agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 623 .



Spectacolul Dianei (III)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [MyMosys ]

2015-01-07  |     | 



Eva Tibori. În orice direcție s-ar fi învârtit, auzea același nume. Eva Tibori, artist plastic. “L-am văzut pe Theo cu Eva Tibori la multe sindrofii, sunteți prieteni de familie?”, “ Tu de ce ai lipsit de la expoziția lui Eva Tibori? Theo era acolo!” , “Eva Tibori este o reală speranță în arta plastică și e atât de frumoasă!” Pe naiba, nu știau! Se prefăceau cu toții, ca niște artiști de cea mai joasă speță. Și își găseau niște momente din cele mai nepotrivite să o abordeze, cu atâta condescendență că îi venea să vomite. Nici dacă ar fi putut nu ar mai fi dat pe la teatru, atât de înnegurată se simțea și atât de lipsită de control. Nu că nu ar fi vrut să îl vadă, nu că nu ar fi sperat să vină să vadă minunea de fetiță pe care o născuse. Pur și simplu de durerea trădării și expunerii care nu mai lua sfârșit, îi venea să îi spintece, așa cum fusese la un pas să o facă când descoperise trădarea și sfidarea în propriul ei bârlog. Devenise bățoasă? Devenise dură? Pierduse toată feminitatea? Ba, pe naiba! După ce trezise femeia din ea, Thodor Barna reușise să scoată la iveală demonul din ea, demon care nu mai adormea decât atunci cânt un boț de fetiță, cu un păr negru numai inele și ochi de culoarea albăstrelelor se lipea de pieptul ei, cu încredere deplină.
Nu-i venise să creadă când, la prea puțin timp după ce născuse, Cristea se înființase la ea acasă, cu un buchet imens de crini. Crezuse că vede fluturând steagul păcii în vârful buchetului, că, dându-și seama de enormitatea faptelor sale, Theo îl trimisese să intermedieze împăcarea. După ce se foise mult prea mult pe băncuța din preajma orhideelor înflorite, Cristea îndrăznise:
- Diana, de ce nu îi acorzi divorțul lui Theo? Oricum nu mai există cale de întoarcere!
Așezase fetița la sân și îi zâmbise cât putuse de frumos, deși în sinea sa dădea în clocot:
- Nu am primit nici o citație, Doru, nici alt semn de la soțul meu că ar fi depus vreo acțiune în acest sens. Să înțeleg că ai alte informații decât mine? Că discută cu tine dorințele lui?
- Poate așteaptă să faci tu pasul...
- Nu cred că Theo este acum în postura de a avea așteptări de la mine, nu? Am să fiu de acord cu el, oricare va fi pasul care va considera că îl va duce mai aproape de fericire. I-am spus-o și lui, dar nu cred că vă așteptați de la o mine să fac toate demersurile. Prioritățile mele sunt altele.
Cristea privise încurcat chipul bebelușului:
- E atât de frumoasă!
- Măcar tu ai văzut-o...
Doru Cristea avu o singură zvâcnire de decență când își ceruse scuze pentru deranj și plecase cu coada între picioare. Rușine dacă o făcuse la îndemnul lui Theo și de zece ori rușine dacă îl apucase sindromul bunului samaritean din senin. Știa că era prieten bun cu Theo, aflase și că își petrecea mult timp cu el și frumoasa artistă Eva Tibori, pe care, din păcate ea nu o luase în șuturi suficient de mult când o scosese din casa ei. “Theo i-a fost aproape când a avut hepatită, câtă bunătate!” De ce nu dăduse în ea ciuma bubonică, de exemplu? “Eva Tibori îl prețuiește atât de mult pe Theo, nu lipsește de la nici unul dintre spectacolele lui!” Și ce spectacole știa să dea Barna! Teodorescu era singurul care o căuta, care mai comenta cu ea prestațiile altor actori, evitând să aducă vorba despre Theodor Barna. În rest, lumea ei începea să se închidă în jurul copilului, ca un zid de apărare după modelul Marelui Zid Chinezesc.
