XVIII

Firele rebele de păr își luau zborul, căutând libertatea dincolo de zări. Firele rebele se mulau pe traiectoria vântului, devenind vântul.
Marginea falezei era străjuită de arbuști micuți, gălbui, aparent bolnavi. Arbuștii formau un gărduț natural, protejând pământul de invazia necruțătoare a oceanului. Dincolo de gărduț, întinderea nesfârșită a apei fornăia cu disperare, dorind încă o bucățică din plaja micuță, încă o halcă din pământul fragic. Oceanul își dorea teritoriul înapoi, teritoriu care-i aparținea de sute de milioane de ani.
Hellica se așeză în zona neutră, la granița dintre lumea umană și neantul apei. Hellica era îngrozită de apă, de forța ei nemăsurată, de adâncurile ei terifiante. Oceanul îi dădea impresia unei guri imense care înghițea totul, ca o gaură neagră; oceanul înghițea viață, emoții, oameni, libertate. Iar Hellica voia să păstreze toate acestea în inima ei, în sufletul ei, încă uman.
Hellica întinse păturica pe o movilă de pământ solid, puțin mai departe de nisipul înșelător. Hellica iubea ideea de plajă, iubea ideea de nesfârșire, ideea de contact aparent dintre cer și ocean, îmbinarea subtilă într-o nuanță albăstruie. Însă Hellica iubea prea mult ideile și prea puțin realitatea...

Cămașa subțire, transparentă, flutura înapoia brizei jucăușe. Cămașa îi mângâia ușor pieptul, delicat, ca atingerile iubitei într-un moment altruist, într-un alt context, într-o altă lume.
Aleea pietruită, construită special pentru a străbate orășelul, în drumul inerent spre plajă, îi oferea senzația propriului drum spre o altă plajă, o plajă a alegerilor și a îndoielii. Mergea cu pași mici pe această alee, încercând să amâne, încercând să prelungească această promenadă la infinit, până se va prăbuși la marginea drumului, înfometat și deshidratat. Atunci ar fi privit cerul, ar fi urmărit un punct aleatoriu de pe firmament și l-ar fi urmat oriunde l-ar fi condus.
Samuel iubea întinderea apei, necuprinsul imaginar, hăul pe care-l degaja. Samuel iubea abisul, Samuel făcea parte din abis. Dar până și Samuel păstra rezerva emoțiilor care nu voiau să plece, care îi confirmau, încă, umanitatea atât de detestată. Samuel își detesta umanitatea detestată...
Aleea era pe sfârșite. Samuel vedea marginile nemărginirii, simțea aerosolii care-i îmbătau nările, percepea stropii invizibili care-i ofereau senzația de răcoare, de intim. La marginea plajei, Hellica era întinsă pe o păturică și ronțăia un măr sau o pară, oricum, ceva rotund, Samuel nu vedea prea bine. La vederea oceanului nesfârșit, Samuel își aminti, fără veste, cum plutea pe un altfel de ocean. Dar nu era singur în largul apelor primordiale, ci era alături de Hellica, înainte ca părinții să o numească Hellica, înainte ca Samuel să fie numit Samuel. Imagini disparate fugeau prin memorie, terorizate de percepția subită a lui Samuel. Imaginile nu doreau să prindă contur, nu doreau să fie văzute, dar Samuel se opri la câțiva pași de Hellica și insistă. Samuel insistă mai mult. Aceste amintiri pluteau și ele în oceanul inițial, înotând printre cei doi, goi și inocenți.
Lacrimi nerăbdătoare alergau spre centrul pământului, lăsând brazde adânci pe obrajii și sufletul lui Samuel. Acesta nu înțelegea originea amintirilor, nu înțelegea originea oceanului, nu înțelegea originea durerii care-i pustia inima, înecând-o cu pasiuni uitate. Samuel nu mai înțelegea nimic, iar o voce dincolo de oceanul voinței îi șuieră:
– Nu încă! Vise îți sunt, nu amintiri. Revino, revino, nu ești decât o bucată de carne!

