agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2917 .



Revederea (7)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2017-02-25  |     | 



15 mai 1959
Dragă Puica,

Am devenit un om trist, singuratic. Descurajarea mi se citește pe față. Deunăzi, în tramvai, m-a întrebat o femeie dacă mi-a murit cineva drag. „Chiar așa”, i-am răspuns: „cineva foarte drag. Încrederea de oameni, încrederea în mine, respectul.” La gazdă tac mai tot timpul. Am făcut cunoștința colocatarelor mele. Familia Postolache – așa se numesc gazdele – mai au încă trei mimoze (o da!) cu care locuiesc împreună. Ei sunt cizmari, ele sunt muncitoare la o fabrică de confecții. Sunt trei fete: două surori și o verișoară. Locuiesc la parter, în timp ce eu ocup o mică odaie la mansardă. Tustrele au ceva în comun: sluțenia. Puicuțo, de mult n-am mai văzut așa slute. Cea mai în vârstă, pe la 27-28 de ani, verișoara, este comandantul lor. Are o voce groasă și mustăți, ca de general. Mai junele ei rude, cam la 23-24 de ani, sunt două surori negricioase și păroase, ca maimuțele. Chicotesc toată ziua și îmi pare că toate trei se dau în vânt după moștenitorul familiei Postolache, un tânăr cam de vârsta mea, poate mai mare un pic, pe numele său Lucian, de meserie „prelucrător prin așchiere”, un eufemism pompos pentru „strungar”. La întreprindere i se spune Lulache, un fel de contopire a numelui cu prenumele sau vice-versa.
Merită poate să-ți istorisesc și cum e atmosfera la noul meu serviciu. Mai întâi de toate, m-au păcălit într-un fel. Deși aveam trimiterea pe un post de învățător, aici sunt ceea ce se numește învățător-educator, un fel de preparator care ajută la teme copiii după ore. Școala este cu internat și fiind transformată dintr-o veche școală de fete, majoritatea elevilor sunt natural, de sex feminin. De fapt la ciclul primar și gimnazial sunt numai fete. Abia la liceu clasele sunt mixte. Să nu crezi, Puicuțo, că asta mă scutește de probleme. Cu totul alte probleme decât năzbătiile lighioanelor mele de la țară. Cum ai face de pildă, dacă ai avea o elevă care plânge tot timpul și refuză să-și facă temele pentru că părinții ei „au părăsit-o și n-o iubesc”? E fata unei actrițe celebre din Brăila, care „uită” să vină s-o vadă cu lunile. De fapt mai toate au părinți din protipendadă. La fel sunt și profesoarele pe aici – sincer mă simt foarte provincială printre ele. Am tras și eu cu ochiul la cum se îmbracă. Rochiile mele înflorate arată ciudat – aici se poartă lucruri iuni chiar și vara. Broșele și mărgelele cu gablonțuri arată la fel de ciudat. Se poartă, am văzut, lănțișoare fine de aur și argint cu medalion, brățări cu pietre prețioase, coliere din perle și strass-uri. Dacă n-aș fi atât de lovită de amoc aș gândi că trebuie să-mi cumpăr bijuterii și să-mi refac garderoba. Ieri administratora cantinei m-a privit de sus și mi-a zis: „dacă vreți să mâncați aici trebuie să luați bon și la chenzină vi se rețin banii din leafă” – i-am răspuns: „mulțumesc pentru informație, am ce mânca acasă”. S-a dus învârtindu-se, exclamând înțepată „Bine! Bine!” Și ce să mănânc Puicuțo: chiftele cu cartofi, cât nuca, macaroane și spanac? Mi s-o citi mie sărăcia pe față, dar n-o să mă pretez să le iau de la gură prânzul copiilor, așa frugal cum e.
