agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1181 .



Urechea lui van Gogh
proză [ ]
Roman [fragment]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [lentib ]

2015-02-09  |     | 



Îl cunoșteam de mulți ani. Nu înțelegea că trebuie să-și învăluie în aparențe inadaptarea, să și-o facă suportabilă. Poate nu era în stare, sau orgoliul îl împiedica să se instaleze într-o poziție activă, dinamică, pe care numai somnul s-o potolească întru melancolie și meditație. Astfel, când începe coșmarul, să-i surâdă dimineții cu ochii îndestulați de cărți și gânduri.
Ne întâlneam tot mai rar. Mai erau atât de puține cuvinte de spus, un număr infim de gesturi, încât mă gândeam cu groază la clipa când ne vom rosti, față în față, ultimele adevăruri.
Îi era teamă de banalitate ca de neant. Când i se opunea rezistență, devenea impetuos, căuta soluții, tergiversa, apelând la sofisme dintr-un cinism pasager, abandonându-se dezgustului victoriei sau voluptății înfrângerii.
Avea tehnici de manipulare subtile - dar le punea rar în aplicare, și acces la esențe, izvorât dintr-o certă vocație filosofică. De multe ori nu-și putea reprima pornirea funciară de a converti fapte aparent mărunte în premise pentru reflecții profunde, într-o fascinantă maieutică.„Nu ți se pare că ce se întâmplă în jurul nostru este un joc de duzină, totul este diluat, alterabil, de neluat în seamă, lucrurile adevărate se manifestă mereu în altă parte, la linia orizontului?”
Cuvintele i-au fost date omului ca să-și ascundă gândurile, spunea Stendhal. Citisem demult un roman al lui André Maurois, în care un tip inventează o mașină de citit gândurile pe care o distruge, până la urmă, îngrozit de consecințe. Petru era un maestru al decriptării. Acea senzație de omnisciență pe care o inducea, dublată de capacitatea descinderii în cele mai ascunse firide, de a interpreta într-o manieră surprinzătoare, dar perfect credibilă gesturile, inflexiunile aproape imperceptibile ale vocii – ”sub glanda mea pineală este un sonar”, spunea amuzat uneori – lapsusurile, crispările liniilor frunții, toate acestea îl făceau respectat, temut, admirat, dar acest soi de clarviziune, putere de scanare a sufletului era, cred, pentru el, și o sursă a nefericirii, a vulnerabilității.
Odată, la un pahar de vin, îi mărturisisem că și-a pierdut entuziasmul. Mă poticneam, alegându-mi, găsind cu greu cuvintele astfel încât să fie mai puțin dureroase, dar simțeam că trebuie să merg până la capăt. Parcă ceva în el se rupsese, sau poate că – admiteam într-un fel de conciliere avant la lettre – noi, cei din jur, ne pierdusem suflul. Asculta cu privirea în jos, cu pleoapele grele, răsfrânte peste ochi ca niște aripi de liliac. Mă ademenea tăcând, era un prilej rar să vezi cum se acumulează lava în conul unui vulcan.
─ Da... Și voi sunteți de vină, absorbiți de mercantilismul ăsta care se infiltrează peste tot...Îl întrerupse soneria, băiatul lui Mitică, student în primul an la Litere, venise să-i aducă niște cărți împrumutate. Mai că l-a silit să dea pe gât două pahare de palincă:
─ Dragul meu, totul trebuie făcut la modul exemplar: când înveți, înveți, când faci dragoste cu o fată, faci dragoste, iar când bei, trebuie să-mi ții isonul!
Puștiul lungan și imberb se înroșise. După plecarea lui, îmi povesti despre un coleg care părăsise postul de lector la Universitate, pentru unul de de translator la „Reporters sans frontieres!”. „Te-ai apucat cumva să faci și trafic de valută?” îl întrebase Petru ironic, celălalt îi răspunsese: ”Dar tu, tu ce faci? Eu beau bere. Foarte bine, tu bei bere, eu fac bani.”


