Cu o șiretenie de care numai animalele și copiii mici sunt în stare, în cele din urmă Laura m-a dus de mână până în față la Modarom fără să îmi dau nicio clipă seama că, de fapt, sunt dus de nas și că asta fusese ținta ei de la bun început.
Era una din zilele fericite în care o luam eu, nu bona, de la școală, așa că ne permiteam o mică plimbare, mai ales că toamna ne răsfăța cu una din ultimele zile însorite ale ei.
Laura era elevă în clasa a doua și avea școala în curtea Honterus, chiar în umbra Bisericii Negre. Ca să ajungem acasă – locuiam pe strada Nisipului de Sus – trebuia să mergem pe sub umbra impunătoare a bisericii, să trecem pe lângă maternitatea unde se născuse în urmă cu opt ani apoi, după alte câteva sute de metri, ajungeam acasă, pe strada Nisipului de Sus. Un drum de nici un kilometru, pe care îl parcurgeam de obicei la pas în timp ce îmi povestea ce se mai întâmplase pe la școală.
De data asta, chiar înainte să facem la stânga, Laura mi-a strâns degetul de care mă ținea și mi-a spus de parcă atunci i-ar fi venit ideea:
— Tati, hai să facem o plimbare pe Republicii.
La privirea mea întrebătoare a ridicat din umeri și a răspuns:
— Nu vreau nimic, dar n-am mai fost demult pe-acolo.
Am strâns din dinți și i-am zâmbit cât am putut de larg, apoi am luat-o prin Piața Sfatului, spre Republicii. Durerea mea era mai veche și încă nerezolvată și nici nu știam cum aveam să o rezolv în viitor.
Cum să-i explici unui copil de numai opt ani că după moartea unui părinte veniturile familiei se înjumătățesc și lucruri altădată firești, acum devin imposibile. Adică, mai exact, cum poți să adaugi la durerea de a-și fi pierdut mama faptul că-i este interzis un lucru atât de banal ca un meniu la McDonald’s?
În timp ce intram pe strada pietonală a Brașovului, am numărat în gând banii pe care-i mai aveam în buzunar și-am hotărât că o oprire la McDonald’s nu avea să-mi facă o gaură chiar atât de mare în strâmtoratul meu buget.
Am privit spre Tâmpa și i-am arătat culorile aurii în care se îmbrăcase muntele, apoi am spus ca din întâmplare:
— Precis vrei tu ceva de pe Republicii...
Cum ea a scuturat doar din cap, am insistat:
— Poate c-ar trebui să intrăm la McDonald’s… n-am mai fost demult.
A clătinat în continuare din cap:
— Zău că nu vreau nimic, tati. Vreau doar să ne plimbăm.
Am trecut pe lângă McDonald’s, am trecut fără să ne oprim chiar și pe lângă magazinul de cristale unde se oprea să admire strălucirile violete ale ametistelor expuse în vitrină.
Nici măcar n-a zâmbit când i-am spus la fel ca altădată:
— Când o să câștigăm la loto, o să cumpărăm toată vitrina asta numai pentru noi.
Mergea repede, încercând să pară nepăsătoare, spre o țintă numai de ea știută.
Când am ajuns aproape de capătul străzii, am dat să ne întoarcem, dar ea m-a tras ușor de mână:
— Să mai mergem puțin, tati. Vreau să mă uit în vitrină la Modarom.
Pe vremuri, Modarom-ul fusese o clădire emblematică pentru Brașov, unde veneau până și femei din capitală să-și cumpere hainele. După o vreme, ca tot ce ține de modă, farmecul firmei a trecut și s-a transformat într-un magazin de bijuterii, dar nici așa n-a rezistat prea mult și s-a transformat apoi în filiala unei bănci străine. Când banca-mamă a dat faliment, s-a închis și sucursala, dar acum zău că nu mai știam ce anume era acolo.
— Ce magazin au mai deschis acum la Modarom? am întrebat eu și speram să nu-mi răspundă că un magazin de jucării, pentru că jucăriile sofisticate din ultimul timp costau de obicei cam cât o jumătate de salariu. Și n-aveam salariul chiar mic.
Cum a întârziat cu răspunsul, m-am oprit și am privit-o întrebător.
N- a zis nimic, ci doar a arătat spre vitrinele luminate ale magazinului unde, la o primă privire, părea că o mulțime de manechine fixează cu ochi goi strada. Abia când ne-am mai apropiat câțiva pași mi-am dat seama că erau roboți. Am vrut să o smucesc pe Laura și să ne îndepărtam, dar văzându-i privirea rugătoare am renunțat.
— Știu că nu putem cumpăra unul, tati, dar putem măcar să-i privim?
Cu sufletul îndoit m-am apropiat împreună cu ea de vitrine. La începutul anului școlar, când trecuse în clasa a doua, am avut o lungă discuție pe tema asta, atunci când mi-a spus că toți colegii ei de clasă își cumpăraseră câte un robot și cei mai mulți erau folosiți de către părinții lor ca să-i ducă și să-i aducă de la școală.
Cu creionul pe-o hârtie am făcut și refăcut calculele în fața ei. Deși aveam un salariu bunicel, atunci când adunam toate cheltuielile nu mai rămâneam cu aproape nimic. Dar ce-i punea capac era faptul că-i dădeam doamnei Magda, bonei fetiței, 500 de euro, deși singurul lucru pe care-l făcea era că o lua pe Laura de la școală și-i dădea la prânz de mâncare. Dar eram mulțumit că o găsisem și pe ea, pentru că cele mai multe bone cereau aproape dublu.
— Dacă am lua un robot am putea renunța la doamna Magda, a propus ea. Robotul lui Sorin îi face și de mâncare și-l ajută și la lecții.
— Doamna Magda nu știe să mă ajute la lecții, a continuat ea.
Am dat încăpățânat din cap și i-am arătat foia de hârtie.
