Câte lucruri deosebite ale vieții am pierdut... Regret fiecare secundă de când sunt mort că n-am făcut aia sau ailaltă la douăzeci, la treizeci de ani. Atâtea temeri m-au oprit, atâta timiditate, atâta grijă de dojenile familiei, de imaginea mea în fața lumii... "Nici mort", mi-am zis mie și tuturor când cel mai bun prieten din copilărie a abandonat școala și a fugit la București cu o fată din cartier. S-au chinuit, s-au iubit și iată-i acum, după treizeci de ani, la casa lor, cu copii, cu slujbe bune, fericiți și mândri de povestea lăsată în urmă, de lupta cu toți și cu societatea. "Nici mort", i-am spus pe șleau șefei care mi-a propus să mă culc cu ea, apărându-mi principii pe care un coleg de-al meu nu le-a avut și care apoi i-a devenit soț și imediat acționar miliardar la firmă. "Nici mort", am zis atunci când am văzut că nu-mi iubesc nevasta și toată lumea îmi spunea să divorțez cât sunt încă tânăr și nu avem copii. "Nici mort", când trebuia să-mi părăsesc iubite infidele, slujbe oribile, orașe insipide, țări malefice și anotimpuri ploiase. Am pierdut șanse uriașe să fiu bărbatul pe care-l visam iar acum, când speram și eu să-mi împlinesc toate dorințele în altă viață, apare cea mai imbecilă verișoară a mea și-mi convinge băiatul să mă incinereze. Îmi mai rămâne doar speranța că poate cândva, nu peste mult timp, să ia cineva urna în care zac și să o frece ca să încep altă viață, una mișto, tupeistă, dată dracului, măcar ca duh într-un basm.