Pofta președintelui






Chiar dacă ești al doilea procurist al republicii, atunci când ești trezit la ora trei din noapte și purtat mai mult pe sus până la o tanchetă care așteaptă în stradă, iar de aici mai departe la palatul prezidențial, nu prea ai cum să te simți bine și nici în siguranță. Zvonuri despre oameni mai importanți ca mine ridicați în toiul nopții și pe care apoi nu i-a mai zărit după aceea nimeni circulau de multă vreme și nu aveam niciun motiv să nu le dau crezare. Nici faptul că la coborâre i-am recunoscut în sala unde am fost dus pe primul și pe al treilea procurist al republicii nu m-a făcut să mă simt mai bine. Am încercat să îmi amintesc ce livrasem ultima dată palatului prezidențial, dar privirea dură a comandantului gărzii nu mă ajuta deloc să mă concentrez. Ne-a privit pe rând insistent, apoi a spus doar atât:
— Președintele are nevoie de voi! Intrați!
O ușă cât o poartă de cetate s-a deschis și am pătruns toți trei într-o
încăpere de mărimea unui hangar, urmați îndeaproape de comandantul gărzii și de câțiva soldați înarmați. Un covor albastru ducea de la ușă până la ceva ce părea a fi un fel de tron pe care stătea sprijinit de una din rezemători o arătare ce aducea cu un bărbat supradimensionat și lăbărțat, aproape revărsat în tot fotoliul, arătând de-a dreptul hidos în lumina puternică ce îl arăta în toate detaliile.
— Înaintați, ne-a spus rece comandantul gărzii și ne-a îndrumat spre fotoliu.
Ne-am apropiat toți trei cu pași mărunți, răstimp în care eu am privit pe furiș împrejur pentru a-l zări pe președinte chiar în clipa în care avea să apară. Fața lui îmi era binecunoscută din afișele care împânzeau țara, așa că nu ar fi trebuit să îmi fie prea greu să-l recunosc. Am mai făcut câțiva pași spre tronul-fotoliu și atunci binecunoscuta voce a președintelui nostru a răsunat dinspre arătarea de pe fotoliu:
— Mișcați-vă odată, popândăilor! Vă aștept de ore întregi, și toți trei am mărit pasul oprindu-ne abia în fața sa.
Încercam să nu privesc înspre lăbărțarea de grăsime din fotoliu de frică să nu îmi scape vreo grimasă de dezgust, știind prea bine că ar fi fost și ultima din viața asta.
Se pare că al treilea procurist nu a avut același noroc ca mine, pentru că ridicat ochii și un icnet de scârbă s-a făcut auzit dinspre el.
— Ce-i, procuristule? Þi-e silă de înfățișarea președintelui tău? Te-
ai gândit vreun moment că din pricina problemelor țării am ajuns așa?
Am riscat o privire spre muntele de grăsime și i-am zărit ochii cruzi,
înecați în osânză, căutând privirea comandantului gărzii. A făcut un semn scurt și doi oameni din gardă au pășit spre al treilea procurist și aproape că l-au săltat pe sus. Un scâncet ușor, ca de iepure prins în capcană, a fost tot ce a ieșit de pe buzele tremurânde ale procuristului în momentul în care a fost scos din cameră.
— Așa deci, hohoti președintele nostru ascuns în maldărul de grăsime de pe fotoliu, am rămas cu numai doi procuriști. Sper că sunt și cei mai buni, altfel va trebui să găsim alții cât de curând.
Făcu semn spre comandantul gărzii care zâmbea crispat:
— Să vină biochimistul!
Pe una din ușile laterale își făcu apariția un bărbat mărunțel cu un
barbișon care îl făcea să semene cu un țap, iar, după cât era de înspăimântat, părea mai degrabă să fie țapul ispășitor decât primul biochimist al republicii. Înaintă cu pași mărunți până ajunse lângă noi, după care se opri brusc, lăsându-mi pentru o clipă impresia că vrea să îngenuncheze.
— Spune-le! lătră scurt președintele.
Biochimistul se înclină respectuos în direcția președintelui, apoi se întoarse spre jumătate spre noi.