Interesantă e și organizarea internatului. Tot ciclul primar încape într-un dormitor. Noaptea e o infirmieră care doarme și ea acolo cu fetițele. În rest, celelalte dormitoare sunt pentru fetele mari, domnișoarele. Pedagogele de serviciu veghează ca nu cumva să plece din internat, brambura prin oraș. De multe ori însă le însoțesc chiar ele pe fete la spectacole, la film, la teatru – aici ai de unde alege! (sunt din păcate prea abătută ca să profit de asemenea distracții). În orice caz, fac o muncă anonimă și fără răsplată. Care director prețuiește pe cineva care nu predă la clasă? Dar să nu crezi că e o muncă ușoară. De multe ori trebuie să predau în particular toată lecția, pentru că elevele nu și-au însușit nimic, mai bine zis pentru că învățătorul n-a predat cum trebuie.
Dimineața, acasă, în timp ce-mi pregătesc lecțiile ca un școlar, familia Postolache mă asurzește. Cioca-boc, cioca-boc. Cioca-boc, cioca-boc. Ea, cizmărița, e cea care mânuiește cel mai abitir cuiele și ciocanul. Are o voce groasă, guturală, ai zice că fumează trabuc. El, moș Postolache, are un rol de femeie în gospădărie. Gătește și deretică. În meserie face partea artistică, desenează pantoful, taie pielea și coase cu un ac special sau lipește talpa. Mirosul de creme și lipiciuri mă asasinează. Zgomotul mă năucește. Ocazional, mai răzbat prin podea și răcnete, blesteme și înjurături – se ceartă între ei precum chiorii – dar eu aud cu predilecție gura ei.
”Simpaticele” mele co-locatare sunt tot timpul cu ochii pe mine, parcă aș fi butelie, gata să sar în aer. Madam Cioca-Boc își îngustează deschizătura ochilor când dă cu ei de ”moaca” mea – asta înseamnă ”față” în dialectul muncitoresco-mahalagesc. Cel puțin îmi îmbogățesc vocabularul pe zi ce trece, poate întocmesc vreodată un dicționar de argou. Asta până când vine Lulache de la întreprindere (lucrează la dracu-n praznic, undeva prin Berceni). Cred că e singurul membru cu bun-simț din familia asta, cu toate că le are și el pe-ale lui. Măcar nu ”citește” ca nea Doican-meșterul faur de la fosta mea școală. E timid, niciodată nu m-a privit în ochi. E taciturn. Maică-sa și verișoarele îl iau la întrebări, el le răspunde monosilabic. Luăm cina cu toții, în bucătărie. Moș Postolache, evlavios, spune rugăciunea la fiecare masă. Nevastă-sa înjură de toți sfinții, ca un birjar.
Puicuțo, închei cu o rugăminte. Roagă-l pe Tata să mă împrumute cu 300 de lei. Am mare nevoie, leafa abia îmi ajunge pe bilete, chirie și alte mărunțișuri. Te îmbrățișez. Sper să îți pot scrie scrisori mai puțin demoralizante într-un viitor apropriat.

3 iunie 1959
Dragă Puica

M-am hotărât să dau fiecăruia ceea ce merită. Exact cum se zice la noi ... Jedem das Seine. Nu mai am compasiune pentru nimeni. Nu mă mai port cu mănuși. Am învățat un lucru important: să nu subestimezi pe nimeni – cât de inofensiv pare, poate avea un venin mortal cu care te inoculează când nici nu gândești. Sunt pregătită să tai în carne vie. Și sunt hotărâtă să nu mai las pe nimeni să prevaleze în fața mea. Am avut, te anunț, deja două confruntări cu reprezentanți ai ambelor sexe, pe care, spre marea mea satisfacție, le-am câștigat cu brio.
Prima este destul de stranie în context. Mi s-a cerut de către tov. Directoare să-i țin unei colege ora de Literatură la clasa a X-a, ca să nu mai angajeze suplinitoare pentru o zi. Mi-a spus că știe că mă voi descurca cu predarea întrucât am făcut în facultate și practică la clase mari, dar mi-a atras atenția că e posibil să am probleme de disciplină cu derbedeul clasei (există așa ceva, Puicuțo!, și la școlile cu renume) care e odrasla unui activist (în fiecare zi trimite la liceu după el o Volgă neagră). Natural, am spus că mă prind în horă. Intru la clasă, încep să predau, elevii nu prea s-au sinchisit să facă liniște văzând că au profesor străin la oră. Când mă întorc cu fața la ei, îl văd pe cumințel citind Scânteia. Da, ziarul, în oră! Și nu pe sub bancă, ci pe bancă, de parcă era în parc, nu la lecție. I-am zis: „bagă imediat ziarul ăla în pupitru și fii atent la ce predau.” A făcut o mutră prefăcut-mirată. „Cum tovarășa, să bag în pupitru organul Partidului?” Puicuțo, dacă n-aș sta unde stau, probabil că n-aș fi priceput aluzia. Știi, pe aici „organ” mai înseamnă și altceva ... Am continuat: „bagă-l imediat sau ...”