— Și nici nu-mi place cum gătește, a supralicitat ea atunci, dar eu am clătinat în continuare încăpățânat din cap. Roboții nu îmi trezeau nicio încredere, deși uneori îmi dădeam seama că exageram cu temerile mele.
Doamna Magda era o bătrână pensionară care abia se putea ajuta pe sine la mers, nicidecum să o ajute pe fetiță la lecții, dar nu aveam deloc încredere să-mi las fetița pe mâna unui robot. Asta cu toate că, pe la orele prânzului, străzile Brașovului se umpleau de roboți care duceau de mână elevii din clasele mici spre casă.
Cu speranța că n-a uitat mica lecție de economie politică, m-am apropiat de vitrinele clădirii rotunde unde, privind în zare, ni se etalau în toată splendoarea lor roboții. Dacă n-ar fi avut triunghiul roșu de pe frunte, ar fi putut trece foarte ușor drept bărbați adevărați. Probabil că acum erau scoși din funcțiune, pentru că nu făceau nicio mișcare și tocmai din cauza asta atunci când, dând roată vitrinelor, am văzut pe unul din ei cum stă comod într-un fotoliu și citește, ne-am oprit uimiți.
Am privit în jur prin vitrine, dar era singurul care părea pornit și am simțit cum fetița mă trage surescitată de mână:
— Tati, privește! Mi-a făcut cu ochiul.
Mi-am întors privirea spre robotul care lăsase cartea pe margine fotoliului și ne privea zâmbitor. Am privit și eu curios cartea de pe margine fotoliului. Deși lumina bătea dintr-o parte, se vedea clar titlul, scris cu litere aurii, al celei mai citite cărți din lume – Biblia.
Nu am apucat să mă mir prea mult de asta pentru c-am văzut un afiș așezat chiar la baza fotoliului, care anunța cu litere mari că robotul se vinde cu o reducere de 50% și inima mi-a tresărit: dacă prețurile roboților erau tot cele din ziua când efectuasem cu Laura calculele, un robot la jumătate din preț ar fi fost accesibil chiar și pentru noi.
— Tati, nu vreau să cumpărăm niciun robot, dar putem măcar să intrăm și să-i vedem?
Am strâns-o în brațe fără să spun nimic, sub privirea curioasă a robotului și, în cele din urmă, am intrat în magazin.
Așa cum m-am așteptat era gol, noi fiind singurii clienți, lucru normal până la urmă, ținând seama că roboții nu erau lucruri pe care să ți le cumperi în fiecare zi.
Am fost întâmpinați de un vânzător între două vârste, care ne-a poftit cu un gest larg să privim în jur la mulțimea de roboți așezați peste tot, asemenea unor manechine.
Înainte de-a apuca să spună ceva, fetița mea, cu o dezinvoltură pe care nu i-o cunoșteam, l-a întrebat pe vânzător:
— Nu vă supărați… pot să mă duc să mă uit la el? și, deși îi spusesem de nenumărate ori că nu este frumos să facă așa ceva, degetul ei arătător se aținti spre robotul amator de lectură din vitrină.
— Sigur că da, domnișoară… îi zâmbi larg vânzătorul. Poți chiar să iei loc lângă el dacă vrei. Fotoliul este destul de mare să vă încapă pe-amândoi.
— Robby, fă-i loc domnișoarei lângă tine, strigă spre robot și acesta luă Biblia de pe marginea fotoliului și-i arătă Laurei locul de lângă el.
Cu o grabă suspectă, fetiță uită de noi și se așeză lângă robot. N-am avut timp să privesc mai mult pentru că vânzătorul mă pofti să iau loc la o masă și scoase un dosar.
— Văd că fetița dumneavoastră este interesată de Robby, așa că am să vă arăt ce oportunitate minunată ar fi pentru dumneavoastră dacă l-ați cumpăra.
— Nu sunt hotărât să cumpăr niciun robot. Am venit doar să ne uităm…
Am privit amândoi spre fetița și spre robotul care păreau prinși într-o discuție animată, dar erau totuși prea departe pentru a auzi ce-și spun.
Vânzătorul clătină cu îndoială din cap, dar nu spuse nimic și eu am întrebat:
— Am văzut că robotul acela se vinde cu o reducere de cincizeci la sută. E defect?
— Nici vorbă, se apără vânzătorul. Aș zice că dimpotrivă… este vorba de un robot dintr-un lot experimental, cu multiple îmbunătățiri. L-am primit săptămâna trecută din Israel…
M-am încruntat pentru că nu pricepeam, așa că am întrebat:
— Păi, dacă este atât de bun, de ce-l vindeți la jumătate din preț?
Vânzătorul ridică din umeri și arătă spre robot, apoi întrebă:
— Ați văzut ce carte citește?
— Mi s-a părut că este Biblia.
— Chiar Biblia este și asta explică totul.
Am privit spre robot, apoi iar spre vânzător și-am spus:
— Iertați-mă, dar tot nu înțeleg.
— E simplu, spuse trist vânzătorul. Robotul care citește Biblia a devenit un fel de vedetă în oraș și vestea a ajuns până la Episcopie. Am fost vizitați deja de un protopop și un episcop și în curând ne așteptăm ca și Preafericitul să ne onoreze cu prezența lui ca să ne certe. Protopopul ne-a explicat clar că un robot care citește Biblia este o blasfemie și un lucru urât în fața lui Dumnezeu, așa c-ar fi mai bine să scăpăm de el.
Scăzu și mai mult vocea și se aplecă spre mine:
— Dacă nu-l vindem până la vizita Preafericitului, vom fi nevoiți să-l dăm la casare, pentru că nu-l putem returna nici fabricii producătoare, datorită contractului semnat la achiziționare.
Am privit spre robot și spre Laura care păreau că se înțeleg foarte bine și-am întrebat:
— Păi, de ce nu-i interziceți pur și simplu să mai citească așa ceva?
