Pe rând, ușile se deschid. Merg încet, cu pași mici, cât lanțurile îmi permit, până ajung să le zăresc; sunt șapte siluete în robe sobre, negre, așezate-n semicerc la jumătatea sălii. Cea de la mijloc se sprijină-n toiag. Sub faldurile glugilor și prin lumina palidă, nu pot distinge nicio față. Ultima poartă se-nchide-n urmă și-mi pare că dispare întreaga lume după ea, de parcă universu-a încetat să ființeze altundeva. Îmi aud respirația, un hârâit în piept pe care-ncerc să-l controlez. Vreau să stau drept, dar lanțurile trag în jos. Cu fiecare pas devin mai grele. Mă doare zăngănitul în urechi. Mă opresc.
-Seth.
A vorbit silueta cu toiag. Privesc spre ea. Dacă-mi amintesc bine vocea, e cea care-a cerut să-mi vadă palmele. O fi șefă de consiliu, Keith arătase mult respect.
-Știi de ce ești aici?
Îmi curăț gâtul cu salivă și sper că vocea nu-mi va tremura. Starea asta de frică mă umilește și irită.
-Să fiu judecat pentru ceva.
-Þi-e frică?
-Da.
-De ce?
-Nu știu...
-Te temi de moarte?
-Nu.
-Durere?
-Nu.
-Atunci, poate te temi pentru sufletul tău. Îl simți murdar?
-Sufletul meu e judecat?
-Crezi în Dumnezeu?
-Nu...
-În iad?
-Nu...
-În ce crezi, Seth?
Mă uit în mine prin pustiu. O văd pe ea.
-În frumusețe...
-Și frumusețea e Keylin.
Mă-ncrunt. Un șuierat de șoapte din care nu-nțeleg nimic, se zbate ca un șarpe sâsâind în mintea mea. Keylin e planul de rezervă cu care mă vor șantaja. Dacă-i așa, înseamnă că sunt vigilenți. Dacă sunt vigilenți, înseamnă că se protejează de ceva... Sunt vulnerabili.
-De ce m-ați pus în lanțuri?
-Ritualul o cere.
-Ce ritual e ăsta?
-Poate-ai mai auzit, exorcizare.
-Sunt posedat?
-Rămâne de văzut.
-Și dacă nu-s, mă lăsați să plec?
-Nu.
-Mă omorâți oricum, adică...
-Sufletul tău va merge înapoi la Creator.
-Dar io aș vrea să meargă iar prin lume, încă nu vreau să mor.
-Ce-ți amintești de mama ta?
-Nu-mi amintesc.
-Cine ți-a dat nume?
-O femeie nebună, dintr-un sat vecin.
-Ai fost sclav?
-De câteva ori. Am tot fugit.
-De unde-aveai toiagul?
-Pe insulă, în timpul ploilor... un bătrân...
Respir greu. Gândesc încet. Mă doare capul. Mi-l simt deschis și sângerând cuvinte, de parcă ei se uită chiar în minte.
-Þi l-a oferit?
-Mi-a zis că nu-mi trebuie decât răbdare și...
-Când l-ai atins, ai avut viziuni?
-...
-Răspunde, Seth.
-Da...
-Ce ai văzut?
-Doi bărbați...
Peste șoapte s-adaugă un mormăit. Un fel de incantație care se-ntoarce în ecouri și m-amețește și mai tare. Mi-e rău. Nu mai pot sta-n picioare. Mă forțez.
-Ce se-ntâmpla în viziunea cu cei doi?
-Vorbeau doar...
-Despre ce?
-Despre dumnezeu... cred.
-Dar tu nu crezi în Dumnezeu.
-Nu... și nici în viziuni...
-Ce ai făcut în luminiș?
Mă uit spre ei. Prin ceață, sala se-nvârte-ncetișor. Știu de luminiș, de ce mă mai întreabă...
-Spuneți-mi voi... Voi sunteți vrăjitori...
-Răspunde, Seth.
-Și dacă... nu?
-În genunchi!
Mă prăbușesc sub apăsare, lanțurile se izbesc de pardoseală. Sunetul mă zgârie în urechi până la lacrimi. Presiunea de pe tâmple o să-mi spargă capul. Vor un răspuns, dar n-am. Cum stau cu fruntea spre pământ, văd picături pe podea. Îmi curge sânge din nas.
-Spune-ne ce-ai făcut, Seth?
-I-am omorât...
-Cum?
-Nu știu...