„Sau ce?”, a răspuns dându-și capul pe spate și privindu-mă galeș, de parcă era un „dandy” de la Hollywood, „O să mă bateți? Nu cred c-o să puteți.”
Am zâmbit fioros: „Nu. N-o să te bat, o să te fac să-l înghiți.”
Toată clasa – care la început râsese pe înfundate – aștepta, numai ochi la mine. El a zâmbit șmecherește și le-a făcut cu ochiul unor fete din spate. Eu am rupt o bucățică din ziar și am făcut-o cocoloș. După care l-am apucat fulgerător de nas cu o mână și nu i-am mai dat drumul. Nefericitul a deschis gura ca să respire și atunci cu cealaltă mână i-am îndesat cocoloșul în gură. Tot nu putea respira, cocoloșul îl sufoca. Nu putea să-l scuipe afară, că îl țineam eu cu mâna, așa că în disperare de cauză, l-a mestecat și înghițit pe tot. I-am dat drumul abia după ce am văzut mărul lui Adam coborând și suind ca un ascensor, trecând prin gulerul scrobit și prin nodul cravatei.
„Așa”, i-am spus, în fața unei clase care acum mă privea vexată. „A fost bun? Poftă mare! Mai vrei?” Dacă nu, i-am zis, să ducă restul ziarului la coș. S-a executat ca un cățeluș.
N-a mai mișcat unul în front până la sfârșitul orei. Nu și-au mai ridicat ochii din caiete și mâinile de pe stilouri. Tov. Directoare m-a felicitat. A spus că nu și-a închipuit vreodată că tocmai cu mine o să-și afle nașul. Le teroriza pe toate profesoarele, care se temeau să-i zică și „dă-te mai încolo”. Poate că lecția n-o s-o uite. Și iaca-așa, ca efect secundar, cum se spune la chimie, poate m-am evidențiat și eu în ochii Conducerii.
Și acum să-ți povestesc de cearta cu partea feminină. Domnișoara general, mustăcioasa, s-a plâns că las prea mult păr în cada de baie, drept pentru care canalul se înfundă când îi vine ei rândul. De asemenea, a evidențiat faptul că stau acolo cu orele. Dacă se plângea pe un ton moderat, poate că nu mă supăram, ba chiar îmi ceream și scuze. Dar dumneaei a încălecat pe un cal mare și s-a năspustit fioros asupra mea, de față cu toată lumea, numindu-mă „nesimțită”. Atât i-a trebuit. Fac o paranteză ca să-ți povestesc ce instalație complicată avem pentru îmbăiere și cât durează să încălzești apa. Moș Postolache mi-a făcut un adevărat instructaj de protecția muncii. Este un arzător cu butelie care trebuie manevrat cu grijă. De câte ori vorbește Moș Postolache, eu îl las diplomatic să termine. După care, la sfârșit, fac pe surda și-l ating cu un serafic „Poftim?” din care rezultă că n-am înțeles nimic. Spre exasperarea lui, moș Cioca-boc trebuie să reia tot discursul, mai tare și în alte cuvinte ca să mă facă să-nțeleg. Am o plăcere răutăcioasă să-i fac asemenea figuri. Dar să revin la diferendul de care-ți vorbeam.
Cu același ton serafic i-am spus acuzatoarei: „Poftim?” După ce frumusețea a reluat reproșurile, insistând pe cel cu părul („ai o claie de păr în cap, mai tunde-te”), m-am adresat suav lui Lulache, care își ridicase capul din farfurie și o privea pe domnișoara Zoe (așa o cheamă) cu ceva ce am interpretat drept un vag dezgust:
„Domnule Lulache, d-ta ce preferi, o femeie cu o claie de păr în cap sau cu o claie de păr pe picioare?”