— În urma cercetărilor întreprinse în laboratoarele noastre s-a observat că toată hrana pe care o consumăm noi este formată din substanțe organice care sunt levogire, adică deviză lumina polarizată spre stânga. Am ajuns la concluzia că dacă procuriștii prezidențiali ar reuși să aducă din universurile paralele în care călătoresc ei hrană formată din substanțe organice dextrogire, atunci preastimabilul nostru președinte ar putea mânca tot ce dorește și în orice cantități astfel că în curând va reveni la greutatea normală. Bineînțeles că o ușoară cantitate de hrană levogiră va trebui păstrată în porția zilnică pentru a menține metabolismul bazal.
Am privit uluit spre micul omuleț de lângă mine: dacă teoria lui era corectă președintele nostru va putea să se ghiftuiască precum un porc și să arate ca o gazelă.
Primul procurist se dovedi ceva mai pragmatic și întrebă:
— Presupunând că această teorie este valabilă, am dori să întrebăm pe stimabilul biochimist cum vom recunoaște acest tip de hrană. Pentru că, în ciuda talentului nostru special care ne permite să călătorim între universurile paralele, suntem în fond niște oameni destul de simpli și uneori chiar cu o educație precară.
Partea cu educația precară se referea la mine, dar nu îmi mai păsa de asta de multă vreme. Am fost ridicat de pe băncile școlii când s-a aflat de talentul meu, pus la dispoziția cancelariei prezidențiale și obligat să procur tot fel de lucruri mai mult sau mai puțin utile țării, dar în mod sigur plăcute președintelui.
Biochimistul deschise trusă elegantă pe care o avea, făcându-i pe soldații din gardă să ridice precauți armele spre el, și scoase trei mici dispozitive de mărimea unui ceas de mână fiecare. Ne prinse câte unul la încheietură și cum a rămas cu ultimul în mână a privit încurcat spre președinte.
— Mă scuzați, dar mi s-a spus că vor fi trei procuriști, și dinspre fotoliul prezidențial s-a auzit un hohot sarcastic de râs.
— Trei au fost, biochimistule, dar unul a căzut la testul de estetică. Și hohotele stârnite de această glumă macabră au răsunat multă vreme sub tavanul boltit al sălii. Pe unul dă-l comandantului gărzii să-l păstreze pentru a-l avea de rezervă în cazul în care cei doi procuriști rămași nu se vor descurca onorabil.
Biochimistul a înmânat dispozitivul rămas comandantului, apoi ne-a instruit cu privire la modul de folosire a detectoarelor de substanțe levogire. Era simplu: dispozitivul de forma și mărimea unui ceas de mână avea un mic locaș în care trebuia introdusă o bucățică de substanță de mărimea unui bob de orez sau chiar mai mică. Un led verde care lumina indica substanțele dextrogire. În schimb, dacă lumina ledul roșu, substanțele erau levogire, deci le puteam ignora.
— Gata cu vorbăria! Lătră vocea președintelui. Plecați și aveți grijă ce aduceți! Luați cu voi containere mai mari și primul lucru pe care îl vreau e un jambon uriaș… și dextrogir, bineînțeles, ca să pot mânca pe săturate.
Am fost duși spre sala procuriștilor și, înainte de a ne lua fiecare cheile de activare a cabinei, primul procurist îmi spuse cu voce tare:
— Noroc bun să avem, partenere!
— Mulțumesc la fel, am spus eu și am înțeles din felul în care fusese
formulată urarea că voia să ne întâlnim înainte de a pleca la treabă.
În infinitatea de lumi paralele pe care puteam bântui fără nicio grijă, era una care avea o planetă la fel ca a noastră, atât că era nelocuită. După ce o descoperisem cu totul întâmplător, am reușit să comunic cumva coordonatele ei primului procurist și am stabilit ca de câte ori urarea de noroc folosea pluralul să ne întâlnim cât mai urgent acolo. Nu se punea problema să fim urmăriți sau ascultați pentru că numai un procurist ar fi putut ajunge acolo și numai dacă știa coordonatele. Sau ar fi putut să ajungă cu totul întâmplător, așa cum ajunsesem și eu, dar asta era o întâmplare cu o probabilitate atât de scăzută încât nici nu o luam în seamă.