Îi văzu într-o zi. Se plimba cu Tea prin parcul nins de petalele florilor de magnolii. Fetița țipa fericită la porumbeii care se năpusteau asupra pufuleților pe care-i arunca cu încântare. Eva Tibori o zărise prima și îl trăsese pe Theo de braț, brusc, dând să-l scoată din parc. Nedumerit, el întorsese capul și privirile li se încrucișaseră. De ce trebuia să o răscolească așa? De ce nu îl putea pur și simplu uita? Privirea lui coborîse apoi asupra căruciorului în care micuța țopăia scuturându-și buclele drăgălașe. Și îi întoarse spatele. Nu o salută! Nu se apropie! Pur și simplu făcu cale întoarsă și ieși de pe alee. Diana își dusese mâna la obraz, ca și când ar fi primit o palmă. Își privi apoi degetele umezite de lacrimile uriașe care alunecau tăcute, de parcă n-ar fi fost nici degetele ei și nici lacrimile ei. Dacă se gândise vreodată că Theo se va înduioșa la vederea micuței, acela fusese un gând de o prostie uluitoare, care zburase cât de departe putuse în momentul în care soțul ei îi întorsese spatele ca unui dușman. “Ce rău ți-am făcut eu?”urlă sângele ei, pompându-i cu furie în tâmple. “Nu te poți numi om, artistule!”
Tot ca un act al unei piese de prost gust, imaginea lui Theo întorcându-i spatele o bântui necruțătoare până ce constată că pierduse laptele și că nu-și mai putea alăpta copilul pe cale naturală atât cât sperase. Nu înjură, nu amenință și nu căută să mai afle nici o veste despre cel care nu onorase angajamentul nobil de a-i oferi sprijinul său ori de câte ori va avea nevoie de el. După care, își reveni. Cu o precizie nemțească, ca un arc bine uns. Sigură pe ea, pe mintea ei și pe forțele ei. Se strădui să-și recapete silueta, să își consolideze poziția în firmă și să nu lipsească mai mult decât era necesar de lângă comoara ochilor ei, minunea de copil care se înălța pe zi ce trecea, ca o floare, protejată și iubită mai presus de orice. Un înger care îi luminase viața și pentru care merita să lupte până la sfârșit, oricare ar fi fost el, un înger pe care nu l-ar fi avut dacă nu ar fi apărut Theodor Barna în viața ei, trebuia să o recunoască. “Atâta lucru bun ai făcut și tu în căsnicia noastră” zbiera demonul din mintea ei ori de câte ori micuța se apleca și săruta poza care încă mai trona pe noptieră, în care ea, o mireasă înlăcrimată, îl ținea de braț pe el, un mire încrezător într-un viitor fericit. Nu se știa cu cine!
Într-o noapte, se trezi speriată. Trupul fetiței se zbătea lângă ea, nefiresc. La început crezu că visa urât. O mângâie pe frunte, dar tremurul deveni mai puternic. Întoarse copilul cu fața spre ea și înlemni de groază. Ochii măriți ai fetiței priveau în gol, în timp ce trupul se chircea spasmodic, ca al unei marionete trase cu furie de ațele care o conduceau.
- Nu mi-o lua, Doamne! Nuuuu!
O duse urgent în baie, îi umezi fața crispată cu apă rece, o pălmui ușor:
- Trezește-te, puiule, o sperii pe mama! Trezește-te!
Unde era salvarea? De ce nu venea nimeni? La un moment dat, fetița se liniști și privirea i se limpezi, dar rămase inertă în brațele Dianei. Membrele îi păreau ca de cârpă, atârnând greu peste brațele mamei. Apăru, în sfârșit, o ambulanță.
- Cât a stat în acea stare, doamnă?
- Credeți că am stat să cronometrez? Dumnezeule!
Și o internară. Îi internară micuța, chiar înainte de a împlini doi ani. Diana nu rezistă. Își luă concediu și se internă cu copila. Nu suporta spitalele, dar nu avea să își lase suflețelul singur. Stătea trează nopțile, sărutând mânuțele învinețite de branule, dar nu plângea! Nu avea să mai plângă niciodată, în viața ei. Uneori, îi trecea prin minte că dacă ar fi fost samurai, o femeie-samurai, și-ar fi făcut sepukku, cel puțin de trei ori până acum. Dar ea nu era samurai și nu avea de ce să își ia viața! Mintea ei lucra încă și știa că nu o va trăda niciodată. Își scoase fetița din spital în mai puțin de două săptămâni, mai slăbuță, dar sănătoasă. În tot acest timp, nu se gândise nici măcar o zi la trădător, nici măcar o secundă. Se gândise numai și numai la Dumnezeu și se rugase pentru sănătatea copilului ei, ca un fanatic al cărei unică speranță era să se târâie în genunchi cel puțin o sută de trepte până la moaștele unui oarecare sfânt. Iar Cel de Sus îi ascultase fiecare dintre rugăciuni.
