Semnați o petiție că nu sunteți de acord cu activitatea primarului și-i cereți demisia.
- Știi bine domnule Capac, noi, în orice situație ne-am găsi, doar de atâta suntem capabili: Să fim de acord cu cea mai înaltă autoritate. Cât ne chinuie nedreptatea strigătoare la cer ce ți-a făcut-o Spânu!!!...
Am vrut să evadez.
De o cinste inimaginabilă, gardianul, polițistul-director, consilierul, bucătarul, bibliotecarul, cei doi arestați, mi s-au pus iarăși în genunchi să nu le fac greutăți, să nu fie acuzați de complicitate.
- Dar, oameni buni ca pâinea caldă, Spânu mi-a confiscate vaporul, vrea să-l deie la fier vechi. Rămân fără mijloc de subzistență!
- Of, of! ni s-au secat și lacrimile domnule Capac.
Mi-am amintit atunci de vorba aceea: Fă-te frate cu dracu până treci puntea.
L-am chemat pe Spânu la vorbitor pentru ai spune ceva important. Spânu, plin de sine, satisfăcut, veni la vorbitor cu zâmbete mieroase.
- Vezi ce pățești domnule Capac, dacă te abați de la interesul tău personal și-ți bagi nasul în ciorba altuia? Cât crezi că stau printre handicapații ăștia? Până îmi fac plinul de-o vilișoară și o mașinuță trăznet. Apoi, Dumnezeu cu mila, cine știe ce nebun vine în urma mea și-i duce pe strehăieni în mare!
- Câtă dreptate ai Spânule! Fă-mă mâna ta dreaptă să mă căpătuiesc și eu ceva bănuți. Îți jur credință veșnică!
Nu era prost Spânu. Prudent. Mirosi capcana în care voiam să-l atrag. Începu să strige cât îl țineau bojocii, să-l audă temnicierul, cei doi încarcerați, polițistul-director care tocmai venise cu două becuri electrice în mâini, să-l audă consilierul și un țăran ce avea un coș de ouă proaspete:
- Crezi că eu sunt un hoț ordinar ca și tine? Un corupt? Eu am ținută verticală!
- N-am zis așa ceva! protestez eu năucit.
Dar Spânu, de zece ori mai ticălos decât îl credeam eu, țipă și mai abitir:
- Ghiolbanule, nu ție milă de oamenii ăștia, vrei să-i jupoi de piele?! Eu am conștiință!
Stai frate, de cine îți bați tu joc?! De mine?! Am un hong, un dărălit, când mi se ridică creasta, ca de clopot!
- Stîrpitură, zici de strehăieni că sunt handicapați, fripturistule, broscoiule!
Nu se lăsă, bubui și el, că începu să ningă de pe tavan, praf alb de var:
- Auziți-l oameni buni, îl omor cu mîinile mele!!!!
M-am lăsat?! Nu m-am lăsat. Þiuiam amândoi cu megafoanele date la maxim, bulbucați, care îi sparge celuilalt mai repede timpanele.
… - Ultima otreapă de pe pământ, sugător de sânge nevinovat, parazit!!!... Numai și numai vocile noastre, crescute ca niște balauri, se auzeau peste oraș.
- Bat tu ești, bat tu, tu, tu, tu, t, t, t... și să vedeți ce mare minune se petrecu în Strehaia!...
Pornind de la țipuriturile noastre, cum și eu și Spânu am fi avut câte zece picioare și pe toate cele zece degete de la cele zece picioare ne-ar fi căzut câte o nicovală, pornind de la aceste frecvențe sonore înalte, adevărate pânze de fierăstraie ce le-au întors pe dos creierii, strehăienii, cetățenii aceea timorați, care se găseau sub blestemul frumoasei din pădurea adormită, ei, personificarea blândeții, s-au deșteptat! Complect!
Cu niște ochi albaștri, oțeloși, năvăliră în mica lor pușcărie, cimentați de-o ură viscerală împotriva corupților.
Ne luară pe-amândoi ca din oală, degeaba am protestat că sunt vechiul, neschimbatul lor prieten, surzi și fără memorie, cu mâini ferme, îndemânatice, de bucătărese experte, strehăienii ne tăvăliră prin smoală și puf alb de gâscă.
- Să nu vă mai prindem prin orașul nostru de-o cinste mai limpede ca apa de munte!
Ne-au condos apoi cu alai până la vaporașul meu și așa smolit, penelit, am pornit repede pe mare.
Domnule, aveam pe vaporaș cabină, bucătărie, baie, condiții optime. Două ceasuri am stat sub duș și am consumat cinci săpunuri pentru a fi curat precum cinstea strehăienilor.
Creștin adevărat, nu l-am aruncat pe Spânu în mare, cum marea este a tuturora, nu ca vaporul meu, proprietate privată pe care calci doar ca invitat.
… De-atunci, revoluțiile despre care tot aud din când în când că se declanșează, ba în Orient, ba în America de Sud, îmi provoacă alergie. Nu mai am nici o milă față de oamenii ce cutează să-și ieie soarta în propriile mîini. Un retrograd. Cu asta m-am ales de pe urma ultimei călătorii efectuate în Strehaia.