Am pus în cabină un container de alimente mai mare decât de obicei și sub privirea atentă a unui soldat din gardă care ne privea de parcă ar fi priceput ceva am răsucit cheia de activare. A urmat obișnuitul vertij și am fost înconjurat de un întuneric lăptos, care atunci când s-a risipit m-a lăsat să văd în zare o plajă cu nisip auriu și mai mulți cocotieri care se aplecau deasupra unui golf ale cărui ape erau de un albastru incredibil. Chiar lângă mine se materializă, la doar câteva secunde distanță, și primul procurist, care mă privea posomorât.
La început, imediat după ce descoperisem mirifica lume, i-am propus să evadăm aici. Să găsim o cale oarecare și să ne aducem familiile aici. Primul procurist mă bătuse blând pe umăr:
— Nu se poate, puștiule. După ce ne aducem familiile noastre va trebui să aducem aici și prietenii ca să nu ne plictisim, apoi vecinii ca să avem cu cine să ne certăm și așa mai departe până am ajunge să mutăm toată lumea noastră pe această planetă. Ar fi mult mai simplu să aducem aici 20-30 de oameni fideli președintelui și lumea noastră ar fi la fel de minunată ca oricare alta.
În călătoriile noastre ajungeam uneori pe planete identice cu ale noastre, atât doar că președintele lor era ales pentru numai patru ani și nu pe viață așa cum se întâmplă cu al nostru. Pe străzi lumea vorbea tare, tinerii se distrau și oamenii aveau fețele vesele și luminoase. Erau și în acele lumi procuriști, dar se numeau altfel și erau folosiți pentru cercetări științifice și pentru a stabili legături între planete care altfel nu ar fi știut niciodată de altele. Unii erau uniți într-un soi de Ligă profesională care să le apere drepturile, dar noi nu am îndrăznit niciodată să ne afiliem și nici măcar să ne gândim la așa ceva.
— Ce-ai de gând să faci? l-am întrebat văzându-l cât de încruntat privea nisipul de la picioarele lui.
A tăcut multă vreme înainte de a-mi răspunde.
— Am de gând să le cer ajutorul, Tom.
De multă vreme nu îmi mai spuse pe nume. Relațiile prea strânse nu erau bine văzute și folosirea numelor era privită ca un prim pas spre planificarea unui complot.
— Cui? am întrebat eu deși aveam o bănuială.
— Celor din Ligă. Adu-ți aminte ce spuneau. Ori de câte ori
avem nevoie de ei, ne vor ajuta. Mai multe minți reprezintă mai multe idei și poate mai multe șanse.
— Și cum ai să procedezi concret? am întrebat eu.
— Așteaptă-mă aici, a spus el și și-a activat cheia individuală,
dispărând din fața mea în aceeași ceață lăptoasă obișnuită.
Am început să mă plimb nerăbdător pe plajă, deși eram conștient că voi avea destul de mult de așteptat. M-am urcat pe o tulpină de palmier care se întindea aproape orizontal deasupra apei și am privit mulțimea de pești care se zbenguiau fără griji dedesubtul meu. Măcar dacă aș fi avut din ce să confecționez o undiță să îmi încerc norocul ca să treacă mai ușor timpul. Dar pe planeta asta probabil că se va auzi de fier și de ace de oțel peste multe, foarte multe sute de milenii. Imediat după ce am descoperit acest minunat loc am propus să construim măcar o colibă unde să stăm atunci când avem de vorbit mai multă vreme.
— Nu cred că este bine, s-a împotrivit atunci primul procurist. Pe aici nu este niciodată vreme rea ca să avem nevoie de un adăpost și apoi ne-am atașa prea mult de locul acesta și ne-ar veni din ce în ce mai greu să îl părăsim. Până într-o zi când nu am mai dori să plecăm deloc de aici.
Lucru pe care nici nu îl găseam chiar așa de rău și mă întrebam: din zecile de procuriști care de-a lungul vremii nu s-au mai întors din misiuni oare câți din ei pescuiau împăcați cu lumea în astfel de locuri mirifice? Explicația oficială era că au căzut la datorie pentru că în orice moment, oricât de multă grijă am avea, oricare din noi am putea ajunge pe o planetă aproape identică din toate punctele de vedere cu Terra, mai puțin în privința unui mic amănunt mortal: oxigenul din aer să fie înlocuit cu amoniac sau alt gaz irespirabil, temperatura să fie coborâtă mult sub limita la care un om putea supraviețui ori mii de alte amănunte poate mai subtile, dar la fel de mortale. Un procurist bun avea un al șaselea simț cu ajutorul căruia evita instinctiv astfel de planete. Dar tot se mai întâmplau accidente lucru care ne diferențiau net de porcii cu ajutorul cărora se căutau trufele pentru mesele grandioase ale președintelui și care își desfășurau activitatea în relativă siguranță. Pentru că, absolut întâmplător, am aflat că sumele alocate unui procurist erau egale cu acelea alocate dresajului și întreținerii unui porc specializat în căutarea trufelor. Tocmai rumegam aceste gânduri care nu aveau deloc darul să-mi ridice moralul când l-am văzut pe primul procurist apărând din ceață.
