- Ia zi: cum este prietenia cu un popă?
Mă privește sătul, ca un constrictor care tocmai a înghițit și nu mai vede ceva de real interes prin jur, speră doar ca discuția să se deșire din picoteala subiectelor confortabile. Ridic din umeri pentru că nu văd puncte de sprijin pentru o discuție.
-Ei, hai! Chiar nu se poate spune nimic?! Cine ar fi crezut că a început să te preocupe viața de apoi! Ce poate să mai licărească în lumea asta ca o mocirlă?!
Aprinde a treia țigare și își schimbă privirea pe linia orizontului. Furtuna care înaintează dinspre mare prăvălește un „bleu gris” peste orașul strâns în fularul de strălucire al jumătății de zi. Acolo unde contrariile se întâlnesc lumina străpunge norii și se transformă în luciu de apă, curând va abandona plaja, acum însă este momentul ei și din jocul fascinant de nuanțe prind viață imagini pe care aș fi vrut să le pot captura.
- Să știi că sunt curios!
- Lumea așa cum e ea se reflectă mult prea diferit prin fiecare ființă în parte încât indiferent de cât de mult îngustezi sau mărești tiparul, nu poți uniformiza. Poate fi numai o mocirlă, dar în același timp este și contrariul și încape de fapt în toate definițiile posibile.
- Ok, dar ca să coborâm din general, unde nu mă simt în largul meu, tu cum ai fost „iluminat”?
- Mmm nu, nu poate fi vorba de așa ceva. Să spun drept, nu știu unde am făcut click pe o idee sau alta. Pentru mine este foarte greu de explicat, ai mei nu s-au preocupat să îmi ofere o educație religioasă și această dimensiune a rămas închisă. Am trecut senin cu un „Que serra, serra” peste toate marile întrebări, nu am simțit nevoia să mă poziționez de o parte sau alta. Când îmi erau aduse argumente pro divinitate, mintea mea le găsea în mod firesc pe cele contra, iar când acestea din urmă erau enunțate cu multă convingere de alții, brusc mă scuturau îndoielile și un „dar dacă totuși” pornea să construiască în mine ipoteze. Nu spun, nu pot spune prea multe nici din acest punct în care mă aflu acum, totul continuă să plutească prin viața mea, fără să caut și fără să alung răspunsuri.
- Dar totuși ceva te-a modificat, nu?
„Modificat” devine o săgeată înfiptă într-un alt sens: „contaminat”. Nu știu în ce măsură aș putea să dau un răspuns care să mă mulțumească, așa că mă hotărăsc să întârzii, mimând interesul pentru meniu. Șirul de prețuri fuge fără să rețin ceva, în vreme ce de partea cealaltă, un zâmbet domină peste o așteptare ca la școală; elevul se va prăvăli curând în groapa cu lei a ridicolului. Se joacă dint-o mână în alta cu pliculețul de zahăr și îmi caută privirea ca să mă asigure că nu este dispus să renunțe ușor.
- Da și nu. Ce rost are să vorbim despre așa ceva când vezi bine că nu reușesc să mă fac înțeles? L-am cunoscut întâmplător, într-una din puținele mele sâmbete libere când rămân până târziu în pijamale și îmi plimb afectuos cana cu cafea prin toată casa. Citeam un material amuzant, „fără date și citate”, când țipătul isteric al soneriei mi-a făcut țăndări mulțumirea. Deschid fără să mă grăbesc și în ușă apare unul cam de-o seamă cu noi, costumat în popă. S-a prezentat ca fiind noul preot al bisericii de care aparțin și mi-a cerut câteva minute. I-am explicat cât am putut de politicos că eu nu prea „aparțin” când este vorba de așa ceva, dat totuși i-am făcut semn să intre. A fost o disponibilitate ciudată, de moment, pentru că în mintea mea deveneam tot mai conștient de valoarea timpului, ca orice om căruia tocmai asta i se cere. I-am spus ceva de genul: “Sunt ... cred că am devenit sau sunt pe cale să devin ateu, dar asta nu mă împiedică să îmi împart cafeaua, dacă îți face plăcere.” Mă rog, m-a ascultat fără să pară indignat și mi-a vârât în față poza unui puști de școală generală, pistruiat și cu părul nisipiu, pe scurt – una din acele mutre pe care le uiți repede, cu toate că timpul le va acorda revanșa mai spre maturitate.
„- Flavius Barbu, stă vizavi la ultima scară, se poate să îl știți.”
