MEANDRE 34-Mihaela vine acasă


„La pașaport mă gândesc mâine! Poate o prind pe Florentina în stație. Bănuiesc că nu se dă în vânt pentru o călătorie într-un troleibuz sau autobuz în care nici duhoarea nu se ridică de atâtea trupuri.„
A coborât în fugă pe scări ca să ajungă mai repede jos, a demarat și a trecut ca un gând pe lângă Parcul Moghioroș apoi a încetinit, a tras mai aproape de bordură privind oamenii din mers.
A ajuns la stația spre centru dar ea nu era acolo.
„ Este imposibil să locuiască aici în cartier! Chiar să fi plecat pe jos?”
A virat pe prima stradă la stânga, apoi pe adoua, a treia...
„Oare unde o fi? Poate că sensul în care trebuie să caut este celălat...”
A ajuns la următoarea stație și ea, cu pas egal și lent mergea fără țintă.
Mihai s-a gândit să frâneze cu zgomot de roți la bordură, dar ar fi fost teatral. Florentina era o fire delicată și nu credea că o va da pe spate un asemenea gest ieftin.
Mihai a micșorat viteza privind-o cu plăcerea estetului apoi a oprit lent, a coborât și a mărit pasul în urma ei...
-Puteți să-mi dați un timbru de economii pentru copii?
Ea s-a întors brusc și l-a cuprins cu brațele pe după gât căutându-i gura.
-Mi-a fost dor de tine, a rostit el cu glas întretăiat.
-Mult ți-a mai luat...
Apoi după câteva secunde ea a reluat cu un aer calm, aproape distant:
-Þi-am spus doar că asta fuse și se duse, ce mai vrei?
-Zeus cu Hefaistos au înșelat-o pe Hera necălcând jurământul. Pentru a-l păstra pe Prometeu înlănțuit de piatră, Hefaistos a gândit o za de lanț în care a montat o fărâmă de piatră și captivul a fost eliberat, purtând inelul pe deget până la capătul timpului.Astfel Prometeu a rămas înlănțuit de piatră.
-Și ce vrei să spui?
-Ai verde pentru „o dată „. Data de azi nu a trecut.
Ea l-a privit uimită apoi l-a prins de braț și i-a spus:
-Ei, atunci...?
Au plecat ținându-se de mijloc ca doi adulți îndrăgostiți. Au ajuns acolo unde parfumul lor îi aștepta și noaptea a trecut împestrițată de vise.
Zorii i-au găsit îmbrățișați și ea, cu ochii cârpiți de somn, a întrebat:
-Ziceai că faci fete, nu? Poate că visul meu se va împlini.
Un fior rece l-a străbătut pe Mihai și trupul i s-a înfiorat.
-Te temi?
-Nu mă tem dar eu, ca și cei din neamul meu, nu ne lăsăm copiii prin lume. Dacă va fi să fie, acel copil va trebui să-mi poarte numele.
-Și dacă se întâmplă să fie și te rog mult ca în amintirea acestei zile să-mi lași numai mie acea minunăție, ai s-o faci?
O tăcere grea s-a înfiripat până aproape de tavan. Imagini se derulau cu rapiditate pe sub pleoapele lui închise pe sub care, când și când, trecea câte un fulger roșu...
-Dacă ții cât negru sub unghie la mine ai să-mi lași cadoul și nu mă vei mai căuta vreodată.
După câteva minute de tăcere Mihai i-a răspuns:
-Promisiunea mea va fi însoțită de două condiții.
-Ia auzi la el! Mai pune și condiții! Să auzim!
-Dacă acel copil va avea nevoie de ajutorul meu biologic, mă vei căuta , asta ar fi prima condiție. A doua condiție, fără să calc cererea ta, ar fi că după vârsta majoratului voi fi dezlegat de promisiune.
Era rândul ei să fie descumpănită dar în cele din urmă a răspuns:
-Fie! Acum aș dori să ne despărțim ca în fața eșafodului, cu toată patima de care putem fi în stare.
Odată cu aceste vorbe despărțirea a fost lungă, înflăcărată, dureroasă, de parcă sexul ar fi dorit să se desprindă de moartea cu care era îngemănat.
Fără nici o vorbă au coborât, au urcat în mașină și după ce au ajuns în centru, cu propoziții scurte ea l-a condus până în fața blocului ei.
-Acum este gata. Gata de tot!
Lui Mihai îi tremura o geană. A sărutat mâna aceea parfumată și a zăbovit cu buzele pe o venă albastră care se zbătea spasmodic. S-a întors și a urcat în mașina care a demarat lent, fără să să apară nici o privire în urma lor.
Nu-i venea să se întoarcă acasă. Și-a amintit de pașaport și de strada Nicolae Iorga. A rulat atent și oarecum emoționat bănuind că acea carte poștală este o eroare.
-Bună ziua! Numele meu este Mihăilescu...
-Buletinul vă rog1
El a scos buletinul și l-a strecurat pe sub geamul ghișeului.
După câteva minute în cameră a apărut un subofițer cu o condică pe care a deschis-o, condică între paginile căreia se afla un pașaport vișiniu. L-a puas să semneze de primire, a salutat și a plecat.
Mihai a deschis pașaportul, a căutat vizele apoi l-a băgat în buzunar și a plecat aproape în fugă de parcă îi era teamă că subofițerul se va răzgândi.
