Călătorule, oprește-ți pașii la umbra binecuvântată și caută să-ți tragi sufletul bucurându-te de minunea numită viață. Odihnește-ți privirea pe un fir de iarba să-l vezi cu câtă bucurie se pleacă la mângâierea tandră a adierii sau sub îmbrățișarea vreunei gaze pornite pe calea către soare. Lasă fuga ta disperată căci nimic nu poate astâmpăra foamea și setea ca aceste mărunte bucurii care dau gust și culoare fiecărei zile în parte. Dacă aș fi obligat să mărturisesc, poate că nu aș face-o fără un pic de jenă sau reținere. Dar liber fiind de orice constrângere am să pot să povestesc totul fără nici o reținere. Cum și când a început totul? E greu de spus atâta timp cât marile schimbări vin pe nesimțite, strecurându-se în prezentul nostru fără zgomot și fără spaime. Prognozata schimbare climatică și-a făcut simțită prezența astfel că încet, încet, viața orașelor a început să se mute de la suprafață către adâncurile calde ale pământului. Orașele se construiau în oglindă, atingând niveluri amețitoare la cote negative. Blocuri de zeci și sute de metri adâncîme își înfigeau vârfurile în carnea tare a rocilor . Singurul lucru cu adevărat stânjenitor era lipsa verdelui din viața noastră. Omul poate crea cavități pline de luxuriantă vegetație, dar e dificil de creat un loc lăsat în paragină sau un mal de iaz în care rogozul și iarba măruntă își fac veacul în buna înțelegere. Cum arată viața acum? Fiecare după cum și-o zidește și și-o imaginează. Fiecire oraș subteran are o zonă de protecție izolându-se de frigul amețitor de la suprafață. Din cauza asta tot mai mulți oameni se mulțumesc să-și petreacă viața în hrube și subterane și puțini se mai aventurează la suprafață. Dar acest lucru nu a fost și nu este încă interzis așa că săptămânal îmi asum riscurile unor degerături și ies la o plimbare la suprafață. Singurul lucru bun pe care îl face primăria este să păstreze câteva mașini electrice care te pot duce până în vechiul oraș. E incredibil cât de plastice și de sugestive pot să apară străzile, casele, blocurile și parcurile căzute sub urgia frigului continuu. Dar în același timp e o adevărată încântare să poți să respiri acel aer desuet și trist al abandonului total în fața unui opozant mult superior. La orice ieșire erai obligat să semnezi de luare la cunoștință condițiile în care puteai să ieși, timpul maxim acceptat și urmările nefaste ale oricărei abateri. Moartea era finalitatea contravențonală a tuturor abaterilor de la reguli. Erau destui oameni care alegeau din plictis sau din varii motive acest fel de final pentru că după se știe moartea prin îngheț este mult mai puțin dureroasă și mult mai plăcută decât multe alte modalități natural. Așa că erau destui oameni care își acceptau sfârșitul prin îngheț, lăsând cu limbă de moarte să nu fie mutați de la locul final. Și dacă majoritatea se simțeau legați de locurile copilăriei sau de locurile în care părinții lor au trăit, deci cumva izolați în casele sau apartamentelor lor înghețate, erau și oameni care preferau expunerea în spații deschise, supunându-se admirației sau oprobiului public. În unele cazuri municipalitatea a acționat mutând trupurile cu delicatețe cât mai departe de orice rută comună astfel că impactul visual era mult diminuat iar practica aceasta a sinuciderilor elegante se păstra totuși la un nivel minim fără să afecteze viața cotidiană. Cine este curios să afle cum arăta viața înainte de “izgonirea din rai” avea acces la arhiva de fîlme și reportaje dar în același timp putea ieși la suprafață pentru documentare. Cel mai mult îmi plăcea să iau mașinuța și să dau o tură până la malul mării pe care mi-o imaginam înfoiată și pusă pe harță, mereu învălmășită și plină de fire albe în barbă dar ceea ce vedeam era numai o imensitate de gheață odihnindu-și capul pe balustradele ce înconjurau promenada. Poate că ultimele zvâcniri de orgoliu o făcuseră să rămână cumva suspendată, agățată de aceste balustrade dar mie îmi plăcea această așteptare, această încremenire. După ce primeam porția de îngheț marin plecam către vechea clădire a bibliotecii pe care îmi plăcea să o străbat pentru a admira afișele vechi sclipînd sub pojghita lor de brumă înghețată, îmi plăcea să mângâi busturile ce așteptau o a doua înviere, lepădându-și armura de gheață și de așteptare. Apoi îmi plăcea să intru în