În clasa a șasea, în clasa noastră au venit două fete: Maria, fiica unui activist de partid din Ruscova, și Parasca, verișoara ei, de aceeași vârstă. La oraș se făcea mai multă carte ca la țară. În plus, aveau ocazia să învețe corect limba română.

Când aveam mai puține ore, mergeam la fete să povestim. Locuiau în clădirea Comisariatului militar, în două camere. În curte era o fântână și mi se părea interesant acel loc aflat în apropierea stadionului. Cu Parasca am încercat să vorbesc folosindu-mă de bruma de limbă rusă pe care o învățasem în anul precedent. Am aflat că fetele vorbesc limba ucraineană, mai exact, sunt ruște. Bănuiam că există o legătură între Ruscova și naționalitatea lor. M-au învățat un cântec.

Cuvintele sunt aici:

„Я шахтарочка сама,
Звуть мене Маруся.
В мене чорних брів нема,
Та я не журюся.
Шахтарочка, молодесенька,
В мене чорних брів нема,
Та я не журюся.”


Am înțeles, apelând la limba rusă, unde молодой шахтёр înseamnă tânăr miner, că e vorba de Marusia, o tânără mineriță.

În acea vreme, se organizau grupe de întrajutorare. Din grupa mea făceau parte Victor Ulici, fiul unui activist de partid, Maria și Parasca. Cu Victor fusesem colegă din primii ani de școală. Era mai neatent, se juca și în timpul orelor, dar știam cum să vorbesc cu el. Cu fetele, trebuia să consum mai mult timp. Parasca era mai deschisă, răspundea și întreba, când nu înțelegea cuvântul. Maria era tăcută, dar Parasca îi traducea și îi explica, dacă era cazul.

Când aveam o temă grea, ne întâlneam în casa lui Victor, unde era mai mult spațiu, și rezolvam problemele.

Într-o zi, domnul profesor Grigore Pop ne-a dat ca temă să scriem o compunere care să se refere la Pietrosul Rodnei. Am discutat în clasă, dar nu era foarte ușor, cel puțin pentru colegii din grupa mea. Ne-am întâlnit toți patru, am început să lucrăm. Eram preocupată ca lucrările colegilor mei să nu aibă același conținut. Nu a fost simplu. În mare parte, cele trei compuneri erau făcute de mine.

Tema la geometrie a fost mai simplă, scriau același lucru.
Am ajuns acasă când se înserase. Nu mai aveam chef de teme. Am scris repede tema la geometrie, am învățat la celelalte materii și am uitat pur și simplu de tema de la limba română.

Dimineață, când îmi făceam ghiozdanul, mi-am amintit de compunere. Nu mai aveam timp să scriu. Am scris un început, dar trebuia să fug. La școală, până când intrau profesorii în clasă, până când făceau prezența, scriam de zor la temă. Limba română aveam după pauza mare. Am avut noroc? Poate.
Profesorul a numit câțiva elevi să citească tema. Nu era încântat de ceea ce a auzit. Mi-a cerut și mie să citesc. Am început cam timid, lucru sesizat și de colegi. Unii știau că mi-am scris în recreații compunerea.

Profesorul se plimba prin clasă. Nu știam dacă mă ascultă sau nu. Când am spus: „codrul de brad ascundea haiducii la poalele lui”, profesorul s-a oprit și am simțit că e atent. Am prins curaj și am citit până la capăt. Am terminat într-un mod neașteptat, cam abrupt.

- Asta a fost tot?
- Atât am scris.

Profesorul a deschis catalogul și a repetat „codrul de brad ascundea haiducii la poalele lui”. A făcut o pauză și a spus:

- Pentru azi, ai un zece.

Și, văzând nedumerirea elevilor, a continuat:

- Dacă, din vârful Pietrosului, ne-am uita seara spre Vișeu, am vedea orașul nostru ca un mușuroi pe care s-au așezat licurici… Mioara, cum ți-a venit ideea asta? Este excepțională. Pentru asta și cea pe care am spus-o înainte îți dau nota. Nu pentru toată tema. Am considerat că pentru astfel de imagini pot să dau o recompensă.

- M-am gândit la tuburile de neon care luminează centrul orașului…

În recreație, am văzut reacția colegilor. Eram foarte bucuroasă că găsisem ceva demn de remarcat, după ce mi-am „stors creierii” cu o zi înainte.