Ajuns acasă a deschis larg fereastra de la balcon și pe cea din bucătărie. Pe geam pătrundea un miros greu de rântaș și vocile vecinilor se auzeau de parcă ar fi fost în camera de alături.
Dorea să plece din acea casă, să uite, să se piardă să facă ceva...
A rulat spre Regie și și-a amintit că a doua zi chinezoaicele aveau să plece. A urcat să-și ia la revedere de la ele, s-au pupat și a cobrât. Pe o bancă, la al doilea cămin, Ana stătea de vorbă cu fratele ei.
-Sărutmâna! Spuneai că pleci...
-Uli mai are treabă câteva zile prin București așa că am amânat plecarea pentru un timp. Ne vedem mâine? Poate mergem pe undeva.
Mihai a promis că o va căuta a doua zi și a plecat acasă amintindu-și că era posibil ca Floricica să se fi întors. A sunat la soacră și după câteva apeluri prelungi s-a auzit o voce gâfâită:
-Alo, da!
-Sărutmâna, mamă! Văd că v-ați întors.
-Acum am intrat pe ușă.
-Vin să o iau pe Florentina.
Ca nu cumva să primească un refuz a închis imediat și a coborât la mașină. Drumul în Ștefan cel Mare l-a parcurs în mare viteză.
Sunetul soneriei a declanșat un strigăt melodios:
-Tătic, tătic, mi-a fost dor de tine.
În pragul ușii, chipul încununat de părul negru și creț, era scăldat într-un zâmbet imens.
-Hai, tata! Ia-ți lucrurile și să mergem.
-Stați, mă, că doar nu dau turcii! Măcar să mâncați ceva.
Florentina a protestat:
-Nu, mamaie, avem și noi de mâncare acasă.
Fata și-a luat bagajul, și-a sărutat bunica și a trecut pragul ușii. Mihai a sărutat mâna soacrei și a coborât. Drumul până acasă a fost brodat cu vorbele fetei care nu mai prididea cu povestitul.
Au intrat în casă și în timp ce fetița făcea baie, tatăl a pregătit masa.
Mirosul din pragul eșafodului nu se risipise pe deplin. Forentina a amușinat prelung și s-a oprit la trandafirul lăsat de fantasmă într-o glastră, pe masă.
-Aha, asta era!
S-au culcat împreună și ca în vremurile vechi tatăl a însăilat o poveste „nemaiauzită vreodată”.
Zorii au pătruns liniștit prin ferestre. Seninul de toamnă acapara întreaga fereastră în încercarea de a înșela oamenii că mai este o picătură de vară.
Mihai a întredeschis fereastra și aerul răcoros s-a strecurat.
-Tata, o știi pe Ana?
-Sigur că da.
-Vrei să mergem cu ea într-o excursie.
-Cum să spui nu? Sigur că vreau.
Au coborât și au mers la căminele studențești. Uli plecare iar Ana era în cameră cu Sibile.
-Te sărut, iubitule. Florentina, frumoaso, ce mai faci?
-Am venit cu tata să te luăm în excursie.
Ana a privit întrebător iar Mihai a improvizat.
-Și așa nemții nu au deltă. Hai să mergem două-trei zile în Delta Dunării, asta așa, ca să nu spui că nu ai văzut unul dintre cele mai frumoase locuri din România.
-Când plecăm?
-Ia-ți ce-ți trebuie, mergem la noi să ne luăm bagajul și gata, plecăm!
Bagajul a fost făcut rapid și la telefon au aflat că au tren peste două ore. Taxiul a venit repede. Floricica era în extaz, Mihai își luase și o undiță și o lansetă iar Ana încerca să fie o prietenă mai mare pentru Florentina.
Trenul se mișca cu greu dar după câteva ore a ajuns la Tulcea. Până la vaporul care avea să-i ducă la Crișan mai erau două ore. Ana a cumpărat un cub rubik, câteva dulciuri și o sticlă cu vin.
Ana era fascinată de cub iar Florentina l-a cerut să se joace și ea.
Cu un ton rece, aproape aspru, Ana a refuzat-o iar la insistențele fetiței ea a rostit:
-Copiii trebuie să asculte de vorbele părinților și să priceapă că nu este nu și să nu mai insiste.
Subconștientul lui Mihai a înregistrat atitudinea sub titlu de inventar.
Cele două zile au trecut repede dar între fetiță și Ana nu se întrevedea vreo punte de căldură.
Revenirea în București a fost liniară, Florentina a dormit iar Mihai a citit. Ana privea pe fereastră bucurându-se de peisaj.
Taxiul i-a dus în regie și Ana l-a rugat pe Mihai să aștepte puțin Femeia micuță și roșcată a urcat treptele în fugă și în câteva minute s-a întors:
-Mâine de dimineață plecăm în Germania.
S-a aplecat și a pupat-o pe frunte pe Floricica, l-a sărutat pe el și s-au despărțit.
-Te aștept pe la mine. Ai adresa, nu? Leipzig, doctor Otto Nuschke strasse numărul 2. Telefonul îl ai . Pa!
A doua zi Mihai trebuia să se întâlnească cu cel care dorea să cumpere mașina așa că a oprit la o spălătorie, așa de fățuială, apoi s-au întors acasă.
Târziu în noapte telefonul a sunat și Mihaela a spus scurt:
-Mâine vin acasă!Pa! -apoi a închis.
„Nici măcar nu a întrebat ce facem. Nu a întrebat măcar de Florentina... „