Durere iar în tâmple. Apoi în piept. Gâtul mă strânge și n-am aer. Mă chinui să vorbesc:
-I-am ars...
-Le-ai luat sufletele?
-Nu...
-Cum ai putut să-i arzi pe toți când nu era vreun foc în jur?
-Nu știu...
-L-ai invocat pe diavol?
-Nu...
-Ori poate te-ai rugat la Dumnezeu.
-Nu...
-Cui ți-ai dat sufletul?
-Cui să îl dau... când nici nu... cred în el...
-Așa e mai ușor de dat. Ești posedat și nici măcar nu știi.
-Poate mă vreți vinovat ca să ucideți justificat...
-Precum faci tu, adevărat?
Mă-nec. Scuip sânge pe podea.
-Îți place să ucizi, Seth. Cine îți cere? Spune-ne numele lui.
-Universul prost... făcut...
-Deci, Dumnezeu e vinovat, pe el încerci să te răzbuni.
-Pe soartă... da...
-Dă-ne un nume.
-Sunteți tâmpiți... doar unul am și-l știți...
Mă simt lovit peste gură. Dinții îmi clănțănesc. Scuip sânge iar. Sunt ca un porc înjunghiat pe dinăuntru. Îmi văd palmele lipite de podea, degetele crispate, brațele tremurând necontrolat. Venele s-au umflat și vor să spargă pielea. Am să crăp curând. Trebuie să trag de timp... Nu’s încă pregătit să mor. Vreau un răspuns, chiar și stupid pentru tot chinu pe care l-am trăit. Încep să râd.
-Cine ați vrea să fiu? Vreun pui de drac? Dracii... au suflete? Vă crește aura dacă mâncați? Să vă întreb în cine credeți voi! Îh?
Din nou o izbitură peste față.
-Dă-ne numele lui!
-Vi-l dau, vi-l dau... Hmmm, să mă gândesc... Îl cheamă, îl cheamă...
Sunt ridicat de gât, tălpile se desprind de pământ. Mă lupt cu mâna nevăzută, apoi renunț; aerul s-a terminat.
-Vorbește! Salvează-ți sufletul, nu-i prea târziu!
Înjur în gând:
"Mersi de sfat. Du-te în iad..."
Sunt coborât brusc și izbit de pământ. Ridicat și izbit iar. Nu mai mișc. Plămânii ard, cam asta e... Caut prin minte ceva de care să mă leg c-o ultimă privire; Keylin...
-Ea va urma. Apoi și Keith.
La doar o clipă de final, înnebunesc de nervi. Mă zbat. Mi se dă voie să mai respir o dată.
-De ce? Ce vină... au... ei?
-Keylin te-a sărutat. Spiritul rău a trecut și-n trupul său. La fel și-n Keith când l-ai adus din nou la viață.
-Sunteți nebuni...
-Ce s-a-ntâmplat în luminiș?
-Lăsați-i în pace!
-Nu îi poți ajuta.
M-apucă disperarea. Nu îmi mai pasă de lipsa mea de sens ori de sfârșitul care mă strivește.
-Vă dau sufletul meu pentru ei...
-Nu credeai că ai un suflet. Nu-i loc de târg aici.
-Nici acum nu cred, dar dacă voi știți că am, luați-l! Vi-l dau... Semnez, de e nevoie...
-Dă-ne numele demonului!
-Nu-l știu... Nu știu despre ce vorbiți... Sunt doar eu în trupul ăsta...
-Minți!
-Nu...
-Cum i-ai ars?
Cum i-am ars?! Mă pierd și cad. Într-un lac negru, ca de smoală. Cine sunt... Ce demon caută în mine? Cum am făcut? Palmele... prin pământ. Furie. Respir. Vreau să respir. Vreau să trăiesc și n-am să-i las să moară... Mă salt pe brațe. Lanțurile zornăie, frig, s-au înroșit. Din piele îmi ies aburi. Incantația a tăcut, nu-mi mai e frică, nu mai simt.
“s-a trezit.”
“îl văd.”
“nu-i mai e teamă.”
“cred că ne-aude.”
“nu-l recunosc.”
“ne trebui nume.”
-Spune-ne numele tău!
-Numele meu... e... Seth.
“nu e posesiune!”
