MEANDRE 2- apilarnil

Omul a luat hârtia, a băgat-o înapoi în borsetă și s-a apropiat de telefon, stând în picioare lângă birou, sprijinindu-se de acesta cu șoldul. După câteva secunde de ezitare a sunat-o pe Mariana să-i dea vestea.
-Sunt locotenentul major în rezervă, Mihăilescu, cu locotenentul Mihăilescu, vă rog.
Elena, o prietenă comună, i-a recunoscut vocea:
-Măi, dar ce ești așa de protocolar? Sunt Elena. Mariana este la doctor. A dat telefon dimineață că nu se simte bine.
Mihai era îngrijorat. De fiică-sa, Florentina, știa că este la bunica ei, la mama Marianei, dar Mariana fusese la soră-sa, Geta.
A căutat în agendă numărul de telefon al Getei și a sunat-o. Nu a răspuns așa că, bănuind că nu era acasă, a insistat și a sunat-o la serviciu. Nu era în birou și i-a lăsat vorbă că o roagă să îl sune când apare, apoi s-a cufundat în hârtii.
Școala profesională era autofinanțată parțial, liceul era bugetar dar cele două entități aveau contabilități distincte și diferite ca plan de conturi. Ca să nu încurce hârtiile, le ținea pe birouri diferite, unul pentru liceu, unul pentru profesională și adesea glumea cu Larisa, când se muta de la un birou la altul:
-Doamnă, eu sunt contabilul șef de la școala profesională, nu știți unde este contabilul șef de la liceu?
-Nu știu-intra ea în joc- o fi la jocuri mecanice în piață, vă rog reveniți peste o jumătate de oră. Poate că o fi la coadă la țigări, la Alberia sau Apolonia, sau, poate, s-a băgat nes Amigo, vedeți și dumneavoastră prin piață.
De regulă, când „se băga ness, coniac albanez sau țigări” și șeful și subordonata scoteau câte doi elevi de la practică și se așezau, cu ei, la coadă. Totul era raționalizat, chiar și luxul, dacă-i poți spune lux la o țigare ceva mai bunișoară și o cutie de nesscafe Amigo.
-Da-ți câte un cartuș și un ness, să ajungă la fiecare, se auzeau voci de bătrâni din coada nestăvilită ce erupea din gang.
Pensionarii mai cumpărau „pentru copii” câte o delicatesă de genul acesta...
În Piața Amzei nu aduceau săpunuri Fa sau Rexona. Mihăilescu avea o amică la magazin la Cocorul, și ea îl suna când primeau marfă. De obicei cumpăra mai multe ca să aibă să dea și pe la colegi: Larisa, domnul profesor de sport, Lovinescu.
În acea zi, d-l contabil șef a ajuns la concluzia că nu îi ajung banii de salarii la școala profesională, pentru maiștrii care erau profesori la ucenici. A stat puțin pe gânduri și a făcut un proces verbal cum că elevii de la profesională au reparat bănci ale elevilor de la liceu, au reparat panourile de baschet și alte reparații mărunte, a făcut devizul de lucrări și...a luat actele și s-a mutat la biroul liceului. A grupat documentele și a mers la cabinetul directoarei pentru semnătură.
-Lari, mă duc la directoare să semneze.
-Și așa habar nu are ce semnează dar, du-te! Pe ea o interesează să aibă banii de salarii.
Larisa, dînd pagina de la ziar, l-a văzut că a schimbat biroul și, privind pe deasupra ochelarilor, a zis:
-Șefu, dacă vă caută colegul de la școala profesională...ce-i spun?
-Ia să mă lase în pace și ăsta! Iar a venit să ceară bani,a spus Mihăilescu, continuând jocul.
A făcut nota contabilă prin care a mutat banii de la liceu la profesională și a dat Larisei să facă ștatele de plată la maiștrii, spunându-i:
-Calculul pentru plata cu ora îl fac eu, după ce vin de la directoare.
Suna de recreație. Copiii mișunau pe holuri, în zgomotele și vacarmul specific vârstei lor.
Uneori, când mai lipsea câte un profesr, bolnav sau cu câte o urgență, și când nu avea cu cine să suplinească, doamna directoare întredeschidea ușa și spunea:
-Domnule Mihăilescu, am o „fereastră” la 12 B, vă rog, mergeți dumneavoastră.
Din stradă s-a auzit un muget de vacă, însoțind și acoperind un motor de Trabant. Mihăilescu a intrat în birou cu actele semnate iar Larisa, râzând, spuse:
-Malencaia pârpâiața, târ, târ, na ulița!
-E Lovinescu, are ore de la ora 12, i-a răspuns Mihai, neridicând capul dintre hârtii.
Ușa s-a deschis și a intrat profesorul Lovinescu, un bărbat înalt, bine legat, cu ținută dreaptă. Cei aproape șaizeci de ani ai lui, erau mascați, atât cât se putea, cu grijă, prin vopsitul mustății și al părului cu un negru mat, ca de abanos.
-Boierule, te pup! Sărutmâna, făi, doamnă. Băi Mihai, am rezolvat o problemă existențială.
-Ce-i mă, cu tine?, ești futeș, tot!
-Da, bă, asta este formula magică: apilarnil prop. Probabil că prop, acela, vine de la proptit!
-Ce spui? L-a întrebat Mihai, ridicându-și ochii dintre hârtii.
A sunat telefonul și a răspuns Larisa:
-Imediat, doamnă, apoi, acoperind telefonul i se adresă complice lui Mihăilescu:
-Mariana, șefu!