Hellica își scutura cu violență fratele, încercând să-l readucă în simțiri, în realitatea lor.
– Trezește-te, frățioare! Trezește-te, unde naiba te-ai mai dus cu gândul? Trezește-te odată!!!
Privirea lui Samuel reveni din înecul reveriei. Samuel își privi sora, nu părea să o recunoască, dar spuse:
– Hellica..., dar nu această Hellica.
– Vino pe păturică, bea puțină apă, ai să-ți revii.
Hellica își privea fratele cu dojană, dar și cu îngrijorare furibundă. Hellica se îndepărtase de Samuel tocmai din cauza acestor scene, din cauza dispariției treptate a fratelui pe care-l cunoscuse, înlocuit de un Samuel mirat de realitate și fascinat de alte percepții, mai puțin reale. Dar acum vedea că greșise, nu ar fi trebuit să plece, boala lui se agravase în lipsa ei, iar concretul fusese înlocuit de nebunia interioară, mult mai puternică, mult mai distructivă. Acum era nevoită să rămână. Acum trebuia să-l salveze, să se salveze reciproc din iluzia pe care au vrut să o construiască.
– Ei, ești mai bine acum?
Samuel se așeză automat, condus ca un orb pe un câmp minat. Privi absent oceanul, puțin furios în această dimineață, și încercă o întoarcere spre sine, o întoarcere spre realitate umană, mult prea umană. Linia orizontului, unirea dinpre un cer aparent și un ocean ireal, îi conferi doza de calm și acceptare. Samuel se trezise.
– Bună, surioară. Te regăsesc, în sfîrșit.
– Da, ca și cum aș putea sta ascunsă prea mult timp. Mai ales de tine. Tu ce-ai pățit acuma?
– Nimic, surioară, nimic din ce nu poate fi ascuns de aparențe.... Acum dacă te-am găsit, pe unde mi-ai umblat?
– Prin locuri pe care tu doar le visezi. Pentru tine, dragul meu frățior, visul e mai important decât lumea înconjurătoare. Această perspectivă te va distruge.
– Știi tu sigur asta, Hellica. Da, măreața Hellica, nebuna deșertului, iubita haosului...
Hellica îl pălmui. Samuel rămase blocat între realități, între plaja senină și un câmp de luptă de dincolo. Apoi își reveni și zâmbi.
– Mereu impulsivă, dragă surioară. Nu ai învățat nimic din lecțiile vieții, din călătoriile tale legendare?
– Încetează, Samuel. Nu de asta ne-am întâlnit aici, între visul tău și coșmarul meu. Iar călătoriile mele nu te interesează, pentru că ai preferat călătoriile tale de dincolo, unde nu este viață, iubire, dorință. Dincolo nu e decât o fărâmă de speranță și un mediu ostil pentru căldura pe care nu vreau să o dăruiesc nimănui...
– Poate numai celui din celălalt turn, cel care a primit mai multă căldură decât un soare.
Hellica își privi fratele, dar nu părea să-l privească. Primul impuls a fost să-l pălmuiască din nou, dar renunță, după ce inspiră adânc. Hellica știa că Samuel era nefericit, dar și gelos pe dragostea nețărmuită pe care ea o putea dărui, pe care ea o simțea perpetuu, ca o flacără eternă. Hellica știa că Samuel voia să scormonească în adâncurile ei, să readucă la lumină acea Hellica, Hellica planurilor demente. Dar acea Hellica se prăpădise în elanul primului sărut adevărat, în candoarea primului moment intim, în savoarea primei îmbrățișări aprinse. Acum exista o singură Hellica – Hellica pământului, Hellica vieții de aici. Dar Hellica spuse doar atât:
– Frățioare, frățioare. Nu suntem aici pentru a dezgropa noaptea. Suntem aici pentru a reveni printre cei vii, printre acești oameni din carne și oase, pe care-i urăști atât de mult. Eu am încetat să-i urăsc. Eu sunt unul dintre acești oameni.
Samuel simțise asta. Samuel văzuse cu proprii ochi clipa inseparabilă când sora sa părăsise iluzia comună, iluzia copilăriei, când se maturizase, devenid umanul mult prea uman. Samuel pierduse lupta încă de atunci, din adolescența ei, din copilăria lui. Ea iubea. El ura, dar ura totul, cu excepția planului, ideii de dincolo. Dar acum era prea târziu. Însă spera că o putea convinge, pentru ultima oară, să distrugă tot ce construiseră, tot ce înfăptuiseră de-a lungul unei vieți mult prea scurte.
– Înțeleg asta, scumpă surioară. Te-am pierdut demult, viața mi te-a răpit, iar eu am rămas singur în bătăia furtunii. Dar nu-i nimic, m-am obișnuit cu ideea, m-am obișnuit cu esența unui singur constructor. Însă mai am o dorință, dorința arhitectului căruia nu-i mai place clădirea făurită cu sudoare și sânge. Cred că știi la ce mă refer. Cred că știi la cine mă refer.
Hellica inspiră, iar bucuria îi invadă corpul, ca o candoare regăsită. Da, acum puteau fi vii, fără restricții, fără nebunii, doar vii.
– Te ascult.