Vânzătorul oftă și ridică din umeri:
— Pentru că luna trecută România tocmai a semnat „Declarația privind drepturile și libertățile roboților”.
Am rumegat bine informația, mai ales că citisem și eu câte ceva despre ea, apoi am întrebat:
— Păi, și de ce credeți că-mi convine să cumpăr un robot care citește toată ziua Biblia? Chiar dacă-l iau la jumătate de preț...
— Nici vorbă de așa ceva, domnule. Dacă-l cumpărați, o să vedeți ce conține contractul: ordinele și necesitățile familiei dumneavoastră au prioritate, iar dacă-i rămâne timp liber, va putea să citească și din Biblie. Dacă nu-i rămâne timp, asta e…
Dinspre fotoliu s-a auzit râsul cristalin al fetiței mele și mi-am adus aminte că de multă vreme n-am mai auzit-o râzând atât de veselă. Râsul acela m-a făcut să mă hotărăsc să fac orice efort ca să-i cumpăr robotul, dar pentru vânzător am păstrat aceeași figură nehotărâtă.
— Este un robot multifuncțional, continuă el să-și laude robotul. Poate la fel de bine lucra în grădină și efectua micile reparații casnice, ca să nu mai vorbesc de cele un milion de rețete pe care le are înglobate în memorie. Soția dumneavoastră va fi încântată, fără îndoială...
— Soția mea este moartă de peste un an, i-am comunicat sec.
— Condoleanțele mele, domnule, dar asta înseamnă că vă poate fi de ajutor cu atât mai mult, pentru că nu numai că știe rețetele, dar le și poate pregăti. Spre deosebire de alți roboți, ăsta chiar știe să curețe ceapă, morcovi și cartofi și să pregătească o mâncare pe cinste.
Se aplecă peste masă și calculând repede spuse:
— Uitați-vă aici! Dacă vreți cu adevărat să-l luați, aveți de plătit doar o rată de 300 de euro pe lună și în trei ani ați scăpat de griji.
Văzându-mă ezitând, scoase ultima carte:
— Pentru că vă văd interesat, uite cum propun să facem: semnăm acum un contract de închiriere de o săptămână pe o sumă simbolică – să zicem un euro pe zi – și, dacă nu vă place cum se comportă în aceste șapte zile, îl aduceți înapoi fără nicio problemă.
Am privit spre fetiță cum se uita la robot cu ochii strălucind și aveam o bănuială că robotul nu avea să mai vadă Modarom-ul decât pe dinafară, în zilele când urma să o plimbe pe fiică-mea.
În cinci minute contractul de închiriere a fost semnat și, după ce am plătit cei șapte euro, m-am apropiat de cei doi de pe fotoliu.
— Mergem? am întrebat eu, și Laura și-a ridicat ochii plini de speranță spre mine.
Am zâmbit și-am spus:
— Deocamdată îl luăm pentru șapte zile și, dacă se comportă bine, o să-l păstrăm de tot.
În timp de fetița mea mă îmbrățișa bucuroasă, simțind privirile ușor amuzate ale robotului ațintite asupra mea, am precizat ușor rușinat:
— Vreau să spun... dacă vă înțelegeți bine…
— O să ne înțelegem, tati, ai să vezi că o să ne înțelegem.
Am ieșit în lumina puternică de-afară și, cu o ușoară urmă de gelozie paternă, am văzut cum fetița mea apucă degetul mijlociu al robotului, exact cum făcuse până astăzi cu mine, și o pornesc înaintea mea. O clipă mi-a fost frică să nu pară caraghioși, dar apoi, văzând mulțimea de copii din clasele mici cum merg ținând de mână roboții, mi-am dar seama că în curând ar fi devenit ea caraghioasă dacă NU ar fi avut un robot pe care să-l țină de mână.


*


Drumul spre casă a durat mai mult decât altădată, și asta pentru că Laura se oprea încântată la fiecare vitrină de pe strada Republicii care ne atrăsese nouă atenția altădată. Mergeam cu un pas în urma lor și aproape nu-mi venea să cred cum se schimbase viața noastră în doar câteva minute. Privind la fetița care sporovăia încântată cu Robby mi-am dat seama că făcusem o mare nedreptate prin refuzul meu încăpățânat de a accepta roboții în viața noastră. Când am ajuns acasă am deschis portița care ducea spre curtea prin care aș fi vrut să trecem cât mai repede, ca să nu se vadă cât este de neîngrijită. Laura era obișnuită cu ea așa cum era, iar Robby nu părea să bage de seamă.
Deși eram curios să văd cum se va integra robotul în viața noastră, trebuie să admit că a făcut-o mai ușor decât mi-aș fi închipuit. După ce-am intrat, iar Laura și-a aruncat într-un colț ghiozdanul și s-a schimbat de uniformă, Robby ne-a întrebat:
— Doriți să vă pregătesc ceva de mâncare?
Văzând că nu spunem nimic, deși răspunsul nostru era mai mult decât evident, Robby păru să zâmbească ușor și întrebă iar:
— Aveți vreo preferință sau mă lăsați să improvizez?
Am schimbat o privire lungă cu fetița, apoi am spus:
— Dă-i drumul și simte-te ca acasă, Robby. Uimește-ne!
După ce-a intrat în bucătărie, Laura și cu mine am schimbat o privire complice. Chiar să fi vrut, robotul n-ar fi avut cu ce să ne uimească fiindcă n-avea ingredientele necesare. De obicei cumpăram cele necesare mesei în drum spre casă, dar luați cu Robby, azi am uitat s-o facem. Iar cămara noastră era destul de spartan dotată cu provizii. Mâncarea noastră de bază erau cartofi prăjiți cu ochiuri, pe care o asezonam de fiecare dată cu o salată de legume. Nici doamna Magda nu era cu mult mai creativă când venea vorba de mâncare. La meniul nostru obișnuit mai adăuga, din când în când, o supă rapidă gătită din plic.