Aluzia era clară. Zoe s-a făcut vânătă.
„Zii”, am insistat, către el, „îți plac femeile cu păr pe picioare?”
„Doamne ferește, nu!”, a îngăimat Lulache într-un târziu.
La care tustrele domnișoarele s-au ridicat de la masă și s-au retras furioase în odaia lor, toate fiind în categoria despre care junele Postolache tocmai declarase că îi displace. Precis că vor face un plan de răzbunare, dar mai întâi cred că vor da buzna la drogherie pentru ceară de depilat.
„Acu’ ce-a trebuit să-l bagi în c*catul ăsta pe fi-miu?” m-a certat morocănoasă cizmărița.
Să nu se pună cu mine, nici să se dueleze-n cuvinte c-o fată deșteaptă. Aviz amatorilor.
Și mai e ceva, Puicuțo. Mi-a venit o idee. Prea am fost până acum pradă pentru domnii bărbați. O pradă prea ușoară, o naivă și o fraieră. Nu mai vreau să fiu dresată, vreau să dresez eu. Nu mai vreau să mă apăr, vreau să atac. Mi-am pus în gând să dau șah la inima junelui Lulache, așa, din pură distracție.
Să-mi pice nasul dacă până după vacanța mare nu-l fac să orbiteze în jurul meu ca Sputnik în jurul Pământului.


11 noiembrie 1959
Puicuțo,
Îmi dau seama că vestea pe care o să vi-o dau o să cadă ca un trăsnet. Mă căsătoresc poimâine. Cum s-ar zice, când tu și Părinții veți primi scrisoarea mea, eu voi fi pus deja verigheta pe deget. Să nu vă supărați că nu vă invit la o cununie pe care știu că o veți dezavua. Cum am ajuns aici, e poveste lungă. Îngăduie-i ingratei tale surori să ți-o spună. Dar mai întâi lasă-mă să-ți mulțumesc și să te apreciez pentru cât ai fost de devotată față de Papa. Mă bucur că acum și-a recăpătat mobilitatea la picior – iată că două luni la băi au fost îndeajuns. Și cred că și tu ești acum mai destinsă – eram sigură că acolo, la Tușnad, îngrijind de un bolnav, n-ai fi avut niciun chef să citești cum l-am adus pe tânărul Postolache pe drumul fără liman al unei iubiri nebunești.
Puicuțo, aș zice că am reușit pe deplin în planurile mele, indiferent de prețul pe care acum îl plătesc. Mai întâi, un lucru mi-era clar: trebuia să-mi fac praf rivalele. Nu, nu mai sunt naiva care să creadă că frumusețea prevaleză. Experiența mea tristă cu doctorița Monica o demonstra pe deplin. Îmi dădeam seama după ochiadele pe care mi le azvârlea, că junele mă place, și nu puțin. Reușisem să-l fac să-mi vorbească, cât de cât. Îmi vorbise despre cote și rugozități, despre cuțite de strunjit și de filetat, de tarozi și filiere, de universalul cu trei și cu patru bacuri, de păpuși mobile, în fine, un întreg nomenclator tehnic, universul prin care se învârte el. Nu-mi vorbise cu emfază, cum ar fi făcut-o nea Doican, ci cu un fel de jenă, ca și cum ar fi fost conștient că eu mă mișc într-un alt univers. Era prea timorat ca să emită pretenții asupra mea.
Mă înnebunea însă gândul că probabil, nu la fel le socotea pe colocatarele noastre. Și ce dacă erau urâte? Erau din lumea lui și probabil, dispuse oricând să-i ofere altceva. „Organul” n-are ochi, nu-i așa? Cu alte cuvinte trebuia să le ridicularizez în fața lui, să-l fac să le disprețuiască. Așa că am început campania de zeflmea și ironii, cu care le-am bombardat pe câteștrele, la masă, în curte, în atelier, oriunde le întâlneam și unde se nimerea să fie și el. Le-am făcut să plângă pe mai tinerele surori, când au făcut greșeli de exprimare, le-am dat citate din literatură și din mitologie pe care nu le-au înțeles, dar au priceput că nu erau de laudă. Le-am ironizat urâțenia și pretențiile. Ce mai – război total. Și de data asta nu mă apăram, ci atacam de câte ori mi se dădea ocazia.