I-am răspuns că nu îl știu, probabil că este un puști cuminte și ăștia sunt cel mai greu de remarcat. Oricum nu îmi prea cunosc vecinii și viețile lor trec paralel pe lângă preocupările mele. A zâmbit dezamăgit și mi-a explicat că băiatul are nevoie de o operație pe care părinții nu și-o pot permite și cum se întâmplă de cele mai multe ori în astfel de cazuri, timpul este o problemă în sine. Nu l-am lăsat să îmi dezvolte întreaga dramă, am oroare de expunerea durerii ca într-un circ, mi se pare umilitor să caști niște răni doar pentru ca să sensibilizezi, așa că am scos bani, subliniind că totul se rezumă la încredere. A ținut să îmi spună că se aflau aproape de suma țintă, dar erau blocați în mod frustrant prin epuizarea mijloacelor, iar acesta era ultimul la care mai putea apela ca să ajute.
Se pregătea să iasă pe ușă dar l-am oprit cu rugămintea unei întrebări în schimbul unui răspuns. Mă intriga lipsa de interes pentru declarația mea de necredință și i-am subliniat-o cu un fals reproș. În albastul verzui s-a descărcat o sclipire și mă așteptam bucuros la o discuție cu argumente. Mi-a răspuns că a venit pentru un copil minunat și însușirea asta este solidă, spre deosebire de ateismul meu. „Pot vorbi și în citate, îmi veți căuta zonele atacabile din pledoarie și vom porni o discuție din care amândoi vom ieși convinși doar de ideile proprii. Am căutat un limbaj comun, compasiunea.”
Nu aș fi dat o importanță deosebită momentului, dar pe strada mea locuiește o vioară, o aud uneori când mă întorc acasă și îmi place liniștea pe care o coboară către finalul de zi. Cineva reușește să strecoare muzică printre gândurile mele și zâmbesc de fiecare dată ca unui salut. Este tocmai vioara acestui puști, am aflat întâmplător și am fost impresionat. Dintr-o dată nu mai eram așa de paralel cu viețile vecinilor mei, pe cât credeam, o legătură simplă și întâmplătoare m-a făcut să tresar și să îl caut pe Receariu. Ceva îmi spunea că dacă nu fac nimic pentru ca vioara să nu tacă este foarte posibil să rămân cu o așteptare și asta m-a îngrozit, pentru că urăsc așteptările atunci când nu sun eu cel care le provoacă.
Am intrat în biserică, am întrebat de el și mi s-a arătat biroul. M-a privit surprins, își amintea în mod clar de mine așa că i-am spus direct că am venit să ajut cu mai mult. Nu mai era nevoie, deja la acel moment acțiunea se finalizase cu bine. Mi-a povestit în câteva cuvinte cum speranțele s-au materializat prin capacitatea de implicare a oamenilor, pentru care îmi mulțumea și mie, iar la final am rămas într-o tăcere deloc stânjenitoare, cu o mulțumire senină în spațiul îngust prin care lumina pătrundea împrumutând culorile vitraliului.
- Și din acest punct a început prietenia.
- Ar fi frumos să spun că a început cu această pauză. M-a întrebat când m-am ridicat să plec ce m-a făcut să reacționez și i-am explicat simplu; mult timp după discuția asta nu am mai vorbit.
- Deci a fost un proces în etape. De regulă oamenii Bisericii provoacă impresii puternice, indiferent dacă la o extremă sau la cealaltă.
- Da, sunt ca o foaie în alb de la care aștepți să se scrie singură cu toate așteptările tale, pozitive sau nu. Este posibil să fi fost o prejudecată. L-am reîntâlnit întâmplător în piață, era însoțit de o femeie cu un chip parcă aflat încă în lucru, ca și cum nimic din trăsăturile ei nu era definitiv și aștepta retușul pe planșetă, cuminte, nu cumva să devină o ciornă. Aflată în opoziție cu bărbatul ei, fără să fie totuși urâtă, părea că până și mersul alături era șovăitor și nesusținut decât de direcția pe care trupul lui o deschidea prin mulțime. Mi-am spus atunci ,,iată un cuplu care prin obiectivul aparatului ar arăta ca o suprapunere.” Când au ajuns în dreptul meu l-am salutat, era ușor schimbat, fără să pot spune exact în ce fel. Cu părul ridicat în coadă, părea mai de grabă pregătit să primească în mâini o chitară decât să deschidă o Biblie.
Mi-a prezentat-o pe Corina și am început un schimb de banalități care se legau în mod surprinzător, stăteam în mijlocul forfotei, fiecare întors către altă direcție fără ca totuși să ne desprindem din conversație. Atunci ea a zâmbit amuzată și ne-a invitat să continuăm discuția la ei. M-a văzut încurcat și a insistat, nu aveam motive să o refuz și în plus eram curios.
Stau într-o zonă mai veche a cartierului, umbroasă, cu grădini mari. Tăcerea se materializează acolo în pânză de păianjen, este ca și cum ziua trece prin ochiuri de liniște, așezate după un tipar. Casa lor mi s-a părut fascinantă prin armonia obiectelor simple, sunt complet străini de preocuparea pentru detalii, totul se desfășoară în linii clare, fără subtilități și asta face ca aerul să circule nestingherit de la un capăt la altul prin ferestrele deschise.