A luat receptorul, privind la Lovinescu. Bătrânul profesor de sport părea mai tânăr cu zece ani...
-Alo, da...a, Mariana! Ce-i cu tine?
-Am fost la doctor pentrucă nu prea m-am simțit bine, nu prea am dormit.
-Acum te simți bine?
-Da! Mi-a dat doctorul ceva pastile și mi-a trecut.
-Bine, vorbim acasă.
-Te pup, a încheiat ea convorbirea.
-Lovi, ia zii , tată, care-i treaba cu apilarnilul acela, prop!
-Băi, tu știi că, de la o vârstă, bărbații mai dau rateuri în țeava de eșapament.
-Așa, și?...Dai tu rateuri, a subliniat Mihai, apăsând intenționat pe acel tu....dar ia spune!
-Lasă, bă că ai să vezi tu! Îți spun că mi-a zis unul de la liceu, de la Neculce, unul tot de sport, că apilarnilul ăsta, prop, face minuni și e mai tare ca țelina sau ceaiul de sculătoare.
-Și, l-ai probat?
-Da, băi, era Lovineasca plecată la țară și am prins o fostă elevă, una de vreo douăzeci de ani. A mers foc! Foc, mă, tu auzi?
-Lasă, băi Lovi că la aia mergea și fără apilarnilul acela al tău. Acasă probează-l, nu în deplasare!
-Când vine Lovineasca îl probez și acasă. Hai, că fug la ore.
A trântit ușa și a fugit la cancelarie după catalog.
-Băi, voi sunteți oameni serioși, întrebă Larisa, cu un zâmbet hâtru pe colțul gurii.
-Da, care-i problema, a întrebat el, aparent iritat.
-Ãla, om bătrîn, pune la Trabant claxon cu muget de vacă, ca un puști, dar își uită iaurturile pe capotă, întorcând capul după fâțe. Iar tu, ce, eu nu văd? Dai nas la puștoaicele dintr-a doisprezecea, că le-ai făcut capul mare când ai suplinit pe unul și pe altul, la ore. Mi-a spus fi-miu, că e coleg cu ele, ce vrăjeală faci la ore.
-Păi, ce fac?
-I-ai prostit cu totul. I-ai întrebat despre ce vor să discutați și mânjii au urlat că vor să vorbiți despre femei. Tu, om bătrân, le-ai vorbit o oră întreagă despre femei, pornind de la femeia din peșteră și i-ai trombonit, până la femeile pictate de Rubens.
-Ce, asta înseamnă că le-a stricat cu ceva?
-Nu, dar puștoaicele sunt topite după tine. E una, Mina, care tot vine pe aici și-și foșnește ciorapii pe la urechile tale
-Hai, lasă, ce i-am făcut vreun avans?
-Nu, dar nici nu ai gonit-o. Ai nădit-o pe aici cu cenaclul și cu chestii de ale tale.
-I-am spus că este prea mică, i-am spus că nu am timp și alte alea. I-am spus că sunt însurat, că am un copil.
-Și ea, ce a spus?
-A spus că mai are două luni până când își dă bacalaureatul.
Apoi, ușor stânjenitoare, discuția a rămas în coadă de pește.
A calculat sumele pentru plata cu ora la maiștrii și le-a dat Larisei să le prindă în statul de salarii, când ușa s-a întredeschis și directoarea și-a arătat buclele blonde:
-Domnule Mihăilescu, veniți până la mine!
Mihai s-a ridicat, și-a aranjat cravata și a plecat la directoare. A bătut la ușă și a intrat. Directoarea avea în fața ei, pe birou, o hârtie, din care și-a ridicat privirea, adresându-i-se:
-Domnule Mihăilescu, vă rog să-l sancționați pe Lucian, tâmplarul.
-De ce, doamnă?
-Am informații că mai consumă alcool la serviciu, știți, 320...decretul cu băutura..
-Atunci de ce nu-l sancționați dumneavoastră?
-Ce autoritate ai dumneata? Face fiecare ce vrea pe aici?
Lui Mihai îi era lehamite să se mai certe cu ea. A rostit scurt un „da, doamna directoare”, și a ieșit din birou.
Mai erau câteva zile până să se prezinte la Spitalul Militar și gândurile nu-i dădeau pace.
Larisa îl privea atent, dar el se făcea că nu o vede. Ca să evite o discuție ce nu îi făcea plăcere a cerut ziarul Larisei și s-a ascuns după el, prefăcându-se interesat de „marile realizări din ramura metalurgiei”. Gândul i-a zburat la Mariana. „Ce-o fi fost cu ea? Când a plecat la soră-sa îi era bine... „
S-a auzit o pietricică lovind geamul și el s-a aplecat peste fereastră să vădă cine este. Milițianul din schimbul doi l-a chemat la o țigare. A ieșit. Copiii ieșeau de la școală, femeile, cu sacoșele încărcate, plecau spre casă, cu legumele cumpărate „de la țăran”.
-Ce face Rapidul, diseară?-a întrebat milițianul, provocator, știind bine că Mihai era rapidist, de mic copil.
-Ei, ce face! Bate la sigur, nu ca Dinamo care și-a furat-o de la Steaua.
-Ei, vorbim noi mâine.
Mihăilescu a aruncat țigarea și s-a uitat la ceas. A intrat în birou, a strâns hârtiile, în timp ce Larisa se pieptăna și se ruja. A încuiat ușa și s-au despărțit la ieșirea din birou.
El a urcat în Dacia verde, culoare 6016, și a plecat spre Chirigiu, să-și ia fata acasă.