- Am comandat cerneală Libragloss – Scarelt Red și Royal Blue, nimic altceva!
Andrei trântește telefonul, ni s-au încurcat comenzile a doua oară pe ziua de azi și în perioada asta avem mult de lucru, nici măcar nu am reușit să termin toată partea mea de machetare. Nu l-am văzut niciodată irascibil, zilele astea de când s-a întors la muncă este mereu într-o tensiune fragilă, cu mici descărcări și după cum arată nu a reușit să prindă un somn bun de ceva timp. Vorbește decât atunci când este nevoit, și-a tras biroul lângă fereastră și stă ascuns după monitor, când trece prin fața noastră ca să ajungă în atelier, privirile îi alunecă pe deasupra fără să întâlnească ceva.
Nu înțeleg nimic din toate astea, ultima oară ne-am aruncat energiile într-o discuție despre Expresionismul abstract, însoțind destul de savuros ceașca de Long Black pe care am comandat-o așa cum îi place, adică puțin cam prea tare. Mi-a vorbit mult despre Aaron Siskind și Frederick Sommer în vreme ce eu am deschis pasul până la Andy Denzler și timpul a trecut într-o cădere rapidă de lanț.
Andrei este cel mai calm nemernic din tot atelierul, singurul care nu se ceartă niciodată și cred că la el, chiar și în cele mai amuzante momente, tristețea își flutură eșarfa de pe undeva, în vreme ce el râde.
- Vlad, mai durează?
Da, mai durează pentru că sunt deja plictisit. Am un castron de salată în loc de cap și amestecul desăvârșit se poate servi tradus direct în imagini. Dincolo de geam ziua își trosnește degetele între anotimpuri și soarele nu știe încă ce fel să îmbrace orele către final. Oriunde dar nu aici, prizonier între două uși care se închid și deschid cu aceiași oameni la fel de inspirați ca și mine.
- Nu mai am mult, dar rămân până termin. Lăsatul pe mâine mi-a adus tot mormanul ăsta de rahaturi care “nu mai suferă amânare”.
- Așa că armați voi.
Tavi se mai fâțâie un sfert de oră până să plece, ar fi putut să își ofere ajutorul, ca un coleg bun, dar cum zilele astea nici eu n-am dat pe afară de entuziasm, nu pot decât să îl invidiez. Îi aud tropăitul pe scări și tare îmi vine să mă ridic și eu, dar mă opresc în cafeaua rece cu sorbituri mici, până când resemnarea se instalează cu mânecile ei largi, atârnate peste orice nădejde care ar putea să ducă altundeva. Mâini trecute prin păr, ochii la ceas, darabana pe taste, în cele din urmă atenția reușește să se strecoare într-un ritm al lucrurilor care se fac. Minutele trec ambalate individual în tăcere și am prins firul spre capăt, fixat în scaun voi continua până când oboseala mă va nimeri în plin.
Alături sună telefonul lui Andrei, îmi place să știu că mai este cineva aici, lucrează probabil la niște invitații, deși în cazul lui nu-i nicio grabă. Sunt prea leneș ca să pricep așa ceva, pentru mine funcționează doar presiunea termenelor și obligația cuvântului dat, nimic în avans.
- Nu știu ce vrei, Dragoș!
...
- Poftim?!
...
- Bine, în felul ăsta ne scutim amândoi de inutilități, noapte bună!
Intră și se apleacă peste birou sprijinindu-se de muchia lui cu ambele mâini, ceva străin îmi dă o tresărire când ridic privirea: furie albă ca o coală de hârtie, fără urmă de agitație. Nu știu ce fel să răspund la așa ceva, mă legăn în scaun, rezemat de spătar.
- Hai să ne cărăm, mai ai mult?
- Păi am făcut ceva peste jumătate din cât mi-am propus, nu că aș avea cum să termin în noaptea asta dar ...
Se întoarce spre fereastră și renunțarea coboară ca o umbră în ochii în care își face loc nemulțumirea. Profilul în schimbare, către adâncimi imposibil de bănuit, îmi clatină ambiția de a mai jupuii câteva ore de lucru din noaptea care abia începe.
- Continuă. E mai bine!