¤¤¤


Patru și zece. Petru încă nu apăruse. Așa că puteam continua discuția.
─ Cel mai bine pentru el ar fi să capete o bursă în străinătate, să audieze cursuri, să pună mâna pe cărțile la care nu a avut acces până acum.
─ Ei, chiar așa? am pufnit, simțind cum se crispează, înțelegând cât de mult ține la el. Cu o condiție, bursa asta să nu fie în Germania. Îi povestii de o discuție avută recent cu Petru. Citisem ”Dimensiunea românească a existenței”, în care Mircea Vulcănescu face și o teorie a ispitelor, conform căreia poporul român a avut parte, de-a lungul istoriei de mai multe influențe, tentații, cărora le-a cedat mai mult sau mai puțin. Una dintre ele, pe lângă cea slavă, franceză, balcanică, era și cea germană, caracterizată prin profunzime. Oare, nu cumva autorul greșise afirmând că germanii sunt profunzi? Îmi răspunsese că este unul dintre multele cazuri în care un cuvânt suferă transformări semnatice sau pur și simplu este utilizat într-un anume sens, în perspectiva lui Vulcănescu, profunzimea fiind înțeleasă ca o analiză a cauzalității din aproape în aproape, ea nefiind sinonimă cu accederea la esență. ”Când afirmi despre cineva că a spus ceva profund, adânc, faci gestul reflex de a arăta spre pământ, când, de fapt, ar trebui să ridici mâna spre cer, spre divinitate. Iată unul dintre puținele cazuri în care ai dreptate și unul din motivele pentru care nu-i pot suporta pe nemți.”
─ Ar fi bine în Franța. Am citit că sunt acum niște burse la Institut de vreo opt, zece mii de franci. Cu banii ăștia și-ar permite să meargă chiar și la Maxim’s, Moulin Rouge sau la Folie Bergere. Mi-l și imaginez locuind într-o mansardă în Cartierul Latin, cum i s-ar face poftă noaptea de o bere și ar coborî la cârciuma din colț...
─...unde ar putea întâlni nepotul unui prinț rus scăpătat, un pictor avangardist sau un nebun simpatic abia scăpat de la balamuc.
Marșam amândoi zâmbind, pe scenariul acela, imaginându-ne boema de prin cărțile citite, transpusă în realitate:
─ Nici nu-ți dai seama ce-ar însemna o schimbare pentru el acum. Este din ce în ce mai blazat...
După câteva minute în care ne ocolisem privirile, acum erau focalizate spre o siluetă care, pe măsură ce se apropia, se contura din ce în ce mai bine. Era Petru. A început să ne povestească cu zâmbet histrionic. Mitică citise un referat în ședința de catedră. Citatele nu aveau note de subsol. La un moment dat a enunțat un citat, dar autorul, cartea din care era extras se aflau pe o altă hârtie. A urmat un moment de suspans, deja se fâstâcise, căutând de-a lungul paginilor. Era prea târziu însă, pentru că Petru rostise deja acele nume. ”Îți dai seama? Erau vreo treizeci de inși acolo. De acum încolo Miticuță va avea o mare spaimă teoretică față de mine.”

Îi pusese mâna pe umăr dar el rămase nemișcat. Era evidentă maniera nepoliticoasă de a-ți face simțită prezența. Intrusul făcu un pas lateral și cu mâna încă sprijinită de umăr se aplecă afișând un zâmbet subțire, forțat. Îi fusese elev la liceu și în primul an de facultate. Abandonase Politehnica în al treilea an, acum era fizician. Discuția lâncezea, nu se văzuseră de șapte ani și nu aveau nimic a-și spune. În primul rând era lipsa de disponibilitate a lui Petru care ducea, deseori, cum îi plăcea să spună, politețea până la martiriu.
─ De fapt nu mă cheamă Ion, ci János, sunt ungur. Mi se adresă parcă în dorința de a umple crevasa care se adâncea.
─ Nu ai deloc accent.
─ Nu am avut niciodată, zise cu orgoliu împletit cu ironie. În clasa zecea, Petru îmi preda economie politică, marxism dar nici atunci nu aveam accent, adăugă cu zâmbetul acela lipit de față, ca un afiș încrețit de ploaie. Aluzia la orele de marxism îi accentuă starea de supărare lui Petru:
─ În primul rând nu țin minte să fi predat vreodată economie politică cât am fost profesor de liceu și chiar dacă ar fi adevărat, între 71’-74’ materia conținea 80% economie capitalistă, programa nefiind atât de rigidă. Îți puteai permite să lași capitolele destinate socialismului în ultimele patru cinci ore pe care le puteai dilua, să asculți potențialii corijenți, să închei mediile.
De ce oare trebuia să se justifice, singura explicație fiind aversiunea față de János.
─ Dragul meu, tu ești un băiat inteligent dar iremediabil atins de paranoia, desigur că nu are niciun efect ce-ți spun. Lasă-mă-n pace, realmente mă plictisești. Dacă ne mai întâlnim vreau să ne salutăm, te voi întreba ce mai faci și la revedere, atât.
János se ridică brusc de la masă, fără a saluta măcar.
─ Doamne, este atât de obositor. Mi-am mai făcut un inamic dar n-am avut încotro, trebuia să efectuez coupé-ul. Acum, pe fondul convingerii induse, că majoritatea românilor au ceva cu maghiarii, o să creadă cine știe ce bazaconii.

