Îmi amintesc că ploua și picuri grași loveau cu ritm soios geamul ferestrei ce dădea spre tomberoane. Aici plouă întotdeauna, mereu la fel, mereu ca și cum așa ar fi normal, gândeam. În timp ce o așteptam pe Hana, așezat pe scaunul incomod din bucătărie, mai gândeam că poate chiar ploaia asta, care durează din octombrie până în octombrie, a făcut să înflorească amarul dintre noi atât de repede. Amar pe care îl așteptam, pe bune, pentru că am tot amânat să vorbim, măi fato, pentru că aveam nevoie să-ți spun că nu mai pot, că ar fi cel mai bine pentru amândoi să ne despărțim și să nu ne mai gândim că vom mai face o nouă încercare. Avem deja douăsprezece, iar cea de-a treisprezecea ar aduce ghinion. Știu, da, știu că finalul nostru a ajuns mult mai repede decât ne așteptam și decât am avut curajul de-a recunoaște încă după prima despărțire, pentru că totul era stricat definitiv între noi încă de atunci, în clipa în care, mai ții minte, mergeam amândoi cocoșați când veneam de la cinema și râdeam având impresia că norii sunt grei deasupra noastră și întunericul în care înainte ne sărutam, acum ne idiotizează și râdem degeaba, iată. Prea mult timp am dat vina pe griul care ne înconjoară, pe nodul în gât al fricii de implicare și pe zgomotul frigului din noi pentru că am fost lași și nu am admis niciodată că doar noi doi am fost vinovații unici ai orgasmurilor noastre stângace, ai liniștii cu ghimpi, ai tăcerilor decapitate și unicii vinovați ai mângîierilor noastre greoaie. Nu-mi mai aminteam de ce stăteam cu tine. Prea mulți ani simțind că-mi lipsea ceva, și mă uitam ca prostul pe geam, la tramvaie, să umplu lipsa cu pricina. Și ți-am spus măi fato, caut nu-știu-ce și tu mă auzeai dar nu mă ascultai, ca oamenii cu suflete urâte, care aud ploaia dar nu o ascultă. Hotărâsem să plec în noaptea aia. Preferam să trăiesc singur decât să mă îngrop în tristețea de-a trăi lângă tine. Când ai venit, m-am ridicat strâmb de pe scaun, am deschis gura să-ți spun toate astea și m-a apucat o teamă extraordinară să mă înec cu cuvintele și să nu cumva să te rănesc, așa că am ales minciuna: fato, m-am îndrăgostit de altă femeie.