agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 530 .



Spectacolul Dianei (l)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [MyMosys ]

2015-01-05  |     | 




Când cortina grea, sângerie, brodată cu arabescuri aurii se ridică, murmurul sălii se diluează în emoțiile palpabile ale personajelor, reflectoarele inundă scena de lemn care sună sub pașii experimentați, precum puntea unui vas semeț sfidând potopul, iar decorurile își încep hipnoza, cu transpunerea imediată în altă lume. Diana adoră teatrul, E, de fapt, singura plăcere care i-a mai rămas în zbuciumul ei îndelungat pentru o carieră de succes, asta, bineînțeles, dacă nu lua în calcul plăcerea cu care își făcea treaba. E locul în care se simte vie și în care nu trebuie să cumpănească fiecare problemă atât de mult încât să ajungă în pragul indeciziei. Vizionarea unei piese de teatru e relaxarea ei supremă, starea în care visele pot acoperi ușor realitatea searbădă de director economic al firmei specializate în producția de viori, fără viață de familie și avansând vertiginous și ireversibil spre bariera de 40 de ani. E o magie pe care și-o permite în mod constant, chiar dacă acest lucru înseamnă să vizioneze o piesă și de două-trei ori. Cunoaște actorii, compară evoluțiile, iar în serile ei singuratice, vizualizează mental scenele cu cel mai mare impact asupra laturii ei artistice.
Nu are cum să-i scape o față nouă! E fascinant să privești jocul unui actor căruia nu îi cunoști nici mimica, nici glasul. În seara aceasta, scena îi rezervă supriza unui frumos exemplar actoricesc, cu o cascadă de păr negru, numai inele, niște ochi vii, pătrunzători și expresivi, o mimică animată, debordând de veselie și poftă de viata, un trup pe care orice costum pare desenat anume pentru el. Un zeu și un spectacol demn de o a doua vizionare, gândi Diana, la sfârșitul piesei, așteptând, ca de obicei ca sala să se golească. Era ca un tabiet al ei, să iasă ultima, să nu se înghesuie la garderobă și să savureze liniștea de la sfârșit, ca pe o cană de cafea de calitate, fierbinte și parfumată. Actorul, obiectul analizei sale din această seară, apăru la un moment dat de după cortina, ca pentru a arunca o ultimă privirea asupra scenei. O zări, se înclină și o salută galant. Diana aplecă ușor bărbia, cu eleganță, răspunzând salutului, după care coborî privirea spre programul pe care încă îl ținea între degete. Theodor Barna. Ah, ungur! Se trezi socotind barierele în minte: vârstă, etnie, imagine și câte or mai exista nedescoperite.
Actorul făcu câțiva pași pe scenă, oprindu-se în fața ei. Diana se felicită în gând pentru opțiunea vestimentară din acea seară. Știa că arăta impecabil în sacoul roșu, tivit cu blăniță neagră la gât și la manșete, cu bluza din dantelă neagră de dedesubtul lui și pantalonul pană, mătăsos, de sub care se vedeau vârfurile botinelor negre, lăcuite. Părul castaniu, bogat, era prins într-un coc spaniol, probabil că nițel cam sever, dar elegant, iar cerceii simpli din aur, păreau două lacrimi prelinse pe gâtul lung.
- V-a plăcut piesa?
- Cu siguranță.
Mai târziu, ajunsă în confortul casei sale, se întrebă ce o făcuse să se limiteze la câteva cuvinte? Îi făceau plăcere conversațiile, mai ales cele purtate cu actori. Îl îndrăgea pe Teodorescu, cu care se întalnea în anumite cercuri și cu care schimba impresii, Cristea îi era vecin, iar Surdea era căsătorit cu o fostă colegă de liceu. Să fie senzația aceea delicioasă, demult uitată, că ar fi putut deveni obiectul atenției unui bărbat, fie el chiar mai tânăr? Își petrecu noaptea gândind. Nu un plan de afaceri ca de obicei, nu o nouă strategie de marketing și nu clauzele unui contract extern, ci gândindu-se la actorul brunet, cârlionțat și plin de viață, la Theodor Barna.
