MEANDRE 11-Ce, Partidul a ajuns obiala soldatului?

„Ar fi putut fi o căsnicie normală, dar uite că nu era. Ce am greșit? Bunicul meu fusese însurat de trei ori, motivele le știam. După ce a murit bunica, sau mai bine zis mama, pentru că am fost înfiat de bunici, bunicul a urmat îndemnul de pe patul de spital:
-Ioane, înșiră câte femei vrei, dar fă-l mare și pe ăsta!
Tata fusese însurat de patru ori. Prima nevastă, mama, a fost o iubire fulgerătoare și...așa m-am născut eu. Tata era pasionat de jocuri de noroc, îi plăcea să bea, nici cu femeile nu stătea prea rău. Mama, dansatoare în ansamblul Cărăbuș, avea o fire mai boemă dar avea carte puțină. A fost vrăjită de galanteria și poeziile tatei. S-au despărțit rapid, eu am fost înfiat de bunici și am devenit frate cu tata și cu unchiul meu.
Să fie oare un destin ca bărbații din acest neam să aibă multe neveste? Poate că eu voi reuși să rup tradiția”.
La liceu lucrurile erau liniștite. Rutina zilnică, ședințele de cenaclu. Mihai avea încă nostalgia cenaclurilor de la Prundu. În acea vreme, sub influența Cenaclului Flacăra, mai peste tot apăruseră, mimetic, forme de manifestare asemănătoare, dar pe plan local. La Prundu, pe lângă muzică, poezie și invitați din sală, ca o tușă aparte, era faptul că între membri ai cenaclului era un profesor de sport, desenator talentat, care făcea cronică de cenaclu prin caricaturi, ce erau ulterior expuse la un panou din sală de la Căminul Cultural.
Tot la Prundu fusese Mihai fost și viceprimar. Era în plină campanie de recoltare la porumb. La IAS trebuiau să vină militari la muncile agricole. Comandanții de detașamente, dintr-o divizie de tancuri din București, care îl cunoscuseră ca economist de fermă la ferma Porumbița, aveau frisoane când auzeau că vor merge la munci agricole la Prundu. Toți se fereau de fermele Porumbița și Lacul Rău, ferme la care lucrase el. Când s-a prezentat coloana de transport în fermă, cu camioanele etanșate pentru transport grâu și orz, a verificat cu meticulozitate fiecare camion în parte și, totodată, a pretins să contrasemneze fiecare foaie de parcurs, pe baza căreia se calculau consumurile de carburanți la camioane. Știind la câte șmecherii se dedau militarii, Mihai și-a pus om la cântar la fermă, dar și la baza de recepție. Militarii obișnuiau să mai vândă grâu, pe drum, la fiecare transport. Pentru fiecare camion care ajungea la baza de recepție, câte un cadru militar contrasemna realitatea cântăririi la destinație. În fiecare dimineață, înainte de a se întra în lan, Mihai compara cantitățile consemnate la plecare cu cele consemnate la sosire. Nu a iertat nici un kilogram diferență. Foile de parcurs le calcula în paralel cu cei de la armată, conform normativelor militare de consum. Toate diferențele în minus la cereale și cele în plus la consumul de carburanți le scădea din plata datorată. Asta era cauza pentru care, auzind că vor veni la el la fermă, militarii erau îngroziți. Și toată această atitudine era un fel de contrareacție sau să-i zicem răzbunare, la modul cum procedase armata cu el sau poate că așa era zidit.
Acum nu mai era la fermă, dar în calitate de viceprimar putea să-i controleze pe toți, inclusiv pe militari.
În ziua aceea, în Primărie nu era nimeni în afară de el, viceprimarul. Era campanie de recoltare la porumb. Cârciumile erau închise din ordinul partidului, iar el, cu o scrumieră plină cu vârf de mucuri de țigări, își bătea capul cu probleme de sat: lemne pentru foc pentru oameni, bani de salarii la profesori, realizarea planului de cote, la ouă și alte produse. Și-a mai pus de o cafea și aștepta, în fața reșoului, să fiarbă. A auzit o bătaie în ușă.
„Cine dracului o fi? Cineștie ce babă năucă și-a adus aminte că nu a depus cerere pentru lemne!”