L-am auzit trebăluind cu zgomot prin bucătărie și înainte de-a apuca să ne plictisim, a apărut c-un castron din care ieșeau aburi apetisanți.
— Supă de rață cu găluște, a anunțat el cu mândrie, așezând castronul în fața noastră cu gesturi de mare șef de sală.
A adus și două farfurii și le-a umplut cu mișcări experte, apoi a spus:
— Dacă doriți, pentru confortul dumneavoastră, pot să-mi pun și eu o farfurie și să iau loc lângă dumneavoastră, dar…dacă nu vă supărați, aș prefera să mă ocup de desert.
Văzând că nu răspundem a dat să intre iar în bucătărie, dar l-am oprit:
— Robby… unde ai găsit de carne de rață?
Nu știam să mai avem așa ceva în frigider, dar parcă nici nu-l vedeam pe robot fugărind rațele vecinilor ca să ne facă nouă rost de mâncare.
Robby zâmbi îngăduitor și spuse:
— În congelator am mai găsit o jumătate de rață. Am verificat-o și era încă în termenul de garanție.
A mai așteptat câteva momente, apoi văzând că nu mai spunem nimic, s-a întors iar în bucătărie, lăsându-ne să savurăm supa.
— Chiar dac-ar fi vorba numai de supa asta și robotul nostru tot își merită fiecare bănuț dat pe el, am spus eu după o vreme. Supa asta chiar e minunată.
Ferm convins de asta, am considerat că merită să-l laud, mai ales că vedeam cum se luminează ochii fetiței mele la orice laudă pe care i-o aduc robotului, de parc-ar fi fost meritul ei personal. Și, dacă mă gândesc bine, la urma urmei poate chiar așa era.
Felul doi a fost un adevărat festin: piept de rață cu portocale.
— Din aceeași rață, explică Robby în timp ce tăia cu dexteritate carnea de pe platou, aranjând-o artistic în farfuriile noastre.
— În mod normal n-aș recomanda ca și felul unu și felul doi să fie preparat din același tip de carne, dar rața, prin textura ei deosebită, se pretează la așa ceva. Ca să nu mai zic că n-am găsit altceva...
— Am înțeles, am spus eu cu ochii la feliile de carne așezate în fața mea. De mâine îți las bani și-am să te rog pe tine să te ocupi de aprovizionare.
— Vă mulțumesc, domnule, spuse el, apoi ne-a lăsat în pace să-i degustăm capodopera culinară, îndreptându-se iar spre bucătărie de unde reveni după câteva minute aducând un platou plin cu clătite.
— Dulceață pentru clătite n-am găsit decât de afine și de nuci verzi. Vă las pe dumneavoastră să alegeți.
Am privit spre fetiță și de comun acord am ales afinele. Nu mai auzisem până atunci de clătite cu dulceață de nuci verzi și nu eram dispus să le încerc acum. Robby a simțit parcă reținerea mea și, în timp ce punea cu dexteritate dulceața în clătite apoi le împăturea, explică:
— Știu că vi se pare curioasă asociația dintre clătite și dulceața de nuci, dar în Turcia și Azerbaidjan sunt renumite și vă recomand să încercați data viitoare.
Am încuviințat din cap cuprins de o ușoară somnolență:
— Promit să le încercăm, Robby, dar acum ar fi bine să taci, pentru că nu sunt sigur că te putem urmări…
Robotul se înclină politicos și începu să strângă masa în liniște. Nici eu, nici Laura nu spuneam nimic, dar schimbam priviri apreciative între noi atunci când credeam că robotul nu ne poate vedea.
Puțin mai târziu, în cursul după-amiezii, după ce fetița își terminase de făcut lecțiile, robotul s-a apropiat de mine. Stăteam pe terasă și mă bucuram de ultimele raze ale soarelui în timp ce încercam să lucrez pe laptop.
Așteptă un timp în liniște, apoi profită de un moment de pauză și vorbi:
— Poate n-ar trebui să vă spun asta, dar adevărul este că mă simt bine în familia dumneavoastră și aș vrea să pot rămâne aici.
L-am văzut că ezită și l-am îndemnat să continue.
— L-am auzit pe șeful de magazin spunându-i vânzătorului că poate merge cu reducerea până la 40% din prețul inițial, numai să scape de mine până nu vin iar cei de la biserică. Cred că asta v-ar putea fi de folos în obținerea unui preț mai bun...
Într-adevăr, mi-a fost de folos. A doua zi am cumpărat robotul la doar 40% din prețul din ofertă și-am renunțat la serviciile doamnei Magda.
*


Robby s-a integrat mai bine decât aș fi putut spera în familia noastră. Mărturisesc că la început am fost tentat să mă țin după ei câteva zile, dar am renunțat după prima zi, când robotul mi-a explicat că are un program sofisticat de recunoaștere a persoanelor, chiar și pe baza unor imagini parțiale. Programul acesta a fost implementat pentru a sesiza o eventuală tentativă de răpire prin recunoașterea fețelor care apar în mod repetat pe traseul lor. Cu atât mai mult robotul recunoștea o față aflată deja în baza lui de date. Nu s-a pronunțat niciun nume, nu s-a spus nimic mai mult, dar eu, pricepând despre ce anume este vorba, m-am lăsat păgubaș să o mai fac pe detectivul.
Totuși, o discuție pe această temă a avut loc chiar în zilele următoare când, dorind să-mi iau un pahar de suc, l-am găsit în bucătărie unde citea concentrat Biblia.
A pus repede Biblia deoparte și s-a ridicat politicos în picioare cât timp eu mi-am băut sucul.
— Robby, aș vrea să discut ceva doar cu tine, dar poate că ar fi mai bine să mergem afară. N-aș vrea să ne audă fetița.