Sări o săptămână peste plăcerea teatrului, în ideea de a-și liniști gândurile, de a dilua impresia puternică desenată în sufletul și mintea ei de actor și de a-și sedimenta părerile, după care, nu putu rezista unei piese în premieră din a cărei distributie făcea parte și Barna. Își cumpără o bluză nouă și un nou sacou, deși dulapul gemea de haine. Brusc, își dădu seama că se trezea femeia adormita din ea. O simțea pulsând, mai vie ca niciodată și asta începea să o sperie într-un fel. “Doamna de fier a viorilor” fusese poreclită, pentru că era bună, nu, excepțională, în afacerile cu instrumentele muzicale. Acum i s-ar fi potrivit mai bine, poate, “doamna de plastilină”. Chiar așa? Era o femeie matură, ce naiba! Cu toate îmbărbătările pe care și le adresase înainte de spectacol, vederea lui Barna în jocul efervescent al personajului său, o făcu să-i tremure mâinile și să simtă acut nevoia unei guri de apă. O, Doamne! Doar nu era în pragul de a se îndrăgosti! Pe bune! Nu exista dragoste la prima vedere și, de fapt, dragostea nici nu exista. Poate că era numai plăcerea vederii unui chip frumos, sau poate ca Barna își juca atât de bine personajul că ea era pur și simplu fascinată. Oricum ar fi fost, nu-și putu lua privirea de la el, iar jocul celorlalți nu mai exista. La final, își dădu seama că, pur și simplu nu reușise să urmărească piesa în măsura în care o făcea în mod obișnuit înainte de apariția lui Barna.
Sala se goli repede și la sfârșitul acestei piese. Diana mai stătea în fotoliul ei, cu privirile fixate pe decorurile rămase în fundalul scenei. Trebuia să se ridice și să plece, dar nu o lăsau picioarele. Zări câțiva actori adunând din recuzită și aruncându-i priviri suspicioase. Mda! Își strânse poșeta elegantă sub braț și se ridică.
- Bună seara, Diana, speram să te mai prind!
Îl văzuse și pe Cristea, la un moment dat pe scena. Din păcate, acum nu putea să-i analizeze prestația cum o făcea de regulă când se întâlneau. Salută cu un zâmbet mic în colțul buzelor. Cristea era însoțit de Barna și de doamna Marinca. Zâmbeau cu toții.
- Speram să te pot ruga să ne iei și pe noi cu mașina, dragă vecină! Bineînțeles, dacă nu ai alte planuri și nu apreciezi asta ca pe o obrăznicie din partea mea!
- Se poate, Doru?
- Știu că nu, dar mă distrează să mă joc cu tine, ești mereu atât de serioasă! Mereu! Astăzi împlinesc o venerabilă vârstă și poate că te pot corupe și pe tine la un păhărel. Cu cât mai mulți cu atât distracția e mai mare.
Îl cunoștea demult pe Cristea. Niciodată, însă, nu fusese invitată acasa la el, cu toate că erau vecini de cel putin zece ani. Relațiile lor se limitau la transorturile ocazionale la domiciliu dupa teatru, sau întâlnirile accidentale la o cafea în localul frecvantat de actori, dar atât. Propunerea i se păru stranie, dar nu se opri să o analizeze. Barna o fixa cu o privire intensă, surâzător, ceea ce o făcea să nu se simta confortabil, dar un disconfort plăcut. În mașină se așeză lângă ea, lăsându-l pe Cristea să îi facă curte doamnei Marica pe bancheta din spate. Și mai adăugă puțin disconfort stării ei de moment.
- Ce mașină superbă! Are un bord ca un avion!
Diana surâse. Muncise pe brânci pentru tot ce avea, pentru că îi plăcea confortul. Abia de doi ani terminase cu creditele pentru casă, pentru mașină și pentru toate celelalte lucruri care îi mulțumeau existența singuratică. Își dorise o mașină nemțească de ultimă generație și o avea. Își dorise o căsuță cu etaj, cu terasă și o peluză încadrată de transafiri și o avea. Își dorise un trai liniștit și îndestulat și îl avea. Lipsea doar familia, dar acesta fusese prețul sacrificiului. Casa lui Cristea părea o cocioabă pe lângă casa ei elegantă și îngrijită, așa că nu trecu neobservată. Doamna Marinca scoase o exclamație surprinsă:
- Ce casă încântătoare! Are chiar și un turnuleț cu o flamură!
- E palatul prințesei Diana, aici de față, strigă teatral Cristea, iar noi, umilii muritori care îi suntem vecini nu putem decât să facem temenele în fața ei.
- Cât de mult aș dori să o vizitez, se entuziasmă Maria Marinca, vă rog, vă rog!