sălile pline de rafturi pe care odihneau cărți moarte prin îngheț, să le mângâi, să le ascult povestea tăinuită în tăceri prelungi și mai apoi să mă retrag în lumea reală a subpământului. Prima dată mi s-a întâmplat să iau o carte (cu toata interdicția afișată la vedere nu am putut rezista) dar ajuns în apartamentul subteran am constatat că frumusețea mea s-a transformat într-un aluat cenușiu-negricios fără putință de identificare a unui singur element măcar. Din acel moment mi-am dat seama că interdicția nu era întâmplătoare și că luând o carte făceai un imens deserviciu umanității distrugând o efemeră piesă de muzeu. Așa că din acel moment nu am făcut altceva decât să mă bucur de prezența și compania lor, iar când puteam desluși un titlu sau un autor dădeam fuga la biblioteca electronică, incercâd să dau de urma ei. Astfel am descoperit o mulțime de cărți minunate și de autori nebăgați în seamă. Dacă la început era doar un hobby nevinovat, cu tîmpul am început să-mi caut serii de autor sau autori interconectați la același evenimen (trăit ori auzit), și acesta era și motivul pentru care săptămânal îmi rupeam câteva ore din timpul meu liber pentru a evada în lumea cărților. Și eu eram stăpânul ei iar ea era stăpâna mea. Multe lucruri mi-a descoperit și multe altele le-am furat cu răbdare. Fișele mele cu autori și cărți se adunau micșorând spațiul liber al sertarului. Dar poate că cea mai mare durere că să-i spun așa era faptul că nu aveam și eu o carte a mea. Faptul a fost consemnat încă de la începuturile migrației și toată lumea știe că toate lucrurile inutile și voluminoase au fost abandonate la suprafață din cauza lipsei de spațiu. Deci nicăieri în adâncuri nu ai fi găsit o carte, o pictură sau o statuie. Totul era în format electronic sau holografic. Și lumea acceptase de la bun început această ruptură de trecut așa că nu puteam să fiu eu diferit de toți cei din jur. Dar dorul de carte nu m-a părăsit și cred că acesta era și motivul pentru care săptămânal dădeam o tură pe la bibliotecă. Poate că unii dintre voi se întreabă de ce nu îmi alegeam o librărie unde aș fi avut șansa să găsesc mult mai multe cărți sau chiar obiecte legate de scris, de carte. Prima scuză care mi-a venit în minte era că toate cărțile din librărie sunt virgine fără a simți răsuflarea și mâna niciunui om. Ori cum poți atinge plenitudinea fără atingerea celui ce te iubește? Cum poți înflori fără răsuflarea fierbinte a celui ce se pierde în parfumul tău? După cum am spus era doar o scuză, dar cărțile dîn bibliotecă îmi păreau coapte, mature, depline în tăcerea lor maiestuoasă pentru că fîlele lor purtau pecetea degetului, amprentele le dădeau drept legitim și superioritate. Și săptămânile mele condensau în escapade exterioare. Mă întorceam obosit și înfrigurat într-un fel dar și încărcat sufletește și mulțumit. La ultima escapadă, tocmai descifrasem cu greu numele unui volum, poate pentru că era prea ascuns și cumva șters sub pojghița de gheață dar suficient că să-l memorez. Ajuns în subsolul nostru cel de toate zilele am alergat la primul terminal și am tastat: Dune și Herbert. Atât reușisem să descifrez. Primul volum m-a trimis către al doilea, acesta către următorul și tot așa până când am terminat toată saga arakiana și apoi mulțumită fiului am putut întrevedea și începuturile acelei epopei ultramoderne. Am fost atât de marcat de acea lectură încât am reluat-o încă odată și încă odată. Acest fapt a făcut ca escapada mea săptămânală să dispară dintre preocuparile mele și mirajul mirodeniei m-a însoțit de-a lungul a încă două plimbări ratate. Timpul meu liber se reducea la fișarea și extragerea unor citate deosebite ajungând să cunosc pe de rost pasaje și capitole întregi din carte. Dar toate acestea mi-au lăsat un gol imens pe care nu-l mai puteam umple cu citate și nici măcar cu fragmente imaginare cu care aș fi continuat eu epopeea arakiană a umanității. Numai că întâmplarea a făcut ca amintirea plimbărilor mele să se reaprindă brusc la intensitate maximă așa că în prima zi liberă am reluat plimbarea exterioară. Am trecut să fac o reverență mării ce încă aștepta sprijită în balustradă…(stau și mă întreb ce se va întâmpla când și fierul în toata învincibilitatea lui va fi mâncat de la interior sau de la exterior de rugină căzând odată cu valul înghețat?