A lăsat Biblia pe masă și m-a urmat în mica grădină pe care o aveam în spatele casei. Era o grădină mică, de numai câteva sute de metri pătrați, cu un pământ mai degrabă nisipos în care soția încercase, când încă mai trăia, să cultive câteva legume și un strat de trandafiri. Planta trandafiri de toate culorile și soiurile, astfel că aducea zilnic câte un buchet din straturile ei, pe care îl punea într-o vază, în sufragerie. Era într-un fel amprenta ei și, când ajungeam acasă și mă întâmpina mirosul proaspăt de trandafiri, știam că totul era în regulă. Chiar și acum, deși erau neîngrijiți, tot mai se ițea de ici de colo câte un trandafir târziu, pregătit parcă să înfrunte vitregiile toamnei. Unul galben, deși era pe jumătate ofilit, se ridicase cu o palmă desupra celorlalți, parcă hotărât să înfrunte de unul singur toamna.
Văzând că privesc spre straturile de trandafiri năpădite de buruiene, Robby spuse:
— Dacă vreți, mă pot ocupa de grădină… să o aduc într-o stare acceptabilă. Anul asta nu voi reuși să fac mare lucru, dar la primăvară nu o să mai recunoașteți…
Am privit spre casă, dar ușa de la intrare rămânea închisă, semn că fetița încă nu ne simțise lipsa, preocupată cum era de jocul ei în rețea cu colegele de clasă.
— Poți să faci și asta, Robby, dar nu de asta te-am adus aici. Vreau să te întreb dacă nu cumva din cauza credinței tale poate apărea cumva o contradicție între ceea ce simți și ceea ce ai putea fi obligat să faci.
Robotul mă privi serios drept în ochi, apoi ridică din umeri:
— Mi-e teamă că nu vă înțeleg, domnule.
Am încercat să-mi ordonez ideile care mă frământau de câteva zile și-am spus în cele din urmă:
— Uite, din ce am aflat eu despre oamenii evlavioși, știu că sunt buni la suflet și iertători cu semenii lor…
— În general așa este, domnule, spuse robotul, dar tot nu părea foarte lămurit.
— Mă întreb dacă și la roboți e valabil principiul ăsta?
— Cred că da, domnule. Dar tot nu înțeleg.
Am privit iar spre casă, dar cum nu se vedea nici o mișcare am continuat:
— Păi, mă gândesc că, dacă vreodată fetița mea este în pericol din cauza vreunui om, nu cumva tu, împins de bunătatea ta creștină, ai ezita să sari în apărarea ei din cauza convingerilor tale religioase… știi... din grija de a nu-i face rău acelui om...
Hohotul de râs al lui Robby mi s-a părut de-a dreptul uman. O clipă chiar am crezut că vrea să mă bată liniștitor pe umăr, dar în cele din urmă după ce s-a oprit din râs a redevenit serios:
— În nici un caz nu s-ar putea întâmpla așa ceva, domnule. Și știți de ce?
Am clătinat din cap, iar el a continuat:
— Chiar și cel mai zelos credincios își aduce aminte de vorbele Domnului nostru Iisus Hristos: „Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului” și, de obicei, le și respectă…
Cum relația mea cu Biserica era mai degrabă formală, genul ăsta de exprimare îmi era complet necunoscut și probabil că se vedea pe fața mea, pentru că Robby a adăugat:
— La un moment dat, pentru a-l pune în încurcătură pe Iisus, fariseii au venit și l-au întrebat: „Învățătorule, ce crezi? Se cuvine sau nu să plătim tribut Cezarului?” Iisus, care îi cunoștea bine, i-a întrebat: „Pentru ce vreți să mă ispitiți, fățarnicilor?”, „Arătați-mi banul de aur pe care îl folosiți ca să plătiți tributul!” Aceștia i-au adus un ban de aur care avea gravat pe o parte chipul Cezarului și i-a întrebat: „Al cui este chipul de pe această monedă? — Al Cezarului, Învățătorule. Și el le-a răspuns așa: „Dați atunci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.”
Robby a rămas tăcut așteptând ca cele spuse de el să mă pătrundă și, într-un fel sau altul, să mă limpezească, dar mie pilda asta, pe care mi-o aminteam vag din clasele mici, când încă mai făceam religia la școală, nu mă liniști absolut deloc.
Am ridicat din umeri și i-am spus:
— Tot nu înțeleg. Din câte-mi aduc aminte din explicațiile profesoarei mele de religie, asta însemna că oamenii trebuie să-și plătească mai întâi impozitele și abia pe urmă celelalte obligații către biserică. Cu ce ar ajuta-o asta pe fata mea dacă ar fi atacată?
— Nici vorbă, spuse Robby abrupt și parcă puțin supărat. Este o explicație simplistă și simplificatoare. De fapt înseamnă că „cele ale Cezarului” se referă la lucrurile lumești, care trebuie și ele îndeplinite pentru că trăim în mijlocul lumii, dar asta fără a-l uita pe Dumnezeu. Adică, deși porunca a șasea spune „Să nu ucizi!”, vreau să fiți convinși că n-aș ezita nici măcar o clipă să ucid pe cineva, dacă i-ar pune viața Laurei sau pe-a dumneavoastră, în primejdie. Aș lua asupra mea păcatul ăsta…
Tăcu preț de câteva clipe lungi, apoi adăugă aproape în șoaptă:
— De fapt, cred că asta ați vrut să mă întrebați de la bun început.
Am încuviințat tăcut din cap și ne-am întors în casă, unde Laura fredona învârtindu-se bucuroasă prin cameră, cu caietul de aritmetică în brațe.
— Să știi, tati, că metoda lui Robby, prin care m-a pus să desenez pătrățele și dreptunghiuri ca să rezolv problemele, este minunată… absolut minunată.