Episodul odată consumat, trecu, înnegurat, la alt subiect. Se întâlnise, zilele trecute, cu criticul literar A., care încercase într-o carte, apărută înainte de 1990, să demonstreze că Eminescu a fost premarxist. Era directorul unei reviste literare și al unei edituri de stat. Venise de la o lansare de carte a lui Țuțea.”Este genial omul, domnule. Ah, ce rău îmi pare că nu am auzit de acest om pe vremea Ceaușescu: poate aș fi găsit un subterfugiu să-l public”, îi spusese „cu o nerușinată candoare”.
─ Câtă ipocrizie, zise Petru, strivind țigara până la descompunere în scrumieră. Dacă este un adevărat om de cultură ar fi trebuit să știe de Țuțea și în acea perioadă. Știți ce m-a întrebat? Dacă știu că a apărut în ”Politichia” un articol care-l atacă pe academicianul K. Adicătelea, nu cumva l-am pus eu pe Cristi, aici de față, să-l tragă nițel în țeapă, prin intermediari. Bine domnule, dacă e așa, înseamnă că eu sunt o adevărată eminență cenușie în țara asta... Andrei, sau tu, Cristi, spune-ți-mi, vă rog, îl cunoașteți cumva pe ăsta care a scris articolul?, uite am ziarul la mine, din întâmplare, adăugă zâmbind.
─ Da. A terminat Filologia prin 88’, a stat în Grozăvești, l-am cunoscut la o paranghelie în cămine. Mi se pare că era la secția română-germană, răspunsei.
─ Aha, e clar, fii atent ce lucrătură! Păi ăsta cred că i-a fost student în perioada aceea. Probabil că au păstrat legătura. Pun pariu că articolul e scris de fapt de A. În felul ăsta a împușcat doi iepuri, și-a lovit colegul dezvăluind din aranjamentele de culise ale catedrei lui K., culpabilizându-mă pe mine, aruncând pisica lui Bulgakov la mine în curte. Și mai spuneți voi că am devenit prea suspicios! Știu că nu e bine să stai prea mult starea asta, dar ce să fac, dacă totul mi se confirmă de fiecare dată! completă sugubăț.
De ce povestea oare, felul în care a ajuns la concluzia că un personaj sau altul l-a mințit, a încercat să-l pună pe o pistă falsă? Eram prezent de multe ori la scenele acelea, nu sesizam semnele, nuanțele, nefiind atât de prins în joc. Poate pentru el miza era mai mare sau încerca pur și simplu, să-ți sugereze că nu e nimic ocult în treaba asta, totul se poate explica printr-o logică de tip Hercule Poirot, să analizezi faptele, să faci ordine în iadul detaliilor, interpretezi cum trebuie argintul viu, răsturnat în cutele întâmplărilor. Când totul se confirma, asta îți tăia răsuflarea, pentru că ai fi vrut ca măcar o dată să se înșele.
„ Îmi ascunzi ceva, simt o neliniște interioară, firele de iarbă din tine sunt răvășite. Acum ai ridicat ușor piciorul sub masă și încerci să ai privirea aia fixă, să nu clipești, așa cum îți cere creierul, să nu respiri. Acum, în semn de negare, zâmbești, încerci să mă privești direct, acum vei ridica privirea în colțul din stânga sus.” Îți zâmbea cu subînțeles și te gândeai că, într-adevăr, știe ceva. De acolo se rupeau baierele. Deveneai plastilină, lut, luând forma locului geometric dintre adevărul cel de toate zilele și frumoasa minciună.
„─ Ferește-te de cei care au citit o singură carte. Tot ce scrie acolo devine pentru ei literă de lege, adevăr absolut.
─ Doar nu vrei să-mi spui că ai citit Capitalul lui Marx!?
─ Citit pe de-a întregul și adnotat. Are niște rupturi logice extraordinare, este o fantezie construită lamentabil, pe un eșafodaj precar.” Asta afirma Petru, prin 84’, simplul fapt de a o spune într-un loc public, chiar o cârciumă fiind, era atât de periculos, încât mă luaseră transpirațiile.