În ziua aia am vorbit mult, fără să punem presiune pe opiniile celuilalt. Ne întâlneam pe aceleași idei mai des decât aș fi crezut că este posibil și așa am descoperit că sunt suficient de multe lucrurile pe care la avem în comun.
La el totul trece prin nucleul unui singur concept: caritate. De aici se ramifică totul către indiferent ce aspect. Își fixează obiective pentru care croiește planuri și scheme și te rog să mă crezi că muncește mult ca să le îmbrace în oameni, posibilități și de cele mai multe ori în reușite. Am fost surprins de lejeritatea cu care se implică în viețile celorlalți, cunoaște doctori, ingineri, profesori, funcționari de tot felul și într-o foarte mare măsură oameni simpli cu ocupații diverse, este o colecție impresionantă de relații. Fericirea tăcută prin care contaminează, m-a apropiat în cele din urmă și pe mine, sub acest aspect recunosc: m-am „modificat”, fără să fac însă un transfer de principii.
- Și rezultatul concret? Sau nu este vreunul.
- Ba ar fi. De la o vreme știu precis că joi după 16 citesc povești, mă tăvălesc pe covoare, așez cuburi, șterg lacrimi și mă răsfăț cu mirarea făpturilor mici în felurite jocuri. Este surprinzător câte „confesiuni” îți fac, șoptind la ureche nimicuri delicioase, doar ca să îți câștige frânturi de atenție.
L-am adus o dată la centru, el nu conduce și m-a rugat să vin. Aș fi putut să îl aștep în mașină, nu mi-a cerut să îl ajut, dar am vrut să văd ce lume începe dincolo de poarta cărămizie. Nu mi-au dat voie să fac poze copiilor și am fost puțin dezamăgit, mă cercetau pe sub gene din lumea lor mică și luminoasă cu o veselie posnașă, gata să erupă. Exact asta s-a și întâmplat când m-am aplecat să le arăt aparatul foto, am fost încercuit rapid și cucerit ușor. Când m-am mirat cât sunt de sociabili, o îngrijitoare mi-spus că sunt obișnuiți cu vizitele, mai multe persoane au încheiat contracte de voluntariat și vin special să se joace cu ei.
- Deci am în față un voluntar cu acte, cine ar fi crezut ...
- Am timp, din fericire nu suport constrângerile unui program. Mâine trec pe la muncă să văd intrările din registrul de comenzi și încep să dezvolt o idee, două, poate trei, timp de patru ore, opt, zece, atât cât este nevoie. Dacă e de lucru poți nici să nu mai pleci acasă, după cum este foate posibil să îți termini partea și să fii liber toată ziua. Noi la grafică ne aranjăm treaba în așa fel încât să fie lejer pentru toți, firește că sunt și perioade de efort maxim, dar ceva mai rare în ultima vreme.
- Sunteți plătiți la lucrare?
- Exact. Baza plus lucrările, fapt ce ne dă timp suficient să fim și altceva decât oamenii muncii. În felul ăsta, pentru mine nu este un sacrificiu o joacă de două ore cu niște pici simpatici, ba chiar deschide un prilej să devin inspirat.
- Nu mi te imaginez ocupându-te de niște copii. Mă rog, ce pot să spun, este un lucru lăudabil, atunci când ești în stare să-l faci.
- Uneori am impresia că eu sunt cel îngrijit, în fond nu fac decât să mă joc.
- Ei, vremea rea mi-a dat prilejul să aflu lucruri noi astăzi. Nu ești deloc previzibil prietene!
Între mare și cer nu mai există delimitare, aceeași culoare în diferite nuanțe pare că izbește tot ce i se opune, cu o furie care smulge ramuri și pune geamurile la o grea încercare. O fi bine că nu sunt previzibil? Mă gândesc la ziua care a început cu o dimineață ca o șapcă purtată ștrengărește, iar mai apoi s-a rostogolit spre o dupamiază tulbure.
Suntem prizonierii furtunii și localul s-a umplut de o gălăgie înviorată, fără nimic pozitiv, doar o neutralitate sonoră care dă senzația de simulare computerizată. Este interesant cum se modifică atmosfera printr-o singură schimbare exterioară, lumina slabă care ajută discret pe cea naturală crează jocuri calde pe suprafețele lucioase, ospătarii și-au accelerat ritmul de lucru, în vreme ce clienți zgribuliți continuă să intre pe ușă, aduși de ploaia care acum spală totul.
- Eu de aici nu ies! Mamă ce îi dă ...
Gabi face semn ospătarului, mai comandăm fiecare încă o cafea și astfel începem o discuție despre excese, nu foarte convinși de subiect. Se pare că timpul din aceată duminică se va acumula într-o leneveală amorfă și probabil că momentul actual este punctul culminant al acestei zile: noi doi, foști colegi de liceu agățați într-o prietenie secvențială.