In alte circumstanțe, Diana ar fi găsit argumente care să oprească o invazie nedorită, dar acum, găsea incitantă ideea ca Theodor Barna să îi vadă sanctuarul, așa că, cedă rugăminților. Parcă mașina pe aleea mozaicată din fața garajului și le deschise celor trei actori.
- Oh, chiar e un palat, suspină doamna Marinca cu ochii la candelabrul de cristal din holul înalt, la balustrada atât de lăcuita că te puteai oglindi în ea, la vitraliile de pe casa scării și la mobilierul confortabil din salon.
Diana nu replică. Nu era chiar o casa mare, dar nu era comună! Ea nu era o persoană comună, așa că acest lucru se reflecta în toată casa, în mobilier, obiectele decorative și culorile predominante. Cristea se interesă dacă deține ceva alcool în casă. În acel moment, Diana consideră că era suficientă expunerea cu care fusese de accord și se eschivă cu eleganță:
- Nu mi-aș permite să te rețin de la petrecerea de ziua ta, Doru! E o zi specială și trebuie sărbătorită cu fast. Sunt sigură că ți-ai făcut planuri pentru această seară.
Barna râse zgomotos și îl înfășcă pe după umeri pe Cristea:
- Așa e, ne vom retrage cu temenelele de care pomeneai, mulțumind prințesei pentru ocazia acordată de a admira frumosul la el acasă.
Un compliment. Sincer… probabil. Nu aveau cum să nu fie impresionați de tot ce putuseră vedea. Abia reuși să-i scoată din salonul japonez, locul în care ei îi plăcea să lucreze atunci când era acasă. Vazele imense cu ornamente migăloase, picturile delicate, sabia samuraiului, cocoțată la loc de cinste deasupra măsuței de ceai și statuetele ei, deveniră un intens subiect de dezbatere, care nu lua sfârșit nici la ieșirea din casă. Diana devenise agitată. Nu mai primise musafiri demult și prezența actorilor o scosese demult din zona ei de confort. Abia când grupul trecu la casa alăturată, însoțit de refuzul ei politicos de a participa la “o orgie”, reuși să se calmeze. Făcu un duș prelungit, fierbinte, apoi rece, apoi fierbinte, până ce starea de calm și echilibru o acoperi cu totul, iar florile de lotus de pe faianța din baie, aburite și gingașe, o făcură să surâdă din nou.
Multe zile se gândi la acea vizită, o analiză pe toate părțile, după care, renunță să o mai focalizeze. Avea alte treburi de rezolvat, nu să își ocupe mintea cu temperamentul și comportamentul unor actori. Cu toate acestea, nu lipsi de la nici o piesă de teatru. La finalul fiecărui spectacol, Barna venea să o salute, să schimbe impresii cu ea și să comenteze mondenități. Devenise și acesta un tabiet, iar lui părea să-i facă plăcere compania ei. Poate nu la nivelul la care îi făcea ei plăcere, dar undeva … pe aproape? Propunerea de a lua cina împreună, venită într-o seară din partea lui, păru firească, ca și cum aceasta era direcția în care trebuiau să se îndrepte lucrurile. Diana se trezi că accepta, înainte chiar de a i se activa spiritul analitic. De ce ar fi făcut-o până la urmă? Analiza ar fi privat-o, cu siguranță, de plăcerea timpului petrecut în compania actorului. După prima cină, urmă a doua, încă una, apoi începură să aibă tabieturi comune, extinse și la alte zone artistice. O invită la un concert de orgă, apoi la o seară de operetă. Se despărțeau cu o strângere amicală de mâini, în fața mașinii ei luxoase, cu expresia preferată a lui Barna, strecurată pe un ton de flirt:
- Ne vedem și ne-auzim!
La toate acele întâlniri, dacă le putea numi așa, Diana strânsese informații despre el, o deformație profesională. Era cu șapte ani mai mic decat ea, locuia cu tatăl lui. Își încercase o vreme norocul pe scenele din străinătate, mai mult în cluburi, recunoscu cu un surâs bizar, dar moartea mamei îl adusese înapoi. Aveau multe în comun, dar ea considera că și mai multe lucruri îi despărțeau. În viziunea Dianei, vârsta și etnia erau cele peste care se trecea foarte greu. Pornirea instinctuală era aceea de a nu acorda nici o șansă unei relații. Poate că el nici nu o vedea ca pe o posibilă relație. Din păcate ea nu o putea trata ca pe o simplă amiciție. I se înșuruba în suflet un atașament periculos, iar în mintea sa analitică, începuse să-și facă tot mai mult loc persoana lui. Decise deci să nu mai participe la astfel de întâlniri și, hotărând că e timpul să se ocupe de contractele cu Germania, Diana plecă din țară pentru o săptpmână.