XIX

Rafael începu să râdă frenetic, ca un val care se sparge necontrolat de țărm, dorind să sfărâme stânca. Rafael simțea mult prea multe fire care leagă realitatea de nimic, fire din pânză de păianjen, care leagă realitatea de iubiri ireale și dulapuri ascunse. Rafael trăia străpungerea, vedea noaptea și calmul adiacent, însă în mici pași de dans haotic, beligerant. Rafael trăia sfârșitul...

Două perechi de ochi, două priviri distincte. Două persoane asemănătoare, strivind sticla dublă cu un dezinteres bolnav, deslușind partea opusă a oglinzii interioare. Oțetul ascuțit, vârful strălucind sinistru, strigând după sânge, carne, dar în tăcerea imaterială. Privirile schimbau impresii tacite, luciri nespuse, gânduri nepermise. Apoi reveneau la traiectoria inițială, fixând punctul uman care fremăta dureros între aici și dincolo. Acel punct uman care trăia sfârșitul...

Rafael era închis între trei pereți de beton și unul de sticlă, oglinda veșniciei neatinse. Rafael se juca de-a v-ați ascunselea cu lama de oțel și cu propria-i încredere. Rafael dorea să știe ceea ce știa deja, dorea să dispară dincolo de ceea ce părea de nevăzut. Rafael voia să-și regăsească sinele printre alte identități umane, alte identități reale, palpabile. Dar Rafael își pierduse capacitatea de a fi, fiind strivit între emoții pe care nu dorea să le recunoască și emoții pe care le dorea dominante. Rafael era pierdut. Iar vârful oțelului atinse carnea...

O pereche de ochi obosise, iar stăpânul acesteia se așeză pe un scaun. Nu mai voia să vadă asemenea chinuri, un asemenea zbucium catastrofal. Nu mai voia să fie aici. Cealaltă privire era senină și făcea opusul, insistând asupra tragediei aparente, încruntându-se la o scenă de teatru improvizat. Cealaltă privire admira chinul. Cealaltă privire inspira teroarea refugiată în mintea bolnavă a omenirii, reprezentată de acest punct uman...
Rafael tuși. Primele picături de sânge îi provocară o silă teribilă pentru sinele zdrobit, dar nu schiță vreun alt gest, măcar unul de revoltă sau înfrângere. Rafael tuși din nou, mai puternic, spasmodic. Oțelul înainta inexorabil, ca un destin calculat de sute de ani de profeți dispăruți. Rafael simțea lama ucigașă pătrunzând cu ardoare. Rafael dorea atingerea unui organ vital, dorea calmul și dispariția ezitărilor. Ar fi urmat întunericul, bezna absenței sentimentelor, neantul absenței generalizate. Apoi dominația nimicului, nimicul în care pătrunde orice, din care nu se naște nimic. Nimicul care produce nimic...