Robby a ridicat din umeri și-a spus:
— Pentru copiii mici se pare că este mult mai ușor să asocieze numerele formelor geometrice. O să-i prindă bine și mai târziu, când o să treacă la geometrie.
Cum n-am spus nimic, s-a înclinat și-a plecat spre bucătărie, pregătindu-se iar să ne regaleze cu ceva feluri de mâncare exotice. Exotice pentru felul nostru modest de-a mânca până să apară el în viața noastră.

*
Viața noastră a început să se organizeze încetul cu încetul, sub influența discretă a lui Robby. Multe lucruri am început să le facem altfel, fără îndoială mai bine și mai organizat, astfel că am câștigat o mulțime de timp suplimentar pe care să-l petrec cu fetița.
Din vechea mea spaimă, că religia îi va consuma robotului prea mult din timpul pe care ar fi trebuit să-l dedice nouă, n-a mai rămas nici urmă. E adevărat că l-am surprins de câteva ori noaptea, când mă duceam în bucătărie să-mi pun un suc sau un pahar cu lapte, stând pe un scaun și citind din Biblia lui. Odată, în timp ce așteptam să mi se încălzească laptele, l-am întrebat:
— Cum se poate ca tu, care ai în memoria ta un milion de rețete din toată lumea, nu ți-ai putut găsi un colțișor în ea unde să memorezi Biblia, dacă tot îți place atât de mult s-o citești?
A zâmbit așa cum făcea când era nevoit să-mi explice un lucru care lui i se părea foarte evident, apoi a spus:
— Să știți că am memorat zeci de traduceri din Biblie, am memorat Tora, chiar și Coranul. Deci, practic, n-aș avea niciun motiv să-i mai recitesc versetele. Nu știu prea bine cum să vă explic, dar îmi dă o stare de bine și, atâta vreme cât nu vă deranjează sau nu impietează asupra sarcinilor mele uzuale, aș prefera ca, din când în când, să mai citesc din ea.
Am dat din cap aprobator, dar eram frământat de altă problemă și, în cele din urmă, l-am întrebat:
— De fapt, încă de la început am fost curios să aflu: cum s-a stârnit în tine această… credință, ca să zic așa.
Robotul ascunse Biblia în buzunarul de la piept apoi vorbi:
— Să știți că nu sunt nici eu foarte bine lămurit, dar, încă de la primele programe încărcate, mi-am dat seama că sunt un model experimental. Ce anume au dorit să experimenteze prin mine proiectanții mei nu am aflat, dar nici nu am fost foarte curios, pentru că imediat ce mi-a fost implementată Biblia mi-am dat seama că mă recunosc în ea.
Cred că fără să vreau am ridicat întrebător din sprâncene, dar robotul nu a mai spus nimic așa că, în cele din urmă, l-am întrebat:
— Poți fi puțin mai explicit: din câte îmi aduc eu aminte în Biblie sunt pomenite sute dacă nu cumva mii de persoane.
Robotul plecă capul în jos și spuse cucernic:
— Este vorba de Domnul nostru Iisus Hristos.
Mi-am făcut de lucru la cuptorul cu microunde, dar laptele meu se răcise, așa că l-am mai pus un minut la încălzit și abia apoi l-am întrebat:
— Þi-ai dat seama că tu ești Iisus Hristos?
— A nu, nici vorbă negă vehement robotul. Mi-am dat seama că eu sunt la fel ca Domnul nostru Iisus Hristos. Adică eu sunt Mesia, cel așteptat de evrei.
Clopoțelul cuptorului cu microunde sună, dar am rămas cu mâna întinsă auzind răspunsul robotului și mi-am adus aminte de reținerea bunicului meu de a cumpăra lucruri ieftine. „Lucrul ieftin musai să aibă vreo hibă, nepoate, că dacă ar fi lucru de treabă vânzătorul ar ține la preț!” În sinea mea mă gândeam deja la o modalitate de a anula contractul de vânzare cumpărare când robotul, de parcă ar fi ghicit ce este în mintea mea, spuse:
— Știu că pare greu de crezut, dar sunt prea multe coincidențe: sunt fabricat în anul și ziua în care bătrânii rabini ai Israelului au profețit apariția unui nou Mesia, sunt născut, mă rog fabricat în Israel și, în afară de asta, pot înfăptui miracole. Iar rabinii în profeția lor nu au spus nimic despre natura acestui Mesia.
— Poți înfăptui miracole? Ce miracole ai înfăptuit tu până acum?
— Nici unul, domnule, pentru că nu a fost nevoie. Dar simt că pot face asta.
— Simți că poți face asta, l-am îngânat eu zeflemitor, deși nu aș vrut să îi vorbesc pe tonul ăsta. Tu te gândești că de fapt toate gândurile și speranțele tale nu sunt altceva decât mici diferențe de potențial din mintea ta cuantică?
M-a privit cu înțelegere și mi-a răspuns:
— Ca și în cazul dumneavoastră, domnule. Sau al celorlați oameni sau roboți.
Efectiv nu știam cum să procedez și simțeam că problema mă depășea.
Cred că robotul și-a dat seama de asta pentru că a spus:
— Nu ar trebui să fiți îngrijorat pentru că, așa cum am mai zis, datoria mea în momentul de față se îndreaptă spre dumneavoastră și spre familia dumneavoastră. Singurul lucru pe care am să vă rog să îl îngăduiți este ca, din când în când, să citesc din Biblie.
— OK, nicio problemă, am spus eu și mi-am luat în cele din urmă laptele din cuptor.
L-am băut sub ochii blânzi ai robotului, apoi am urcat spre dormitor, nu înainte de-a arunca o privire în dormitorul fetiței, care dormea neîntoarsă în patul care îi rămăsese mic. Cât de curând va trebui să-i schimb patul cu unul mai mare, m-am gândit chiar înainte de-a adormi, dar a doua zi au apărut alte probleme care m-au făcut să uit cu totul de pat.