Ideea fusese bună și se soldase cu mai multe contracte decât sperase. A negocia clauze contractuale și a te afla în permanență în acțiune, era un mod extraordinar, din punctul ei de vedere, de a se detașa de orice alte probleme. Detașarea, însă, luă sfârșit odată cu finalul deplasării. Întoarsă acasă, primul ei gând extra-afaceri se îndreptă spre actorul cu bucle negre, angelice, cu ochi scânteietori ca niște bijuterii de onix și cu trup de zeu. Făcu un duș fierbinte-înghețat-fierbinte, se înfășură în halatul din mătase japoneză cu imprimeuri de cocori în zbor și se așeză confortabil în salonul japonez, pe perna înaltă, brodată cu flori de cireș, lângă măsuța de ceai, încercând să revizuiască proaspetele contracte. Strecura mecanic între buze câte un biscuite de orez, care se înmuia delicios cu fiecare gură de ceai aromat, în momentul în care auzi gong-ul, sunetul profund care înlocuia soneria de la intrare. Privi ceasul. O oră teribil de nepotrivită pentru o vizită neanunțată. Își adună marginile halatului, legă cordonul și își strânse părul în creștet, fixându-l cu un ac lung ornamentat cu un cocor în zbor. Aruncă o privire oglinzii de pe hol și, mulțumită de imaginea care îi răspunse, coborî să deschidă.
- Ai dispărut!
Diana căscă ochii. Theodor Barna nu îi făcuse alte vizite, înafară de cea ocazionată de ziua lui Cristea, cea din seara premierei avută cu piesa “Livada cu vișini”. Se strecură pe lângă ea în salonul japonez și se opri sub sabia samuraiului, cu o privire ciudată sclipind în ochii lui minunați. După ce i se risipi uimirea, Diana îl urmă, încercând să-și potolească bătăile gonite ale inimii.
- Nu am avut cu cine merge la balet…
Se priviră intens. Diana încerca să își dea seama ce se întâmplase, ce îl determinase să o viziteze. După care, el se apropie cu pași mari și o îmbrățișă:
- Pe cine mint? Mi-ai lipsit! Ai vrea să-ți faci loc în viata ta pentru mine?
Pe moment nu putu răspunde în cuvinte. Răspunse doar sărutului intens, învățând din nou că simțurile pot întuneca mintea.
- De unde ai știut că m-am întors?
- Vecinul a văzut lumina la tine și m-a anunțat. Cred că s-a săturat de câte întrebari i-am pus.
Barna se așeză pe perna pe care ea abia o părăsise și o trase în brațele lui:
- Deci…
- Deci?
- Da, sau nu?
- E o cerere în căsătorie?
N-ar fi trebuit să spună asta! N-ar fi trebuit, dar tot ce se întampla acum în salonul japonez n-ar fi trebuit să se întâmple. Voia să îi dea de înțeles că prezența lui în viața ei era condiționată? Nu, dar așa îi venise, poate tot din deformarea profesională, era ca un fel de asigurare pe care ar fi vrut să o aibă, că viața în doi va fi așa cum trebuia să fie în viziunea ei. Dacă el așteptase un răspuns de la ea, acum ea întorsese lucrurile și răspunsul trebuia să îl dea el. Era grozav de bună la negocieri, dar în cazul acesta, ștacheta mai putea fi coborâtă dacă era cazul. Ar fi fost mai sănătos!
- De ce nu, răspunse Barna, ai toate calitățile pe care le-ar putea avea o soție și chiar mai mult.
- Asta însemnând…
- Da, bineințeles.
Teatral. Ireal. Și totusi i se întâmpla ei. Undeva, însa, într-un colt al superbei sale minți analitice, o voce mărunta urla “Nu va ieși bine! Nu va dura! Acum e momentul să te răzgândești!” Dar era prea mărunta și țipătul prea firav, așa că nu-l băgă în seamă, lăsă speranțele să năvălească fierbinți, odată cu trezirea femeii din ea și se abandonă viitorului incert. Doar nu era vorba de o simplă piesă de teatru la care erau spectatori, era vorba de viața lor, nu urmau să joace fiecare un rol, iar la sfârșit să-și ia “la revedere”! Sau... ba da?



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!