Ambele priviri se odihneau în tăcere. Liniștea stăpânea camera torturii și anticamera observației, străpungând moleculele spațiului și timpului cu elemente de neant și fractari. Una din persoane strănută, cealaltă o privi, acuzatoare. Absența cuvintelor era terifiantă, ceva trebuie să spulbere nonsensul aparenței.
– Acum te-ai trezit și tu să strănuți? Nu te-ai putut abține încă zece minute?
– E o nevoie organică, nu mai behăi atâta. Oricum, Rafael nu mai are mult și va realiza absurdul situației și va găsi motivul. Trebuie să găsească motivul.
– Tocmai, nu de asta suntem aici, să ne asigurăm că va trăi? Dar dacă trece de impasul ultim și va distruge orice urmă a Ariei?
– În cazul ăsta, mergem și bem o cafea savuroasă.
– Hm, da, o cafea ar fi excelentă acum! Salivez ca ultimul cățel care vede o bucățică de carne. De fapt, de ce nu mergem acum la o cafea?
– Ai răbdare, procesul durează mai mult. De fapt, durează prea mult. De ce nu s-a ridicat încă?
– Nu știu. Nu se mai mișcă. Intervenim sau reluăm procesul?
– Într-adevăr, nu mai mișcă. Îl mai lăsăm un minut și plecăm la o cafea.
– Dar dacă a reușit? Dacă a eliminat-o pe Aria din gândurile sale, din amintirile sale? Dacă, mai rău, a eliminat-o din zona emotivă? Cum putem să-i reactivăm niște stări afective care nu mai există?
– Stai liniștită, Cezara. Nu va reuși. Iar dacă, prin reducere la absurd, a reușit, vom recreea situația respectivă, iar sentimentele se vor activa. Nimic nu se poate șterge cu adevărat din mintea umană.
– Da, ai dreptate. Mai așteptăm puțin, apoi cafeaua. Hmm, cafea și o carte minunată. Ce vis frumos...

Lama străpunse carnea. Lama era la jumătatea distanței dintre albul dimineții și golul spațiului. Rafael începu să râdă, dar se opri destul de repede. Rafael nu mai găsi vreun motiv de amuzament. Rafael realiză că glumă se evaporase, chiar și ideea metaforică a umorului îl părăsea, încet, încet. Lama începu să alunge amintiri, să șteargă senzații, percepții, să distrugă fapte, vorbe, cuvinte dulci, mângâieri în fapt de seară. Rafael se încordă, dar lama era mult prea puternică. Rafael strînse lama și o impinse spre exterior, spre neantul pe care nu-l mai dorea.
Apoi se opri. Dorința dispăruse. Voința dispăruse. Amintirile dispăruseră, până și ideea de memorie se disipase în aerul închis al încăperii. Rafael acceptă lama. Rafael nu mai era Rafael, ci doar o bucată de carne, o formă umană estompată, învinsă de oțelul ucigaș. Apoi, printre umbre și sânge, o picătură de lumină se ivi în mintea golită a celui care a fost Rafael, alergând sălbatic spre ceva, spre cineva. Conexiunile neurale erau libere să formeze ceea ce doreau, exista un complex infinit de posibilități. Punctul luminos învălui mintea umană într-o ceață violentă, formând o singură imagine, o singură reflecție a realității trecute, prezente și viitoare: o fată care îmbrățișa un băiat, la un picnic insolit la marginea unui orășel anonim; emoții puternice năvăliră, sincere, reale ca iarba pe care stăteau, ca arborii care fremătau în briza tomnatică.
Vechiul Rafael închise ochii. Noul Rafael deschise ochii. Lama dispăruse. Sîngele dispăruse în carne, revigorând prezentul cu puteri noi și emoții regăsite. Noul Rafael privi spre oglindă și surâse:
– Aria! Aria iubită! Acum vreau să ies din acest vis și să te regăsesc...

În anticameră, Sebastian și Cezara se îmbrățișară cu căldură. Două priviri senine acceptară realitatea, candoarea începutului și siguranța propriei existențe. În umbră, Cel Invizibil susura imagini și revela sunete incerte. O nouă lume părea că se naște...