¤¤¤

─ Dar cum este posibil să aibă atâta succes? Cum puteți voi măsura succesul lui? Petru ascultă zâmbind apoi răspunse:
─ Te-am rugat să renunți de a mai gândi în termeni pozitiviști, Andrei! Succesul nu este cuantificabil, pur și simplu îl are. Asta se intuiește, se simte.
─ Șaptezeci la sută dintre scrisorile primite la redacție sunt laudative, restul e critică amestecată cu înjurături, preciză Cristi. Sunt cititori care urmăresc doar o rubrică sau un singur jurnalist, pe care îl citesc număr de număr. Unii trimit la redacție scrisori cu texte de genul: ce e cu tine? azi ai dat-o-n bară!, treci cumva printr-o pasă proastă, ți-a murit cumva câinele sau te-ai certat cu soacra? Noi facem un top săptămânal al celor preferați. Eu, de exemplu ori sunt primul ori printre ultimii, el însă e permanent între primii trei!
Se opri o clipă privindu-l pe Petru:
─ Mai este ceva. Comicul lui este unul de limbaj și are o notă licențioasă. Chestia ține la o categorie destul de mare de cititori. Nu are grobianismul celor de la România Mare, fiind în posesia unui anume rafinament.
─ Ați ascultat ultimile noastre emisiuni?
─ Nu, știi doar că nu mă uit la televizor și nu ascult nimic la radio... Doar presa, doar presa citesc, dragul meu. Și nici pe aceea toată.
─ Ultima a fost de pomină. Ajunsesem doar cu un sfert de oră înainte și nu aveam nimic pregătit. Eram în criză de idei. Știi ce se întâmplă? La un moment dat epuizezi tot registrul și trebuie să reiei ciclul, nu poți fi mereu în vervă. Mai rămaseseră cinci minute și aud pe un post de știri că un avion cu destinația Tunisia care îl transporta pe Yasser Arafat și suita, a făcut o aterizare forțată în deșertul libian și-mi vine ideea: o să facem un reportaj de la fața locului. Reporterul se apropie de de avionul pierdut în imensitatea deșertului ca o muscă împotmolită într-un tort de frișcă, vede o cămilă care iese dintr-o spărtură a aeronavei și îi ia un interviu. Cămila, scâncind, îi povestește clipele îngrozitoare prin care a trecut și nu uită să-i spună ce mult își iubește președintele. În avion este și o capră care vrea să vorbească și ea, comedia ia amploare, mă-nțelegi?
─ Și cămila era Roza, femeia de serviciu, nu-i așa? Zisei, în hohotele generale. Roza, văduvă cu trei copii, fusese angajată de curând, dar băieții din redacție descoperiseră că avea oarece talent actoricesc.
─ Între timp, grupul nostru vesel se mărise cu maiorul de poliție și Mitică, colegul de catedră al lui Petru, care ne povesti, spre amuzamentul general, cum se uitase fix la o tipă în troleibuz și respectiva s-a ridicat și i-a cedat locul.