Iese din birou în atelier și aud ușa de la intrare închizându-se cu putere. În minte încep gânduri concentrice care se lărgesc până când capturează îngrijorarea într-un contur: o să bea iar. Știa că nu pot să plec fără să închid tot pe aici și să armez, a fugit ca să nu-mi dea timp să mă răzgândesc și să îl prind din urmă.
Cu toată diferența dintre noi, uneori mi se pare că anii mai mulți se transferă la mine, cel puțin sub aspect emoțional. Chinuit într-un echilibru precar, mi se pare că se încurcă în rețeaua fină a regretelor. Începând de la o vârstă, iresponsabilitatea față de propria persoană își pierde orice farmec, dacă l-a avut vreodată. Nu pricep pentru ce să cauți distanțe pe care să le faci rază de cerc, niciodată ieșirea din sine nu a îmbrăcat forma evadării, poate doar halatul nebuniei.
Andrei nu poate să iasă singur din secvența asta de viață care l-a ștanțat, o să alunece pe suprafața iluziilor până când nimeni nu va putea să-l mai ridice de jos, nu va mai întâlni nimic de care să se prindă. Dar poate că tocmai ăsta este centrul problemei: nimeni și nimic, doar o lume în module, o adăugire a unei dureri care nu-și pierde din intensitate oricât de mult timp va trece. Eu sunt doar colegul mai tânăr și evident, lipsit de pietrele de moară care să ne fixeze drept camarazi. O să îl sun când plec de aici ca să îl iau de pe oriunde se va afla.
Se aude ușa cu târâitul ei metalic, probabil a ieșit puțin să își calmeze nervii și s-a întors. Mă ridic să verific și în fața mea apare un tip cu părul lung, în spirale mari.
-Salut, unde e Andrei?
Asemănarea mi-a arătat cine este de la prima privire, pare mai matur decât îmi închipuiam. Același spate lat într-un tricou cu Alternosfera, dar ceva mai înalt și mai hotărât în gesturi. Este incredibil felul în care împrumutul trăsăturilor între tată și fiu îndreaptă acum către mine ochii în linii identice.
- A plecat, nu a spus unde.
- Cred că știu. Măcar o dată aș vrea să îmi contrazică așteptările, dar „artistul” are o legătură prea strânsă cu alcoolul ca să mai stabilească altele cu lumea reală!
Este o răutate compactă în ironia din expresie și cuvinte, orice contrazicere pur și simplu ar ricoșa. Oricum, astfel de păreri nu se schimbă dintr-o singură discuție între străini.
- Îți dai seama cât tupeu are?!
- Scuză-mă, nu înțeleg. Mi-a vorbit despre tine, știu că nu sunteți tocmai buni prieteni. Dar ați stabilit să vă întâlniți, de ce ai venit?
- Să îmi văd tatăl, doar astăzi este ziua lui, ce mama dracu’! Eh, un idiot cu sentimente din hârtie, patetic și declarativ. Nu e vorbă și eu sunt unul, pentru că mă încăpățânez ...
Își găsește sprijin în masa de lucru și încearcă să afle unde stau în discuția asta care mie nu îmi pare să aibă sens. Mă privește direct, aproape că mă provoacă la reacție, vrea să îl apăr pe Andrei doar ca să poată să îl arunce în părticele mici chiar în fața mea.
- Este ziua lui... Presupun că nu te-a impresionat nici tentativa de sinucidere.
- O, da! Faptul că s-a aruncat în gol este un lucru bun, pentru că la ce alcoolemie avea, sigur nu ar fi supraviețuit dacă pur și simplu se băga în pat.
Este rândul meu să îmi încrucișez brațele, nu pare mulțumit de atacul precedent și așteaptă pregătit, parcă meciul ăsta l-ar avea de jucat cu mine, acum că ținta principală nu este aici. Îi țin locul în ringul imaginar în care se pare că intră toți cei care aleg să îl apere.
- Și dacă data viitoare idiotul nu mai dă rateu?
- Tocmai pe asta mă bazez, că este prea bun la rateuri.