Când am venit a doua zi de la muncă, Robby mă aștepta în fața ușii de la intrare. Intrigat, pentru că nu se mai întâmplase până atunci așa ceva, am dat să-l întreb dacă se întâmplase ceva, dar Robby a dus discret un deget la buze și mi-a făcut semn să mergem în grădina din spatele casei.
— Nu s-a întâmplat nimic deosebit, a spus el de îndată ce-am fost destul de departe de casă. Fetița își face lecțiile, dar eu am vrut să vă întreb ceva și să nu audă ea. Totuși s-a întâmplat ceva și nu știu cum să reacționez, așa că am zis că mai bine să vă întreb pe dumneavoastră.
Ne-am depărtat ceva mai mult și, când am ajuns lângă straturile de trandafiri, m-am oprit brusc. De unde zilele trecute un singur trandafir galben, aproape ofilit, scotea capul dintre frunze, acum părea că o întreagă explozie de trandafiri roșii și galbeni ne întâmpină. Și, sub frunze, alți boboci se pregăteau să înflorească. La naiba, era deja în noiembrie și dinspre Tâmpa, în câteva dimineți, veniseră pale înghețate de vânt care au adus cu ele și primii fulgi de zăpadă.
M-am oprit și am dat câteva tulpini de trandafiri la o parte, curios să pot privi mai bine la rădăcină, dar nu aveam ce să văd mai mult decât atâta. Toate straturile arătau de parcă am fi fost în plin iulie. Din câte îmi aminteam, nici în cei mai buni ani soția mea nu reușise să-i facă să arate așa.
M-am întors spre Robby și l-am întrebat:
— Ce îngrășământ ai folosit? Niciodată straturile astea n-au arătat așa de bine…
Cum robotul tăcea, părând vinovat, l-am întrebat iar și mi-a răspuns în cele din urmă:
— Niciun îngrășământ, domnule. Pur și simplu m-am rugat lui Dumnezeu să-și arate Slava lui asupra acestor trandafiri.
Cum nu-mi venea nimic în minte să spun, după o scurtă pauză robotul continuă:
— Mă plimbam zilele trecute cu fetița în grădină și s-a oprit tristă în fața straturilor de trandafir și a spus că atunci când trăia mama ei toate florile erau înflorite și arătau vesele.
L-am privit cercetător și-a ridicat din umeri:
— M-a copleșit tristețea ei și nu m-am putut abține. M-am rugat lui Dumnezeu…
— Da, am auzit, l-am întrerupt eu sarcastic. L-ai rugat să-și reverse Slava Lui asupra acestor bieți trandafiri... Acesta probabil vrea să fie unul din miracolele de care vorbeai.
M-am lăsat în genunchi în fața unui trandafir și-am săpat ușor la rădăcina lui. Pământul era călduț, dar nici el și nici ceilalți la care am căutat nu avea nicio țeavă prin care să vină apă caldă, care ar fi explicat într-un fel această ciudată înflorire târzie.
M-am întors spre robot:
— Cum ai făcut asta, Robby?
Ușor exasperat robotul a ridicat din umeri și-a spus:
— V-am spus, domnule. Tristețea fetiței m-a impresionat așa de tare, că m-am rugat lui Dumnezeu să-și reverse Slava Lui…
Am ridicat mâna și i-am făcut semn să se oprească:
— De asta m-ai chemat în grădină?
Robotul părea puțin mai rezervat când răspunse:
— Nu, domnule…
Pentru că părea să nu știe cum să continue, i-am făcut semn să spună mai departe, pregătit în sinea mea pentru orice.
— După partida de volei de ieri, știți că i-a recomandat medicul mișcare, am venit aici, în grădină, să-i arăt trandafirii. A rămas încântată de ei…
— Te cred și eu…
— Apoi s-a dus în spatele grădinii – acolo unde este movilița aceea – și-a început să plângă.
Am ridicat din umeri:
— Da, știu povestea... am avut până acum câteva luni un câine lup, tare vioi și neastâmpărat, pe care l-a călcat o mașină într-o zi, pentru că mereu ieșea din curte în lipsa noastră. Într-o zi, când am venit de la muncă, l-am găsit mort în fața porții. A fost zdrobit aproape în întregime și l-am îngropat acolo, în spatele grădinii. Și știu că Laura, când își mai aduce aminte de el, merge și mai varsă câteva lacrimi. Nu știu dacă a fost o ideea bună să-l îngropăm acolo… cineva mi-a spus că, dacă l-aș fi dus de la bun început la cimitirul animalelor, fetița ar fi uitat mai repede de el.
M-am îndreptat spre casă, dar m-am oprit brusc când mi-am dat seama că, de fapt, Robby tot nu-mi spusese despre ce anume este vorba și din ce motiv m-a chemat în grădină, departe de urechile fetiței, așa că m-am întors spre el și l-am întrebat:
— Tot nu mi-ai spus, până la urmă, despre ce anume este vorba?
Cum ezita din nou să vorbească, l-am încurajat:
— Spune.
Robby plecă capul în jos și spuse aproape în șoaptă:
— Cred că am făcut o greșeală și nu știu cum s-o repar…
L-am privit nedumerit și l-am încurajat:
— Păi, spune despre ce anume este vorba și hai s-o reparăm amândoi.
M-a privit plin de speranță și-a început să vorbească.
— Când am văzut-o pe Laura cu ochii în lacrimi, prăbușită peste mormântul câinelui ei, mi s-a făcut milă și…
S-a întrerupt și pe mine m-a trecut un fior, apoi l-am întrebat mai aspru decât aș fi dorit:
— Ce-ai făcut, Robby?
Umerii i s-au prăbușit și el m-a privit spășit:
— Mi s-a făcut milă de fetiță și i-am promis că o să-i readuc câinele la viață.