¤¤¤


Noaptea devenise o apă ce intra pe sub uși iar mesele se legănau ca niște gondole. Se apropia ora închiderii. Cristi se precipită spre casă. Petru propuse să mergem la „Café latin”, un bar non-stop. A trebuit, să insiste, conform ritualului, ca maiorul să ne însoțească. Ionel ripostă fără prea multă convingere:
─ E târziu, profesore și sunt cam obosit...
─ Lasă, o să am grijă să pleci suficient de treaz dimineață, încât să nu-ți asuprești subalternii.
─ Ce vorbești, dom’le?! Sunt un tătuc pentru ei.
─ Precum tătuca Stalin!? chicoti Mitică, apucându-l de braț.
După îmbâcseala din cârciumă, aerul de toamnă ne primenea hainele. Drumul era scurt: câteva străzi traversate pieziș, o duzină de reclame care năuceau un ochi prea atent, și iată-ne instalați într-un colț întunecat al barului. Maiorul îmi făcu semn apoi, îndreptându-și privirea spre o cântăreață cu aer lasciv de la televizor:
─ Frumos mai cântă! Arată și bine, pe deasupra. Îl aprobai cu o mișcare ușoară a capului, atenția fiindu-mi îndreptată spre conversația care începuse între Petru și colegul lui de catedră:
─ Crede-mă, băiatul ăsta al meu are talent, îl lăuda Mitică cu ochii strălucind. A început să scrie pe la cincisprezece ani. Avea un caiet mic cu coperți negre, pe care îl ascundea în bibliotecă.
─ Și ai atentat la intimitatea lui! îl apostrofă Petru.
─ Eeee, am fost discret. Știi, de fapt, poeziile lui aduceau mai mult a proză lirică, dar ici-colo răsărea o metaforă cu prospețimi secrete. Mitică rostea de-a valma, cu pathos, cuvinte precum „sensibilitate”, „transcendență”, „gingășie”, și ar fi continuat dacă nu l-ar fi întrerupt brutal:
─ De ce nu vrei să-l aduci la mine dacă și acum, student fiind, continuă să scrie? observație ce îl descumpăni o secundă.
─ Pentru că nu vreau să-l pervertești! scrâșni deodată, în disonanță cu veselia de până atunci.
Petru începu să râdă pe înfundate:
─ Ahaaa, acum înțeleg! De câte ori vin la tine, în ultimul timp tot mai rar, ce-i drept, îl alungi pe Răducu. Întotdeauna găsești un pretext ca să-l trimiți la plimbare. Þi-e teamă că fiul tău, căruia îi refuzi maturizarea, o să descopere că există oameni cel puțin la fel de inteligenți și cultivați ca tine. Ah, ce modest sunt... Știi ce face, Andrei, acest părinte nemernic? mi se adresă pe un ton teatral, c-un zâmbet histrionic. Încearcă să-și ferească odrasla de frumusețea dar și de mizeriile vieții, de mirosurile ei fetide. Când va scoate capul în lume, o să fie atât de șocat încât se va adecva foarte greu acestui univers care mustește de răutate, minciună, meschinărie, și nu va avea puterea să recunoască măcar o floare de mucigai... Vocea, marcată de inflexiuni retorice, și zâmbetul lui de mască antică încercau să atenueze gravitatea acuzațiilor ce îl pleoștiseră rău pe Mitică:
─ Eh, bătrâne, îngăimă cu ochii-n jos, e ușor să dai sfaturi când nu ai copii!
Până și pe impasibilul Ionel, discuția reușise să-l sustragă apetisantei fete de la televizor. Stătea acum în poziția Gânditorului de la Hamangia, privindu-l cu un amestec de blazare și compătimire.
─ Să admitem că ai dreptate, nu știu ce înseamnă să crești un copil, sunt însă un bun pedagog și psiholog, sau așa îmi inchipui. Dar în primul rând sunt prietenul tău și zău, mă doare paternalismul cu care-l sufoci pe Radu. Crede-mă, simt că nu procedezi bine. L-ai putea trimite la mine cu un manuscris, să vorbim despre poemele lui, să-i sugerez anumite lecturi. Te rog, la naiba! Ce te-ai crispat așa? Știu că tu faci asta, pentru că ai căpătat și o autoritate culturală asupra lui. E foarte bine, are un mentor în tine, dar lasă-l să vadă și alte orizonturi.
─ Andrei, ce crezi, mă bântuie iar grandomania? Zâmbii...
─ Eu cred că merită să vă asumați riscul, domnul profesor, îi zisei lui Mitică.
Acesta mă privi brusc cu indignare. Fața i se congestionă și izbucni:
─ Cum îți permiți, tinere, să-ți dai cu părerea? El nu are nevoie de avocați. Tu, care nu ai habar de metafizică! Ce faci aici, dai târcoale ideilor, le amușinezi? După ce că te tolerăm, ești și obraznic?
Admonestarea dură, jignitoare, mă uimi peste măsură. Nu știu ce văzuse Petru în ochii mei, dar îmi atinse un picior pe sub masă. Era inutil, ce auzisem întrecea orice închipuire.
─ Domnule, cum vă permiteți dumneavoastră să-mi vorbiți astfel?
─ Măi băiete!
─ Niciun “măi băiete”, vă rog să nu mă întrerupeți! și cu greu mă stăpânii să nu țip și eu.
Cei de la mesele din jur ne priveau nedumeriți.
─ În primul rând, eu nu sunt un tolerat aici și asta poate confirma Petru, în al doilea rând mi-am permis să-mi dau cu părerea într-o problemă care nu are legătură cu metafizica, ci a felului în care vă purtați cu fiul dumneavoastră. Dar cine știe, poate relația cu fiul este de natură metafizică și noi nu știm.
În clipa aceea, zărit doar de mine, un porumbel izbi fereastra, reluându-și zborul într-o clipă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
─ Uite, bătrâne, se văicări Mitică cu glas stins, cum amorsezi conspirații împotriva mea! Uite ce-mi fac discipolii tăi!...
─ Andrei nu-mi este discipol, ci prieten. Zău, Andrei, de ce te amesteci tu în treburi care nu te privesc? Uite, asta-mi place mie mult la Ionel!
La auzul numelui său, maiorul, care din cauza cantității apreciabile de băutură îngurgitate, căzuse în letargie, tresări, și de data aceasta își așeză mâinile pe genunchi, ca un luptător de sumo, lăsându-și la vedere burta proeminentă.
─ Îmi place că nu se amestecă în probleme care ies din sfera competenței lui. E mare lucru să întâlnești astfel de oameni.
Fața lui Ionel se lumină.
─ Nici nu-mi permit la rându-mi să-i spun cum să ancheteze un hoț sau un criminal. Carevasăzică – adăugă, schimbând accentul grav – să bem pentru competență, domnilor! Și, pentru că nu în ultimul rând o calitate a polițiștilor este rapiditatea, maiorul fu primul care ridică paharul.
Deși disputa fusese elegant tranșată în favoarea lui, Mitică, a cărui roșeață mai scăzuse ca a unui vin îndoit cu apă, era tot supărat. Se ridică brusc și plecă la toaletă. Incidentul îi tăiase cheful lui Petru:
─ Băieți, eu zic să gătăm.
În ajun avusese loc o tentativă de asasinat asupra ambasadorului Indiei la București. Maiorul ne dădu câteva detalii, recunoscând că nici el nu știa totuși prea mult, ancheta fiind preluată de serviciile secrete. Minutele treceau și Mitică nu mai apărea. Petru, îngrijorat, se duse după el, întorcându-se zâmbind destul de repede:
─ Ce credeți că face la toaletă?
─ Ce?
─ Stă cu pantalonii în vine și își numără banii cu voce tare!... Izbucnirăm în râs.
─ Păi, cum ai putut să-l vezi?
─ Știți că w.c.-ul e la demisol. Am ciocănit la ușă, l-am strigat dar nu mi-a răspuns. Știu că este cardiac și, îngrijorat, am ieșit afară să bat în fereastra aceea mică de la nivelul solului. Fereastra era deschisă, așa am văzut grozăvia.
Nici nu termină bine ultimul cuvânt că Mitică apăru clătinându-se ușor.
─ E totul în regulă? Noi ne-am hotărât să plecăm. Andrei, o să te rog să plătești tu partea mea. Nu știu cum, mi s-au dus aproape toți banii și mai sunt trei zile până la salariu.