În mintea lui se fac alte legături și amărăciunea înmoaie treptat nervozitatea. Sunt convins că nu ar fi venit până aici dacă dozajul cuvintelor sale ar fi cel corect în raport cu sentimentele. Caută un adversar pentru lucrurile cu care nu poate să se împace și lipsa lui amplifică frustrările.
- Când eram mic petreceam mult timp împreună, mă lua cu el chiar și când lucra, îmi dădea culorile și le încercam în mare parte pe haine, fapt ce o enerva la culme pe mama. Construia în jurul meu povești atât de frumoase, casa noastră era plină de zâne, balauri, Feți-Frumoși, domnițe și cai fermecați. Sărbătoream toate fleacurile și imaginam imediat altele, dar dintre toate cel mai mult îmi plăceau serbările anotimpurilor. Primăvara mergeam prin parcuri să mângâiem mugurii cu vorbe frumoase, ca să ne înflorească înapoi în suflete, mă învăța diferențele dintre copaci și găsea poezii pentru toate florile. Vara era legată de plajă și de mare, povești cu pirați și indieni, plimbări cu barca și răsărituri de soare la care moțăiam fericit că sunt martorul celei mai frumoase minuni. Toamna culegeam castane și ne făceam pelerine din frunze colorate, aveau puteri magice atunci când soarele cobora printre copaci, mergeam des la bunici să vedem cu ochii noștri rodirea. Apoi venea iarna cu prima zăpadă, întotdeauna la munte în săniuța pregătită de scheme, cred că era anotimpul celor mai multe trăsnăi. Era mai prezent decât mama, care la vremea aia lucra în Spitalul Județean și venea acasă atât de obosită că abia dacă putea să mai zâmbească la prostioarele noastre. Îmi citeau mult, mai ales la culcare, nu adormeam până nu îmi terminau o poveste. Încet, aproape fără să bag de seamă, lucrurile au început să se complice între ei, se certau tot mai des, tata și-a format un anturaj de renume și îi era foarte fidel. Obiceiul ăsta oribil s-a mutat în cele din urmă de la cârciumă la noi acasă, la început se ferea și mi se părea atât de ciudat că nu mai are aceeași bucurie la recitările mele de care înainte era atât de mândru, că nu mai vrea să ne plimbăm și găsea pretext pentru orice amânare.Timpul meu se împărțea acum între ei, astfel că rare ori îi aveam pe amândoi împreună, mi se părea că trăim într-o vrajă rea pe care mă luptam zadarnic să o rup. Știam, dacă nu apărea în două ore după ce venea mama, începea grozăvia. Eram trimis în camera mea și acolo, cu urechea lipită de ușă trăiam cele mai mari spaime când prindeam cuvinte dure, scăpate cu vocea ridicată. Dar continuam să îl iubesc și așa, chiar dacă într-o zi a uitat să mă ia de la școală, chiar dacă mă făceam străveziu de rușine când îl aduceau vecini, colegi, șoferi de taxi. Firește că toate aveau să se sfârșească, într-o noapte l-am așteptat până am adormit în fotoliu, mă încăpățânasem să stau treaz împreună cu mama, care făcea ture prin casă și vorbea singură de nervi. Nu a mai venit decât a doua zi după-amiază și în seara aia a fost cea mai mare ceartă dată direct în fața mea, fără menajamente. Cuvintele mă năuceau, parcă nu s-ar fi iubit vreodată, așa le scăpărau ochii de ură. Până la divorț doar forțați de împrejurări și-au mai vorbit, nu pot să spun ce fel mi se învârteau toate în cap, cât am plâns și cât i-am rugat. În noaptea de dinainte să plece din casă mi-a citit Micul prinț, dar ne-am oprit la cea de-a șaptea planetă și mi-a promis că nimeni și nimic nu ne va împiedica să ne reluăm lectura. Ghici ce? Nu am citit-o niciodată, în liceu am luat un 4 la franceză pentru că am refuzat să-i fac rezumatul.
Și cu asta a început lunga serie de minciuni și deziluzii, de toate felurile, nu are rost să mai spun. În iarna aia l-au internat prima oară în spital, îl găsiseră niște femei pe lângă stadion, credeam că o să moară și mă zbăteam într-o spaimă rece care mă ținea treaz încontinuu. Ei, au mai fost și multe altele, așa că vezi, colegul tău are un talent deosebit de a nu da doi bani pe nimeni.