Apoi cu teamă am urcat treptele bibliotecii rătăcind printre rafturile ei. Voit sau inconștient m-am îndreptat către raftul în care se afla volumul de care mă legau acum săptămânile mele de nesomn și foame continuă. Dacă s-ar fi deschis cerul bibliotecii plouând cu cărți vii și poate că surpriza nu ar fi fost la fel de mare. În fața raftului și a cărții mele, stătea acum o altă persoană, la fel de încotoșmănată și la fel de calmă, ignorând parcă tot frigul strâns între miile de coperți. M-am apropiat și astfel am aflat că persoana interesată de cărți era o fată, că se numea Fausta și că iubea regatul Arrakisului și al mirodeniei sale. Am început să ne împletim vorbele dorindu-ne ascultarea celuilalt și până la urmă am convenit să vorbim cu rândul dar nu mai mult de zece minute fiecare. Timpul trecea acum cu viteze superluminice și numai teama de îngheț ne-a alungat pe fiecare la casa lui. Știam că dacă întâlnirile ar fi continuat în subteran toată vraja arakiană s-ar fi destrămat, așa că ne-am propus și ne-am promis să ne întâlnim iar în vinerea următoare în același loc și la aceeași oră. Am mai furat cu coada ochiului un titlu și apoi ne-am despărțit fiecare coborând pe unde venise și poate că acesta era și motivul pentru care nu observasem mașina ei la venire. Cum s-au scurs zilele până la următoarea întâlnire? Greu de spus dar ușor de intuit. M-am gândit ce aș putea să-i ofer la această întâlnire pentru a cimenta ca să spun așa relația noastră dar fiindcă nu am găsit nimic care să-mi placă am cumpărat o cutiuță de lemn lăcuit de culoarea castanei. Ciudat cum toate culorile au rămas atașate de obiecte sau lucruri care nu mai sunt accesibile. Dar indiferent de condiții, lumea culorilor se păstrase nealterată. Ajuns la suprafață am alergat dacă pot spune așa, până la malul mării la balustrade căutând o spărtura, un loc în care se putea vedea nisipul. Nu știu dacă a fost doar noroc sau a fost doar rugăciunea mea fierbinte, dar până la urmă am găsit o spărtură în masa de apă înghețată și coborând cu grijă am reușit să ating ceea ce poate că în alte vremuri se numea plajă. Am lovit cu piciorul până când am izbutit să fărâmițez niște nisip pe care l-am luat și l-am așezat cu grijă în cutia lăcuită. Apoi mulțumit și mulțumind am plecat către bibliotecă. Locul era la fel de pustiu ca și data trecută dar în intimitatea cărților, am descoperit-o așteptând în fața raftului. Se așezase direct pe podea și mângâia în nestire cărțile aflate la nivelul mâinilor. M-am așezat lânga ea respectându-i tăcerea și am început să respir în același ritm și la aceeași intensitate. Eram ca doua mecanisme reglate sa funcționeze la aceiași parametri. Am văzut cum se deschide la un nasture și strecoară o mână sub combinezon trăngând cu delicatețe ceea ce părea a fi o carte.
- E un jurnal pe care l-am găsit mai demult prin catacombe și în care am mai făcut unele adnotări. Tot ce este acolo îmi aparține așa că poți să-l iei și să citești tot ce am scris. Iar dacă simți nevoia să adaugi ceva poți să o faci fără reserve. Este secretul meu dar acum când taina este împărtășită va fi secretul nostru.
La rândul meu am băgat mâna în buzunar și am scos cutia de lemn lăcuit și i-am oferit-o. Am desfăcut capacul și cele câteva grăunțe de nisip sclipeau în lumina tremurată a amiezii.
- Þi-am adus câteva fire de mirodenie de pe Arrakis am spus. Știu că e puțin dar e tot ceea ce am putut face. Mi-aș fi dorit să fim conducătorii Arrakisului dar se pare că nu ne-a venit încă timpul.