Ușa s-a deschis și în cadrul ușii a apărut un colonel de infanterie. Mihai l-a privit scurt, evaluând materialul hainelor purtate și și-a dat seama că are hainele confecționate la un atelier pentru generali, deci era om cu funcție mare.
-Bună ziua, aș dori să vorbesc cu vicele.
Mihai a simțit că ia foc! EL era puterea locală dar colonelul cine era? „De ce nu s-a prezentat? Nu știa nici măcar atât că armata este subordonată puterii de partid?”
-Tovarășe colonel, vă rog să ieșiți din încăpere, bateți la ușă, așteptați să fiți invitat și abia apoi vă prezentați. Sau poate s-au schimbat regulamentele...Ce dracu, a ajuns partidul obiala soldatului?
-Colonelul a roșit de furie dar s-a executat. A bătut iar la ușă. Mihai și-a pus cafeaua în ceașcă, a aruncat chiștoacele la gunoi și s-a așezat pe scaun, la birou. A auzit o nouă bătaie în ușă.
-Intră! a strigat el, amenințător.
Colonelul a intrat, a închis ușa, și-a scos șapca și, în poziție de drepți, s-a prezentat:
-Tovarășe viceprimar, sunt colonelul Odă, din partea secției militare a comitetului central, vă rog să-mi permiteți să raportez.
Viceprimarul nu i-a permis, în schimb i-a cerut actele și ordinul de serviciu cu un aer autoritar, a examinat legitimația militară și ordinul de serviciu...
-Acum, spuneți scopul și durata misiunii!
-Tovarășul Mihăilescu, fost ofițer activ, a depus un memoriu la congresul al XIII-lea al partidului, cerând reexaminarea poziției sale militare.
-Și ce să facă? Era dreptul lui, nu?- a răspuns Mihai, curios să vadă ce reacție va avea când va afla că el este cel despre care voia relații.
-Am venit să iau legătura cu organele locale să obțin note de relații despre viața și activitatea tovarășului, ca să pot să fac un raport.
-Ce vă faceți, tovarășe colonel, dacă EU sunt Mihăilescu acela?
A urmat o clipă de uluială din partea colonelului...Apoi după câteva secunde, cu o voce cam agresivă:
-Dacă dumneavoastră sunteți, mă întreb cine v-a ridicat sancțiunea de partid?!
-Eram secretar de partid, la fermă și, statutar, am pus în discuție ridicarea sancțiunii, după un an, și mi s-a ridicat! În altă ordine de idei, instrucțiunile CC al PCR, interzic celor implicați să dea note de relații despre ei înșiși. Mergeți la Județeana de partid, la Comitetul Educației Socialiste și Culturii, la ziar, la Steagul Roșu și cereți relații despre mine.
I-a ștampilat ordinul de serviciu, la venire și la plecare, i l-a semnat și a încheiat discuția, scurt:
-Sunteți liber, tovarășe colonel!
-Să trăiți, tovarășe viceprimar!
S-a întors regulamentar și a ieșit, ca un soldat disciplinat și a plecat.
Mihai a sunat-o pe Mariana, spunându-i că rămâne la liceu, că are ședință de cenaclu.
Doamna Ralea, profesoara de limbă română, care coordona activitatea de cenaclu, era în fierbere. Peste zi, a venit de câteva ori la Mihai la birou, să fie sigură că va participa.
-Domnule Mihăilescu, nu mă lăsa, contez pe dumneata! Știu că, oricând, ai pregătit câte ceva, hai să facem o figură bună. Vine și un tip de la radio...
-Da, doamnă, nu vă faceți griji, că o rezolvăm.
Profesoara, vădit emoționată, a condus ședința de cenaclu destul de bine.”Tipul de la radio”i-a cerut lui Mihai să vină a doua zi să facă niște imprimări.
-De ce nu? Dar vă rog, vorbiți cu doamna directoare!
Directoarea, și ea emoționată, a intervenit prompt:
-Sigur, domnule Mihăilescu, nu e nici o problemă, mergeți! E o mare onoare pentru cenaclul liceului nostru...