Când m-a sunat mama să-mi spună ... să îmi spună că e la spital pentru că s-a aruncat de pe acoperiș, am redevenit brusc băiețelul ăla speriat, cu capul sprijinit de geam ore întregi. Numai că acum îl uram, reușise să mă păcălească de ceva timp că este bine, că nu mai bea și că pot să ... Mă rog, ne-am certat, nu reușesc să mă abțin – recunosc. Am crezut pentru scurt timp că atitudinea mea ar putea avea o legătură cu decizia asta, dar a venit rezultatul analizelor și apoi m-am liniștit de tot când ne-a povestit Pascu despre incendiul de aici, pe care l-a provocat în „minunata” stare de risipire.
Îl privesc și nu pot să adaug nimic, perspectiva de pe partea cealaltă a rămas încleștată în cea prezentă, nu are puterea să iasă la suprafață. Ar fi câteva nuanțe dar îmi dau seama că în niciun caz nu sunt eu cel care trebuie să le aducă.
- Ai cumva idee de pe unde aș putea să îl adun?
- Lasă asta, mă ocup eu, oricum aveam de gând. Pot doar atât să îți spun în legătură cu ce mi-ai povestit: gândește-te ce urmează să faci cu toată furia asta când nu vei mai avea către cine să o îndrepți, pe cine să mai lovești cu ea, cine să îți mai răspundă. Se va întoarce în tine, întortochiată și flămândă, căutând un ecou. Dacă vrei să îi sari la gât, măcar fă-o ca să primești niște răspunsuri, chiar dacă nu te vor mulțumi, măcar te vor învăța să asculți. Nu știu cum este să îți vezi tatăl în felul ăsta, așa că îți dau dreptate din start. Eu însă am reușit să îl văd și altfel pe Andrei și chiar a fost o perioadă mare de timp când nu a băut. Ceea ce încerc să îți spun, este că există posibilitatea să găsești și tu o altă latură, ceva mai apropiată de ceea ce ai pierdut în copilărie, nu o exclude din start.
- Mda. Scuze că te-am reținut ... și zici că o să te ocupi tu?
- Sigur.
- Atunci mulțumesc și ... ne mai vedem!
A ieșit după ce mi-a strâns mâna și am rămas o vreme în ușă, întrebându-mă de ce nu reușesc niciodată să spun ceva mai centrat. Abia când nu mai au rost se îmbulzesc toate lucrurile pe care ar fi trebuit să le spun, puteam să îi povestesc măcar o parte din ceea ce știu de la Andrei, cum ar fi pasarela de pe care lansau avioane.
Mă așez la birou și mă străduiesc în fața câtorva tentative, dar nu îmi place nimic. Pierd timpul pe aici și am și o stare aiurea, nu mai are rost, așa că închid și îl sun pe Andrei din mașină. Cum nu răspunde din prima, îmi spun deja că va dura un timp să îl găsesc, așa că insist.
-Da...
-Unde ești?
- Mmm, am ațipit la televizor. Ce este, s-a întâmplat ceva?
- Ãăă, nuuu, nimic! Mă gândeam că, adică vreau să spun că mi-am amintit că e ziua ta, la mulți ani! Și știi tu, speram să mergem la bowling, sau ceva.
Este acasă în ciuda bănuielilor și eu îl scol aiurea din somn, mă simt penibil dar totodată îmi pare bine că m-am înșelat, oricum nu mă pricep la oameni.
- Ce să spun, hai să mergem unde vrei, în fond nu multă lume și-a adus aminte.
- Fii serios! O lăsăm pe altă dată, îmi pare rău că am sunat.
- Insist. Nu îți închipui ce prilej de plângere de milă a devenit ocazia asta, deci hai să spargem tradiția. Ne vedem în 20 de minute la giratoriu?
Și cum nu pot să refuz pentru că m-am autoinvitat, măresc doar intervalul ca să apuc să trec pe acasă pentru un duș, nesomnul din noaptea asta mi-l plănuisem cu totul altfel, dar nu pot să mă declar nemulțumit. În fond, s-au strâns prea multe cafele negre peste nopți albe.