Mama mea făcea cea mai bună mâncare, cele mai bune prăjituri și spunea cele mai frumoase povești. Într-o zi când mă întorceam de la școală n-am mai găsit-o. Toți mi-au spus că a plecat într-o lume mai bună. La început n-am băgat în seamă pe nimeni, adică cum să cred asemenea prostii, auzi o lume mai bună, păi mai bună decât ce, concluzionam că logic nu pot să-mi bat capul cu așa ceva. Eram foarte supărat că mama a plecat în vacanță sau poate la cumpărături fără să mă aștepte și pe mine. Mă rog, am făcut destule rele până acum dar chiar așa să plece...mă simțeam trădat, eram chiar furios la un moment dat pe ea, credeam că m-a abandonat. Zilele treceau și mi se părea ciudat că tata îmi pune în farfurie o mâncare care nu era făcută de mama, prăjituri nu se vedeau nicăieri, despre povești ce să mai zic, soră-mea încerca să-mi spună ceva din care rețineam doar:"a fost odată". Nu se mai putea trebuia să elucidez misterul. Am început să descos vecinii care parcă mă ocoleau, alții mă mângâiau bizar pe creștet, iar unii pur și simplu nu spuneau nimic.Doar o mătușă mi-a spus odată bietul copil sau sărmanul copil că n-am înțeles prea bine. Oamenii ăștia stranii, lumea asta de mucava deja mă scoteau din sărite. Într-o zi nemaiputând suporta am strigat cât m-au ținut puterile:
- Bă unde e mama, terminați cu jocul ăsta că m-am săturat!
Credeam că toți complotează împotriva mea. Într-o zi tata mă luă de mâna și m-a dus pe un deal plin cu chestii din fier, din beton, altele chiar din marmură cred. Am ajuns în fața unei bucăți de lemn pe care scria numele mamei:
- Uite fiule aici a plecat mama ta!
- Păi de ce tată s-a supărat pe noi cine-i de vină!
- Nimeni nu-i de vină dar a plecat și nu se mai întoarce!
În clipa aceea miliarde de gânduri îmi treceau prin minte: să o dezgrop și s-o aducem acasă, să-mi cer iertare dacă am fost rău, nu mai pot să adorm fără poveștile spuse de ea, dacă a plecat într-o lume mai bună de ce m-a lăsat într-o lume mai rea, de ce, de ce...
Amintirea persistă după zeci de ani, încă mai vorbesc cu mama acum invizibilă. Este adevărat nu mai mănânc mâncare gătită de ea, la prăjituri le-am uitat gustul dar în schimb mai adorm la poveștile ei, doar privindu-i chipul intr-o poză știu că este aici cu mine:
- Mulțumesc mamă, cu tine și această lume e bună.