Pe la ora opt și jumătate s-a încheiat ședința. Elevii și profesorii care au participat, au plecat la casele lor. El a intrat în birou să fumeze o țigare, în liniște. Nu avea nici un chef să meargă acasă dar...trebuia. A stins țigarea fumată pe jumătate. A auzit deschizându-se ușa de la WC-ul din hol și apoi închizându-se, apoi a auzit o bătaie, discretă, în ușă.
-Da, intră!-a spus, mirat, neștiind cine ar putea fi la ora aceea, portarul, poate.
Mina a intrat pe ușă rostind tremurat:
-Bună seara, domnul Mihai, nu mergeți spre casă?
-Ba da, dar de ce întrebi?
-Eu locuiesc la capătul cartierului Drumul Taberei și v-aș ruga să mă luați și pe mine cu dumneavoastră...
Ce situație penibilă. Dacă ar fi îndemnat-o să îl aștepte după colț, ca să evite eventualele bârfele, ar fi dat impresia de complicitate la această manevră, evidentă, de apropiere. Dacă ar fi refuzat-o, pretextând că are alt drum, poate că era mai bine dar ar fi părut un gest necavaleresc. Chiar intenționa să o refuze? Putea păstra contolul într-o aemenea situație? Se simțea prost dar percepea evenimentul și ca pe o provocare. În fond, de ce nu ar fi plecat cu ea în văzul lumii? Era mai riscant să se ascundă decât să plece împreună, la vedere. Locuiau în aceeași zonă, nu erau niște necunoscuți și totul era la vedere.
Tăcerea lui se prelungea nepermis de mult:
-Sigur! De ce, nu?
A încuiat ușa la birou și a ieșit din școală, ea înainte, el imediat în spatele ei.
Mașina era parcată sub fereastră. Singurii care îi puteau vedea erau: portarul de la liceu și milițianul de la ambasadă. A urcat și i-a deschis ușa, din interior. Mina s-a așezat încercând inutil să-și acopere genunchii dezveliți până foarte sus...
Au pornit, făcând un ocol pe la Gara de Nord. Dorea să fie drumul mai lung? Tăcea și el, tăcea și ea. Mihai a aranjat oglinda retrovizoare să o poată vedea mai bine. Era o fată frumoasă, cu un chip plăcut, încadrat de un păr negru și ondulat. Ochii, mari și verzi, îl priveau insistent, din rama oglinzii. El a evitat privirea aceea provocatoare, care avea atâtea întrebări și atâtea așteptări ce căutau răspunsuri.
-În ce zonă stai?
-La „buclă”, imediat după curba de la stația de autobuz.
Mihai a redus viteza și a simțit-o pe Mina respirând precipitat. Se însera și mașinile începeau să-și aprindă farurile. Luminile de pe stradă s-au aprins, parcă speriate.
-Aici! Oprește aici!
A frânat. Mina aștepta să se întâmple ceva.
-La revedere, Mina, i-a spus el, cu glas moale.
Ea i-a pus palma pe picior, s-a aplecat și l-a sărutat pe obraz, la marginea gurii.
-Mulțumesc, Mihai! Ești teribil!
L-a mai privit o dată, a coborât și, în mers, a mai întors încă o dată capul, făcându-i cu mâna. Mihai a rămas cu motorul oprit, privind femeia aceea tânără, ce mai avea puțin timp până avea să-și susțină examenul de bacalaureat și care acum, sub ochii lui, se pierdea în înserare, printre siluetele de pe trotuar.
A ajuns repede acasă. Se așezaseră în pat, el cu Mariana, și Mihai a încercat o apropiere fizică. După o oarecare ezitare, ea s-a mai opus și el a încercat să o întoarcă cu spatele. Ea a strigat, l-a bruscat și l-a îndepărtat strigând:
- Ce, crezi că sunt una din curvele tale?
S-au întors cu spatele unul la altul și au adormit. Dimineață s-au trezit cam în același timp. Ea, cu același aer răstit de cu seară, l-a luat la întrebări;
-Ce ai? De ce te-ai sculat așa devreme?
-Merg la radio, pentru înregistrări.
-Ce înregistrări?
-Recit poezii proprii.
-Bine, măi...Eminescule!