În Cluj, la bloc, vara e foarte cald și plictisitor. Nimic interesant. Roxana s-a bucurat foarte mult atunci când mama ei i-a propus să meargă la bunici. La țară sunt pomi ale căror fructe au dat în pârg, în grădina bunicilor cresc legume, râul e aproape și poate să meargă să facă baie când e cald.

Într-o zi, bunica îi spune Roxanei că vrea să spele haine și o roagă să-i dea pantalonașii scurți pe care îi purtase cu o zi înainte. Și maioul cu buline.

- Nu trebuie spălați, protestează Roxana.
- Dă-mi-i, că nu e frumos să umbli cu ei murdari. Râd copiii de tine.
- Nu ți-i dau!
- Bine! Îi iau eu, spune bunica și o rostogolește pe Roxana în pat. Dintr-o mișcare, pantalonașii sunt în mâna bunicii. Maioul încă nu fusese îmbrăcat. A fost mai ușor de luat.
- Dă-mi pantalonii înapoi!, striga Roxana. Cu ce să mă îmbrac?
- Ia rochița galbenă!
- Nu vreau.

Bunica nu avea timp de pierdut. Ieși din cameră și, în câteva minute, pe sârmă se legănau hăinuțele nepoatei. În adierea dimineții, sub un soare din ce în ce mai cald, parcă dansau tango.

Roxana văzu pantalonașii pe care bunica îi pusese în cel mai înalt loc de pe sârmă și își făcu planul să-i dea jos cu o șipcă pe care o văzuse lângă magazie.

Bunica era ocupată, dar i se păru că aude zgomote ciudate și se îndreptă spre curte. Ceea ce văzu îi produse un zâmbet. Roxana sărea, lovea sârma cu șipca, sărea din nou și icnea.

Fetița obosise, dar nu voia să se dea bătută. Întoarse capul și o zări pe bunica ei.

- Nu te mai obosi degeaba! Imediat se vor usca hainele. Le-am stors bine la mașină și le-am pus la soare…
- Lasă-mă în pace!

Bunica merse la bucătărie să-i pregătească ceva bun nepoatei. Se uită după un timp în curte. Roxana nu era acolo. Nu venise nici la bucătărie. Ieși să o caute.

O găsi în pat, acoperită cu pătura, vorbind la telefon.

- Cu cine vorbești?

Drept răspuns, Roxana se întoarse cu spatele spre bunica.

- Dacă nu vorbești cu mine, plec!

După un timp, Roxana își călcă pe mândrie și merse la bunica. Avea un deget înfășurat într-un șervețel ud.

- Bunico, ai putea să îmi scoți așchia din deget?
- Aș putea, dacă m-ai ruga.

Roxana ezita, iar bunica avea de lucru. În sfârșit, Roxana spuse aproape șoptit:

- Te rog, bunico!
- Să-mi iau ochelarii și un ac!
- Să nu mă doară!
- Nu te doare mai mult decât te-a durut când ți-a intrat așchia în deget. Poate nici atât. Vino aici!
- Știi, bunico, nu m-a durut deloc!
- Asta e în loc de „mulțumesc”?
- Mulțumesc, bunico!
- Uneori, e bine să asculți ce îți spun… Vino, să adunăm hainele!
- S-au uscat deja?
- Așa e vara.
- Tu știi de toate. De acum, o să te ascult.
- Și nu uita să spui „te rog” și „mulțumesc”!
- Nu mai uit! Promit!

După acea întâmplare, Roxana a devenit mai ascultătoare. Vorbea zilnic la telefon cu mama, dar era veselă și încântată de tot ce găsea în gospodăria bunicilor. De multe ori, se oferea să o ajute pe bunica în gospodărie. Dădea mâncare și apă găinilor, aduna merele care cădeau noaptea, ajuta la aranjarea mesei…

Când nu-i era solicitat ajutorul, Roxana se juca cu pisoii. Îi aranja în șir, ca la grădiniță, îi servea cu mâncare, le spunea povești și-i încuraja să sară peste obstacolele pe care fetița le găsea prin gospodăria bunicilor: o perie, o cutie în care fusese înghețată, o periniță sau chiar bucățele de lemn rămase de la atelierul bunicului.

Când ploua, Roxana lua o carte din bibliotecă și-l ruga pe bunicul ei să-i citească o poveste sau își lua caietul și cutia cu creioane colorate și-și „făcea lecțiile”. Alteori, ea era doamna, iar pisoii și păpușile erau copiii din grădiniță.

Într-o zi, fetița alergă să-i dea bunicii vestea: venea mama. Vacanța se termina, dar Roxana se bucura că avea ce să le povestească colegilor ei din grădiniță.