Stând acum pe terasă, privea cu încântare piesele de puzzle pe care Tea le potrivea cu ușurință la locurile lor. Șezlongul întins într-un unghi larg, îi permitea să vadă până departe, până la marginea străzii pe care erau înșirate casele, care mai de care mai spilcuită și mai cu pretenții. Niciuna însă ca a lor! Zări silueta care înainta ezitant, dar nu o recunoscu decât când se opri în fața porții. Recunoscu mustața răsucită ungurește în sus. Ar fi fost culmea ca Theodor să îl trimită pe bătrân acum să cerșească acceptul de divorț.
- Mama!
Îl zărise și micuța și se oprise din joc, arătând cu mâna spre bunicul ei. Poate o fascina mustața aceea stufoasă, care împărțea fața omului în două. Omul își scoase pălăria, își netezi părul cărunt și, făcându-și curaj, intră în curte. Salută temător, iar din ochi începură să i se reverse șiroaie nestăpânite de lacrimi când dădu cu ochii de fetiță. Își șterse obrazul cu palmele mari și scoase din buzunarul hainei sale un măr mare, roșu și lucios pe care îl întinse spre copil. Fetița coborî de pe terasă în fugă, îl apucă și își înfipse cei câțiva dințișori în carnea dulce-acrișoară, plescăind de plăcere.
- Chit seamene cu beiat meu!
Diana coborî în urma copilului, neștiind ce atitudine să aibă în fața acestui om.
- Auzit che fost bolnav!
Femeia dădu din cap, dar nu vorbi. Trebuia să afle de ce se deranjase bătrânul să vină, așa că îl lăsă să frământe în continuare pălăria între degete și să vorbească în româna lui stricată, încercând să înțeleagă.
- Voi nu divorțat. Este inche soție la fiul meu. Theo nu are bani divorțat!
Diana își simți demonul trezindu-se și se scutură ca o părere de cuvintele care i se suiră pe limbă, arzătoare precum cel mai pur acid.
- Io nu place ce face el! Fata unguroaica, bine... se opri puțin căutând cuvintele potrivite, apoi oftă. Cum cheama asta fetiț?
- Tea. Teodora.
Bătrânul oftă din nou.
- Eva nu iubit Theo! Vrea folosit el! Tu, fost bun cu el! El, prost! Scuipă ultimele cuvinte și îndrăzni să mângâie cu degetele noduroase capul micuței prin cârlionții întunecați. Ah, ce frumos fetiț! Pot vin văd el? Theo, prost!
Diana ar fi vrut să-i spună că nu era nevoie să-l vorbească pe fiul lui de rău ca să poată să-și vadă nepoata, dar tăcu. Știa prea bine cât de disperați erau părinții ei după fetiță și cu câtă dragoste o înconjurau, așa că nu găsi puterea să-i interzică bunicului să-și viziteze nepoata. Apoi, o învăluiră suspiciunile. Nu îi călcase pragul nici după nuntă, nici după nașterea fetiței, de ce ar fi făcut-o acum? Ori era avangarda soțului ei, ori simțea că scârțîie treaba între Eva Tibori și Theo Barna, pentru că nu putea crede că, pur și simplu, din senin îl apucase dragul de unica lui nepoată pe jumătate româncă. Îi ascultă lamentările stâlcite, cu toate că nu o interesa nici unde era plecat Barna acum, nici ce contract încheiase și cu cine pentru stagiunea teatrală viitoare și nici ce planuri de viitor avea cu Eva Tibori. Sau, o interesa? Deformare profesională, desigur. Strângea doar informații. Un om bine informat este întotdeauna un om puternic, nu-i așa? Dacă Theo spera să-și refacă viața, ea nu putea decât să ridice nepăsătoare din umeri și să aștepte să își dea acceptul de divorț, nu-i așa?
Explicația apăru la nici o lună după vizita bătrânului. Se juca în curte cu Tea, scăldate de razele soarelui viguros, lângă piscina mică, umplută cu mingi colorate și animale gonflabile, în cadrul de lemn, înalt și umplut cu nisip fin, numai bun pentru castele, când sună gongul. Încă râzând, apucând copilul în brațe, Diana deschise poarta. Dacă era să fie din nou deranjate de agenții de vânzări de săptămâna trecută, avea să le spună că, pe strada lor locuiau doar persoane care nu agreau comerțul ambulant. Chiar nu se aștepta ca în fața ei să îl vadă pe Theodor Barna. Merita să-i trântească de îndată poarta în față. Copilul îi zvâcni în brațe, înconjurând-o timid cu mâinile și lipindu-se de ea. Normal că nu-l cunoștea! Ce căuta actorul în fața ei? Își îngustă ochii, fără să fie în stare, însă, să îi ceară socoteală acolo. El se întinse ușor și împinse poarta care dădu să se închidă în spatele ei:
- Pot?