M-am cutremurat îngrozit:
— Cum ai putut să-i promiți așa ceva? Îți dai seama ce-ai făcut?
Robby încuviință trist din cap, apoi spuse:
— Da, domnule, îmi dau seama de vina mea. N-ar fi trebuit să-i promit asta până nu vă întreb pe dumneavoastră mai întâi. Din cauza asta nici n-am vrut să-l readuc la viață până nu veniți dumneavoastră, deși fetița este foarte nerăbdătoare, dar i-am spus că trebuie să ne dați mai întâi acordul dumneavoastră. Nu vreau, cu niciun preț, să vă subminez autoritatea...
Despre ce naiba vorbea robotul ăsta? Eu îmi făceam griji pentru dezamăgirea bietei fete când va vedea că robotul promite prostii, iar el își făcea griji să nu-mi submineze autoritatea.
M-am îndreptat cu pași hotărâți spre casă și i-am spus:
— Robby, nu te mai prosti. Una este să faci să înflorească un strat de trandafiri și alta este să aduci la viață un câine călcat de mașină și îngropat acum trei, ba poate chiar patru luni.
La intrarea în casă Robby s-a oprit și mi-a spus:
— Cu credință și cu ajutorul Slavei lui Dumnezeu, sunt sigur că voi putea aduce acest câine la viață. De dumneavoastră depinde dacă-mi veți permite să fac asta sau nu.
Am intrat în timp ce analizam cu rapiditatea dilema: dacă nu-i dădeam voie, mă transformam automat într-un monstru de părinte care nu ține seama de dorințele fetiței lui, dar dacă mă pretam la mascarada asta, cine știe la ce dezamăgiri și traume aveam s-o supun pe fetiță.
Abia am intrat și Laura mi-a sărit în brațe, bucuroasă cum n-o mai văzusem de-o grămadă de vreme:
— Tati, tati! Ai auzit că Robby poate să-l aducă pe Rex la viață? Te-am așteptat pentru că a spus că trebuie să ne dai mai întâi tu voie. Tati, nu-i așa că ne dai voie?
Am privit în ochii plini de viață ai fetiței mele. Doamne, câtă dezamăgire voi fi nevoit să citesc în curând în ei. Dar, așa cum se punea problema, nu aveam decât o opțiune, așa că am spus:
— Sigur că da, îngerașule...
Mi-a venit să-mi dau peste gură, convins că prea multe cuvinte cu înțeles religios, pe care aveam să le regret în curând, s-au spus în ultima vreme în casa noastră. Am privit cum fetița fuge și-l ia pe robot de mână, apoi n-am avut de făcut altceva decât să merg în urma lor până la șopron, de unde Robby a luat un târnăcop și-o lopată și am plecat spre grădină sub cerul plumburiu al toamnei.
Locul unde fusese îngropat Rex era destul de nisipos, nu degeaba se numea strada pe care locuiam „a Nisipului”, așa că, în numai câteva minute, Robby, folosindu-se de târnăcop și de lopată, degajă groapa și ajunse la prelata în care fusese îngropat câinele.
— Încet, Robby, să nu-l doară, șopti fetița, iar robotul se aplecă peste mica groapă și scoase ultimele rămășițe de nisip de pe prelată cu mâinile făcute căuș.
— Are câteva luni de când este îngropat… ar fi trebuit să miroasă, am spus eu și m-am aplecat peste groapă să simt mai bine, dar nu venea decât un miros de pământ reavăn.
Robby se ridică în picioare lângă groapă și spuse:
— Așa i-a spus și Marta lui Iisus când acesta s-a apropiat de mormântul lui Lazăr: „Doamne, stai mai departe că de-acum miroase, este îngropat de-a patra zi. Iar Iisus i-a răspuns Martei – nu ți-am spus că de vei crede, vei vedea Slava lui Dumnezeu?”
A scos dintr-un buzunar Biblia mică din care citea de obicei și, ridicând ochii spre cer, a spus cu o voce solemnă:
— Doamne, eu știu că tu întotdeauna mă asculți, dar, de dragul celor din jurul meu, ca să creadă că Tu M-ai trimis, arată-ți Slava Ta asupra acestui dobitoc nevinovat.
Robotul își plecă evlavios ochii în jos, iar eu am privit în jur. Nu se vedea nicăieri nicio lumină și niciun fel de Slavă, deși nu știam prea bine cum ar fi putut arăta ea. În schimb, din groapă se auzi un scâncet ușor și, înainte de-a putea s-o opresc, Laura a sărit în groapă și a desfăcut cu gesturi febrile prelata de pe câine. O clipă, amintindu-mi aminte de masa informă de carne zdrobită pe care o așezasem eu însumi în prelată, am fost tentat să întind mâna ca s-o opresc, dar, în aceeași clipă, de sub pânza dată la o parte de fetiță, apăru capul câinelui. Arăta puțin amețit, dar apoi se desfăcu singur din pânza în care fusese înfășurat și-a sărit pe marginea gropii lătrând vesel.
Pentru câteva clipe în grădină nu s-a mai auzit nimic altceva decât râsul vesel al fetiței și lătratul sonor al câinelui.
Robotul s-a așezat în genunchi la marginea gropii și-a început să se roage în tăcere.
În cele din urmă fetița, Robby și câinele s-au îndreptat spre casă, iar eu am rămas singur în grădină. Din norii plumburii au început să cadă primii fulgi de zăpadă. Erau mari și alunecau alene spre pământ. I-am privit ca fascinat o vreme, iar în cele din urmă am luat lopata și am început să arunc pământul nisipos în groapă. Știam că nu este așa, dar aveam în sinea mea impresia că, dacă acopăr urmele, atunci când voi termina totul va fi la fel ca înainte. Dar privind spre vârtejurile dese de ninsoare care se grăbeau să ascundă pământul nisipos, mi-am dat seama că de acum nimic nu va mai fi ca înainte.