─ Dar viața ta? Nu ai copii? Nu ai soț? Nu ai surori, neamuri...
─ Am venit pe lume fără să mă aștepte nimeni, acum plec fără aplauze. Viața mea a fost întâmplătoare. Copil? Da. Soț? Da. Nu vreau să spun că sensul existenței noastre este acela de a nu fi singuri în deșertăciunea pe care mintea noastră o naște la fiecare dilemă. Nu pune întrebări. Explicația mea ar fi inutilă și nu te-ar mulțumi.
........
E adevărat că am căutat răspunsuri utile? Și ce ușor am pierdut totul! Uite, am pierdut viața mea! Ce sarcastică am fost cu toate întâmplările! Dar cine știe cel mai bine cum să se comporte cu propria-i ființă, atunci când și pierderea de sine semnifică o pierdere fără folos? De ce am crezut că sunt o minune? Of, Doamne, ce prostie am gândit!
Simt lacrimile cum curg peste colțul gurii. Le urăsc. De fapt, în clipele mele de plâns, mereu m-am urât. A fost ca o biciuire ușoară contra a tot ce am primit în plină figură de la soartă. Cred că și soarta asta e o invenție, anume socotită ca o scuză. De am rămâne cu sufletul de copil, cred că ne-am descurca mai bine în viață. De ce m-am întors acasă după atâția ani? Nu am scris asta în cartea mea. Și pe cine aș fi impresionat? Poate am dorit să-mi acord o înțeleaptă sentință? Cine știe! Am lăsat în urma mea două persoane pe care le-am iubit din toată ființa. Ah, îmi vine să plâng. Iubita mea fetiță! Ce mai plângeam, atunci când aveai doar câteva zile și te priveam, cu gândul că vei crește și ai să simți durere și dezamăgire din partea oamenilor. Tu mă priveai în ochi și plângeai împreună cu mine.
Iubitul meu, de-ai fi aflat de câte ori am plâns din pricina tristeții tale, m-ai fi certat, iar eu aș fi plâns și mai tare. Tu ai știut că te iubesc mai mult ca viața, dar te iubesc atât de tare încât mi-aș da toate viețile pentru fericirea ta. Îmi frământam sufletul în speranța că am să găsesc o soluție să te fac fericit. M-ai acceptat așa cum am fost și pentru asta îți mulțumesc.
Nemulțumirea îndurării sau acceptarea refuzului m-au îndepărtat de femeia pe care o doreai. Te-am iubit nemărginit. Te-am iubit nebunește, cu o iubire care m-a doborât. Cred că faptul vinei în sine m-a nemulțumit cel mai mult. Fetița mea și tu. Două ființe pentru care mi-aș fi ciopărțit trupul și mi-aș fi dat viața pentru fericirea și sănătatea lor. Sunt împlinită cu iubirea ce le-o port. Știu că după moartea mea nimic nu am să fiu. Amintiri ca valurile. De-aș putea să vă fiu ploaie și vânt, să vă simt, să vă ating... Astfel aș putea să vă sărut tot timpul dorului meu din altă lume. Cu cine vorbesc acum? Am obosit. Mereu am scris despre pietre și șerpi. Am urât și pietrele și șerpii. Am scris sperând să le înțeleg ori să le accept? Ce aberație îmi devine gândul! Simt inima cum bate. Îmi e dor de crivăț și de iarnă. Poate că am să o simt. Zăpadă căzând pe gât și pe buze. E un vis. O dorință. Poate am norocul ăsta. S-au adunat norii. O să plouă. De n-ar tuna!

─Toată viața ta ai stat încruntată.
Viața mea!
Și atunci a tunat.

fragment din „7 ani”