Avea cu el două containere pentru alimente și prin capacul transparent li se putea vedea foarte ușor conținutul: era aproape identic și părea extras din visul unui gurmand fericit. Totuși, unul din containere avea conținutul în mod ușor diferit: nu era nici pe departe la fel de apetisant ca al celuilalt. Jambonul era la fel de uriaș și îmbietor, dar părea un pic mai fad și culoarea puțin mai ștearsă. La fel și cârnații, pastrama sau bucățile de salam. La suprafața fiecărui container trona câte o uriașă pâine proaspătă, ce părea abia scoasă din cuptor și la fel, în unul dintre containere pâinea părea o idee mai veche și trecută.
Primul procurist îmi întinse containerul cu mâncarea care părea de calitatea a doua și îmi spuse:
— Să mergem, dar te rog să ai grijă: sub niciun motiv să nu guști din mâncarea din containerul meu. Invoci ce motiv vrei tu dacă ești obligat, dar să nu guști. Spune, de exemplu, că nu poți să îți asumi răspunderea pentru alimentele aduse de mine, ci numai pentru alte tale.
Dori să aranjeze puțin mâncarea în containerul lui, iar când înlătură capacul ca să facă asta un miros atât de înnebunitor ieși din el încât aproape că îmi veni să-i dau peste mână și să rup măcar o bucățică din bunătățile lui. Îmi observă privirea și îmi spuse zâmbind:
— Feromoni alimentari din belșug… sper să reacționeze la fel și președintele când vom ajunge. Și acum hai că o fi devenit nerăbdător.

*

Când am intrat în sala de acum binecunoscută, în ciuda luminii feerice totul mi se părea aproape întunecat în comparație cu paradisul albastru din care tocmai sosisem. Purtam amândoi containerele cu alimente ca pe niște trofee pe care le-am lăsat la numai câțiva pași de fotoliul prezidențial. Fără să aștepte altă invitație, primul procurist dădu la o parte capacul de pe containerul lui și un miros îmbietor se răspândi în sală.
— Mda, recunoscu președintele, miroase foarte apetisant, dar poate fi la fel de periculos pe cât de frumos arată. Am să te rog, stimate procurist, să guști dumneata primul.
Ca din pământ unul din soldații din gardă aduse câteva perechi de tacâmuri, altul o masă ușoară și un platou, apoi primul procurist începu să taie tacticos mai întâi pâinea, pe urmă jambonul uriaș, continuând cu mezelurile și pastrama.
Sub ochii măriți de poftă ai președintelui și ai celor din gardă, începu să mănânce încet, savurând fiecare îmbucătură.
— Pentru că este destul și pentru că în numai zece minute mai pot aduce câteva containere asemănătoare acum că știu sursa, pentru siguranța onorabilului președinte invit și soldații din gardă să guste pentru a-și face o impresie. Hrană gustoasă, garantat dextrogiră, care nu îngrașă nici măcar un gram.
Drept dovadă arătă senzorul al cărui led clipea verde strălucitor.
Comandantul gărzi privi spre președinte care, cu ochii în containerul deschis, își dădu aprobarea și toți soldații năvăliră și începură să mănânce de pe măsuță, în timp ce primul procurist așeză cu măiestrie de bucătar versat bucăți apetisante pe micul platou și îl înfățișă președintelui care, privind în sală și văzând cum toți înfulecă de zor, începu și el să mănânce cu poftă.