Purta o cămașă frumoasă, de un oranj cald și o pereche de pantaloni albi, călcați la dungă, de parcă venea de la un protocol. Ea își privi picioarele goale și costumul de baie întreg, atât de nepotrivit pentru a primi vizita trădătorului, după care lăsă micuța din brațe și o urmări cum aceasta țâșni glonț către locul cu nisip. Dacă ar fi avut măcar un prosop să-și înfășoare trupul în el, să nu se mai simtă atât de expusă în fața ochilor care o măsurau cu o expresie pe care nici măcar nu încercă să o interpreteze. Dacă venise pentru divorț, foarte bine! Trecuse deja destul de mult timp de când dura toată acea mascaradă, era cazul să se limpezească odată pentru totdeauna lucrurile. Îi făcu loc să intre, după care închise poarta în urma lui, dar rămase în picioare lângă peretele de trandafiri cățărători, ca într-o încercare de a-l ține cât mai departe de casă și de copil.
- Dia...
Nu știa cu ce să înceapă? I-ar fi putut da ea câteva idei, dar, ca de obicei, lăsă să urle demonul din ea, fără să scoată nici un cuvânt. El întinse mâinile, încercând să o cuprindă în brațe. Șocată, Diana ridică ambele palme în față, într-un semn clar de interzicere. Nu cumva avea pretenția că nu se întâmplase nimic, nu? Chiar credea că putea șterge cu buretele trădarea, indiferența, și toate acele fapte pentru care ea fusese la un pas de disperare! Ochii lui o fixau atât de intens, că războinicul din ea ridică scutul a protecție. Probabil că așa se simțea un arici când își ridica țepii.
- Aș vrea...
Voia. El voia ceva de la ea? El? Ar fi putut să-i spună că ea voia un singur lucru de la el, să se ducă naibii și să o lase în liniștea reconstruită cu greu, ca un zid ridicat cărămidă cu cărămidă în fața uraganului care devenise viața ei de familie. Găsi o oarecare satisfacție în faptul că actorul nu reușea să-și găsească cuvintele. Îl privi ridicând din sprâncene, într-o invitație nerostită de a-și exprima doleanțele.
- Putem intra puțin?
- Aș prefera să rămânem aici, să pot observa copilul!
El reuși să își întoarcă privirea spre spațiul în care Tea se bălăcea cu jucăriile ei.
- E un copil reușit!
- Aștept să văd dacă reușești tu să-mi spui ce vânt te aduce pe la noi. “Sau unde ai fost când am născut, sau unde ai fost când ți-a fost grav bolnav copilul?” împinse în ea cornițele demonului.
- Dia, știu că nu am fost așa cum trebuia să fiu față de tine! Reuși să îi apuce mâinile și să le mângâie între degetele lui de pianist. Mai știu că nu am nici un drept să cer iertare, dar te rog... te rog, dacă crezi că ai pentru mine cea mai mică urmă de sentiment, dă-mi șansa să mă revanșez față de tine și față de copil, să încercăm să reparăm familia pe care am costruit-o amândoi.
“Amândoi?” Mintea ei scotoci prin amintirile nu foarte îndepărtate. Demonul începu să urle din nou: “Lupul își schimbă părul, dar năravul ba!”, “Supa odată răcită nu mai e bună de mâncat!”, “Unde scuipi să nu mai lingi că mai tare murdărești!”
- Dia, ești un om minunat, îmi pare teribil de rău că ți-am pricinuit neplăceri!
“Neplăceri? Ce zici de durere? Disperare?”
- Nu spui nimic?
- Aștepți vreuna din replicile mele?
- Știu că merit să vorbești cu mine cât de urât vrei, dar, te rog, pentru noi, pentru fetiță. Ar fi mare păcat să dăm cu piciorul familiei pe care o avem!
“ Nu, zău! Ideea asta ți-a venit înainte sau după ce te-ai mutat cu Eva Tibori?”
- Mă înnebunești când nu spui nimic!
“ Cam cum m-ai înnebunit tu când m-ai înșelat sau când m-ai părăsit întorcând spatele copilului tău?” Reuși să o cuprindă cu brațele și să își lipească buzele de tâmpla ei. Femeia din ea tresări. Războinicul din ea se lovi cu pumnul în piept peste platoșă și scoase un răcnet. Demonul îi șopti, râzând nebunește “Orice ai spune, e un bărbat frumos, care se potrivește de minune cu decorul din viața ta!” Ei, până la urmă, cortina putea să cadă! Spectacolul luase sfârșit, iar spectatorii puteau pleca liniștiți pe la casele lor, pentru că nu avea de gând să le refuze un final teatral fericit, la care să se poată gândi ori de câte ori romantismul le bătea la ușă.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!