Mitică și Ionel, locuind în același cartier, plecară cu un taxi.
─ Ferice de tine că stai ultracentral! îi zisei în drum spre apartamentul lui aflat într-un bloc construit în perioada interbelică. Pașii noștri sunau în noapte precum ai trecătorilor întârziați prin piața San Marco.
─ Știu ce vrei să-mi spui…
─ Ce să mai vorbim, un imbecil și jumătate !
─ Mai știu că vrei să mă cerți!
─ Să te cert? Nici gând. Am realizat că ai vrut să-i curmi umilința.
─ Hai la mine să încheiem cu un pahar de palincă. Am găsit “Homo Ludens”, a lui Huizinga. Parcă erai interesat de cartea asta, nu?
─ Aș fi vrut, crede-mă, dar sunt frânt și mâine e musai să ajung la redacție. Întotdeauna am vrut să te întreb ceva: cât e întâmplare și cât destin în faptul că locuiești pe strada Mântuleasa?
─ Într-o zi vei afla, dar nu de la mine, zise atingându-mi umerii.

Așteptând în stația de troleibuz îmi veni în minte fața schimonosită de furie a lui Mitică, apoi mi-l imaginai numărând banii. Nu știu cum, îmi apăru în față complet schimbat, parcă era o hologramă mărindu-se lent, de parcă ar fi vrut să înghită noaptea. Din patetismul lui rămăsese doar melancolia, și din bancnote, firimituri de hârtie învârtind asfaltul. Purta un fel de parpalac precum al lui Humphrey Bogart în Casablanca, și porumbelul acela zbura în jurul lui înfometat. Se învârtea atât de repede încât a trebuit să mă sprijin de un stâlp.
















.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!