L-am privit cu atenție pe primul procurist: mânca și el lacom alături de ceilalți, deși mi se părea că lăcomia lui era puțin prefăcută și că plescăiturile de plăcere erau menite mai degrabă să le arate celorlalți ce mâncare bună adusese. Între timp ochii îi fugeau pe furiș de la un soldat din gardă la altul și numai faptul că îl urmăream atât de atent m-a făcut să observ momentul în care primul soldat a căzut ca secerat la podea. La început n-a observat nimeni, nici măcar președintele, care era cu fața spre soldați, dar când încă doi, trei, au început să se prelingă spre podeaua lustruită, președintele a făcut ochii mari și a dat să strige ceva. În același timp de afară a început să se audă ceva ca un huiet, un zgomot de mulțime furioasă care se apropia.
— Dictatorul a murit, trăiască libertatea! S-a auzit clar când mulțimea
s-a mai apropiat.
Primul procurist s-a oprit din mâncat și a privit în spate: doar
comandantul gărzii, care gustase din mâncare printre ultimii, a încercat cu un gest disperat să scoată pistolul, dar a căzut înainte de a apuca să tragă măcar un foc.
Doar Președintele, care din cauza greutății probabil că asimila mai greu alimentele, mai era încă lucid. Cu un gest moale a băgat mâna într-o deschizătură a fotoliului, de unde a scos un pistol cu prăsele de aur. Acum ori pistolul ăla era doar pentru decor, ori fusese descărcat de cineva care nu voia să fie împușcat din greșeală, că percută în gol și președintele muri privind neîncrezător la arma care nu-i fusese de niciun folos.
Primul procurist verifică atent soldații din gardă, îndepărtă precaut armele de lângă ei, apoi opri una pentru el și îmi dădu alta mie. Căută în spatele fotoliului stația de radio de unde dictatorul se adresa poporului și scoase din buzunar un minicasetofon pe care îl cuplă la stație. În curând în toate radiourile din țară și la difuzoarele din fața palatului răsunau uralele mulțimii și vestea că dictatorul a murit.
După câteva minute, primul procurist comută minicasetofonul pe alt canal și un comunicat oficial se făcu auzit: un comitet revoluționar care urma să fie condus de al doilea procurist al republicii urma să preia puterea până la organizarea unor alegeri libere. Poporul era chemat la palatul prezidențial să apere revoluția de eventualii dușmani. Soldații care vor trece de partea revoluției vor fi absolviți de vina de a fi slujit un regim dictatorial, dar crimele individuale vor fi pedepsite conform legii.
Câțiva soldați din garnizoana palatului și-au făcut apariția, dar, văzând președintele mort și grămezile de leșuri, au aruncat armele și au ridicat mâinile sus.
— Veniți, le-a spus primul procurist, și depuneți jurământul în fața șefului comitetului revoluționar. De astăzi veți forma garda lui personală și veți răspunde cu viața dacă i se clintește chiar și un singur fir de păr din cap. Așteptați-l apoi afară. O să îl conduceți în balcon, unde va ține un discurs poporului.
Au depus în grabă un jurământ improvizat ad-hoc și au ieșit apoi disciplinați afară, dar eu nu i-am urmat încă ci, am rămas și am privit încruntat spre primul procurist.
— Știu, dragă Tom, ce vrei. Câteva lămuriri, deși sincer să fiu mă așteptam ca din partea unui tânăr șef al comitetului revoluționar să dai dovadă de mai multă perspicacitate. Să enumăr așadar nelămuririle tale: alimentele mele au fost otrăvite cu o otravă cu efect întârziat, dar destul de rapid o dată ce se făcea absorbția. Otrava mi-a fost livrată de Ligă și tot ei mi-au dat și antidotul. După Cum tot ei au făcut înregistrarea și mi-au dat casetofonul direcțional care, deși era la mine în buzunar, făcea ca sunetele să pară că vin din afara încăperii. Mai ai întrebări?
Între timp decuplă casetofonul de la stație și de afară începură să se audă în piața din fața platului, de data asta pe bune, strigăte și urale.
— Doar una singură, i-am răspuns: de ce m-ai numit pe mine șef al comitetului revoluționar?
M-a privit așa cum un părinte își privește fiul poznaș:
— E simplu, dragă Tom: tu o să fii în prim plan în așa fel încât eu să pot să veghez din umbră să nu ți se întâmple ceva până ce se va liniști totul.
A dat să plece, dar s-a întors din prag și a arătat spre leșul dictatorului:
— A, și bineînțeles, să fiu cu ochii pe tine să nu te îngrași prea tare.