“altceva... ”
“n-am mai văzut... ”
“e-același suflet “
Îi văd și eu. Le merg pe urme. Mă vor de multă vreme. De dinainte s-o-ntâlnesc. Mi-au scos-o-n cale să mă atragă aici. Au dus-o prin pustietăți, au aruncat-o la barbari și l-au oprit pe Keith s-o caute. Iar io, ca un erou, am avut timp să o salvez și să-mi găsesc un sens prin care-apoi să pot fi controlat. M-au studiat și învățat. Ei văd în mine ca și-n alții, putere pe care vor să o consume. Să și-o adune la restul de capacități. Sunt niște semizei și sunt mai mulți. Dictează mersul omenirii de mii de ani și calcă peste toți fără regret. Mănâncă suflete. Chiar de nu cred... îl vor pe-al meu pentru că am făcut acele lucruri. M-au tot împins spre moarte ca s-ating limita. Furia mă transformă-n altceva... Furia pe mersul imbecil al firii, pe neputința de a schimba ceva. Revolta mea pe... dumnezeu. Cine sunt eu?
“ne-am înșelat.”
“e-o forță mult mai mare.”
“adevărat. “
“se caută în viețile anterioare.”
“bătrânul, oare... ”
“taci!”
“să nu-l lăsăm să-și amintească.”
“trebui ucis acum.”
Acum când a-nceput să-mi placă? Mă salt în picioare. Îmi îndrept spatele. Și mie-mi pare că-s mai mare, căci parcă nu am loc în corp. Prin palmele crăpate, sângele s-a îngroșat și arde; picură lavă pe podea. Bătrânul știa cine sunt. Voia și el s-ajung aici. Dar nu ca să fiu judecat, ci ca să judec. Un soi de strigăt dezlânat, neomenesc, mă zgârie pe față și pe piept. Mă clatin. Se pregătesc, dar le simt teama. Se așteptau să fie mai ușor. Șefa de clan mișcă amenințător toiagul. Sunt gata să lovească împreună. O ultimă supremă vraja bună, prin care în sfârșit, să mor. Toiagul se ridică. În loc de frică, privesc cu fascinație. Lumina lui m-atinge. M-aprinde ca pe-o torță. Prin fiecare por ce se deschide, îmi pare că se-nalță... sufletul. Crește și se întinde, apasă pe pereți și trece dincolo de ei.
Sufletu-i plasmă, apă și foc, voință, abur, la un loc. Curge prin mine din nicăieri și peste tot. Ard fără flacără sau fum, sub legea unui paradox nebun; cu cât mă-mprăștii, mai tare mă adun. Mă văd în zeci de forme ce-au fost ori se vor întâmpla. Același eu, mereu un altul. Dormind pentru a fi trezit, împiedicat doar ca să mă ridic, visând spre a cădea din nou; din ceruri pe pământ, de pe pământ, în alt adânc și din adânc, la infinit, vânând zadarnic răspunsul ce m-a răstignit... să fiu. Eu SUNT.
Tras înapoi în trup, cad în genunchi sub greutatea amintirilor. Izbite de pământ, lanțurile se frâng, se fac bucăți. Gâfâi. Ud de apă și de sânge, îmi tot repet că trebui să respir. Am viziuni. Prea multe, prea intense, mintea se chinuie să le așeze, să facă ordine și să le dea un înțeles. Oameni. Războaie. Ură. Iubire și speranță. Demoni și îngeri. Viață. Perfidă viață. Ochii mi s-au umplut de ceață, plâng. Pe pielea transpirată, curg lacrimi și își sapă drum. Mă simt murind de zeci de ori. Și pentru dățile ce n-au fost încă. Umanitatea îmi zâmbește... fie cu colți, fie cu gheare, apoi mă mângâie... prin palme fine și idealuri de-nălțare. Atâta frumusețe-n lume și-atâta disperare... Mă doare că respir.
“acum, cât e slăbit.”
“acum!”
-Nu.
Întind brațul. Toiagul se smulge din mâna vrăjitoarei. Zboară prin aer și se oprește-n palma dreaptă. Se dau în spate, toți deodată. Se face liniște în mine. Toiagul se înmoaie de parcă mâna-i prea fierbinte. Se scurge-n palmă. Arde. Trece în sânge. Aleargă-n vene. Urcă prin braț și umăr. Se strânge-n spate. Îmi rupe carnea. Pielea plesnește. Aș vrea să urlu, dar fălcile-ncleștate, nu lasă-afară decât un mârâit. Văd umbra pe podea cum crește. Oase trosnesc și se întind. O simt. În gând și-n faptă... a mea... aripă dreaptă.
“un înger... ”
“aripă neagră.”
“e un căzut.”
“prins între lumi”
“de asta n-am văzut”
“trebuie să fugim”
“repede, spre perete”
“pasajele secrete”
-Nu fuge nimeni.