Și am început iar să povestim când unul când celălalt despre toate câte s-au întâmplat și câte se vor mai întâmpla. La început timid, apoi din ce în ce mai cu curaj am început să-i destăinui cât de mult căzusem sub stăpânirea acestei epopei încât acum deja îndrăzneam să-mi imaginez continuări ilegale. Același lucru mi l-a mărturisit și ea bucuroasă că respirăm pe aceeași lungime de undă și simțeam povestea la aceeași intensitate. Despărțirile și regăsirile transmutau planurile realității dintr-o lume în altă lume și la un moment dat nu mai știam cărei lumi îi aparținem. Eram arakieni, fremeni, care cădeau în visare descoperind un pământ căzut pradă unei noi ere glaciare, sau eram noi căzuți sub vraja unei continuări a acestei epopei. Ne întâlneam regulat, săptămânal, descoperind noi și noi bucurii, departe de lumea subterană a convenționalului. Spiritul de aventură ne îndemna să extindem termenul de expunere la condițiile exterioare până la limita admisibila și fiecare întâlnire însemna întotdeauna un “puțin mai mult dacă se poate” și un “gust de mai încă”. Deveneam dependent de întâlniri și de Dune și același lucru îl descopeream și la ea. Ne lăsam purtați de visare, ne înfruptam din acel drog, pe cât de neobișnuit, pe atât de loial în cruzimea lui. Ajunsesem să așteptăm cu înfrigurare întâlnirea noastră săptămânală până când sâmburele ideii prinse a germina arătându-și rădăcinile firave. Ne bucuram tot mai mult de lumea noastră, a întâlnirilor așa zis secrete, încât viața în lumea reală devenise o povară. Bucuria descoperii atâtor afînități ne apropia și mai mult, iar bucuria trăirii atâtor variante posibile de continuare a epopeii dunelor devenea neverosimil de reală. Totul a culminat cu ultima noastră întâlnire în care am decis să rămânem amândoi în bibliotecă, întinși pe pardoseală frunte lângă frunte ca atunci când are loc transferul de memorii de la o maică superioară la altă maică superioară și în felul acesta să trăim multitudinea de posibile sfârșituri și continuări în comun, fără a mai suporta rupturile săptămânale ale reîntoarcerii în lumile noastre subterane. Nici până acum în ultimul moment nu știu cine este cu adevărat și ce face știu doar cum o cheamă dar consider că toate aceste lucruri sunt chiar amănunte nesemnificative. La fel de bine nici ea nu știe cine sunt și ce fac sau cum mă cheamă dar asta nu o împiedică să aibă încredere în mine. De fapt liantul încrederii noastre este dat de această nemaipomenită epopee a supraviețuirii în care nu poți crede dacă nu intri pur, total curățit de orice minciună sau gând rău. Astfel că ne-am întins frunte lângă frunte și cuvintele zumzăiau pline de disperare până când la un moment dat s-a prosus minunea. Simțeam că sunt conectat, îi ascultam răsuflarea și îi vedeam toate gândurile și mirarea ei mi-a dat de înțeles că și ea avea aceleași trăiri spontane. Eram conectați și istoria putea continua nestingherită. Povestea arrakisului, a imperiului și a tuturor lumilor înflorea ca o dendrită descoperind noi și noi paliere, noi și noi ramificații astfel încât infinitul devenea parte a poveștii, și noi deveneam parte din el. Lumina dansa între cele două luni arakiene, nisipurile porneau mai depart emanate de furtuni renăscute, viermii de nisip despre care se crezuse că au dispărut total începeau să iasă la suprafață mestecând istorii și pământuri între fălcile lor, mirodenia era iar omniprezentă și lumea era mai calmă, mai fericită și mai împăcată. Dar lupta caselor mari mai avea încă resurse nebănuite și tronul leului de cristal va mai vedea încă multe destine mai mult său mai puțin împlinite. Numai eu, Mefistofeles și iubita mea Fausta vom continua să călărim viermii de nisip schimbând soarta imperiului mutând un singur fir de nisip de fundul unei cutii de lemn lăcuit în culoarea castanei….
Această poveste a putut fi aflată doar după descoperirea celor două trupuri din sala de lectură a bibliotecii municipal. Nimeni nu știe de când stau acolo, dar fruntile lor par sudate și punți de lumină înghețată le unește. Primul impuls a fost să le luăm de acolo și să le mutăm la subsol prîntre alte artefacte. Dar când am descoperit jurnalul și am citit povestea scrisă tremurat cu cerneală sângeria ne-am dat seama că locul lor era acolo uniți în veșnicia de gheață și a unei povești despre supraviețuire. Singura concluzie logică a fost să înconjurăm trupurile și raftul cu un perete de sticlă păstrând totul așa cum a fost. Singura imixtiune în lumea lor a fost să luăm cutia de lemn lăcuit din mâna fetei și jurnalul strâns la piept de băiat și să le înlocuim cu două copii insensibile la temperaturile joase iar cutia ;i jurnalul pot fi văzute și pipăite pe un suport lângă peretele de sticlă. Astfel, trupurile lor înghețate stau mărturie că fiecare vis, fiecare zidire își cere plata pentru a dăinui. Iar povestea Dunelor nu mai poate fi despărțită de a lor. Astfel că primele nave interstelare plecate să colonizeze sisteme solare îndepărtate poartă numele lor: Fausta, Mefistofeles și Dune. De aici și până la măreția primului imperiu cosmic nu mai este mult sau poate că povestea încă se scrie…