Nu numai că am bombardat neîntrerupt, ca anglo-americanii, dar am și dus luptă de partizani, ca sovieticii. L-am luat de o parte pe Lulu și l-am întrebat dacă i se pare drept ca eu să stau cu chirie iar domnișoarele să aibă „repartiție” cu alte cuvinte să vină în casa omului, peste proprietari, să-i înghesuie și să le ia spațiul, pe de pomană, și le-am comparat cu popoarele barbare. Lulache m-a privit surprins și a zis: „așa consideră Partidul”. „Ei bine, Partidul greșește”, am spus. „Partidul poate greși?” s-a arătat contrariat timidul meu admirator. „Desigur”, am replicat, „Partidul este făcut din oameni. Oamenii pot greși. Errare humanum est.” „Dar ăsta nu e un motiv”, am continuat „ca unii să profite de pe urma unor asemenea greșeli. Domnișoarele ar trebui să plătească partea lor, pentru cheltuielile casei. Nu o fac, și asta se traduce drept nesimțire, pentru că părinții d-tale trebuie să muncească în plus în locul lor.”
L-am lăsat să rumege aceste argumente în liniște. Mi-am dat seama însă, Puicuțo, că poate întrebuințez o tactică greșită. Din tot războiul ăsta în care dovedisem fără tăgadă că rivalele mele sunt niște troglodite, niște proaste și niște profitoare, Lulache nu înțelesese decât că eu sunt o femeie superioară, prin urmare că barierele între noi sunt și mai de netrecut. Cum să-i înfrâng reticența, cum să-i scot din minte că facem parte din două lumi diferite? Ca să-l scot din cochilie, nu-mi rămânea decât să fac ceea se lăuda atotștiutoarea Monica că face cu bărbații: să-i ațâț simțurile.
Într-o zi, pe nepusă masă, după ce slutele s-au retras și madam Cioca-Boc a strâns farfuriile, m-am furișat în spatele lui (era încă așezat pe scaun) și l-am sărutat pe gât. A făcut o „mutră”, Puicuțo! O să zici că nu mă las de „mauvaises plaisanteries”. Ei da, și am făcut una și mai și. Am ieșit noaptea, în cămașă (am o cămașă de mătase roșie, scurtă cât un furou) ca și când m-aș fi dus la closet. În loc să intru la baie, am intrat la el în cameră. Geana de lumină de pe culoar l-a trezit. S-a uitat fix la mine, cu ochii mari, ca la o nălucă. Cred că și-a închipuit că are o halucinație. Eu am dispărut într-o clipită și m-am încuiat la mine-n cameră. N-a venit după mine. Dar a doua zi arăta bulversat și nedormit. Cu greu m-am abținut să nu râd. După care Pucuițo, s-a aprins tare de tot.
Găseam în fiecare zi câte o floare în clanța ușii. Mi-a scris și versuri, nu originale, copiate de ici de colo, și mi le-a băgat pe sub ușă. După care – declarații gârlă: te iubesc Vera, te ador Vera, vreau să fii a mea. Și totuși – când eram cu toții la masă, nici nu mă privea. Și nu-ndrăznea să-mi spună pe nume decât în bilețele, pe care nu le semna.
L-am întrebat o dată, pe șleau, când l-am prins singur: „ascultă, tu ai avut vreodată o femeie?”
Fâstâcit, mi-a răspuns: „Doamne-ferește, nu, domnișoară Vera, n-am fost nici măcar la cocote. Tata m-ar fi omorât în bătaie. Sunt ... sunt ca o fată mare. Mă păstrez pentru viitoarea soție.”
După câteva zile, a venit mai devreme de la slujbă. Venisem și eu și m-a rugat să vin puțin în curte, ca să vorbim singuri și netulburați. A scos din buzunarul de la pantalon o broșă din alamă, cu pietre roșii. A spus: „ia-o, e un simbol al iubirii ce ți-o port”. Am luat-o în mână și am strâmbat din nas: „Nu port așa ceva i-am spus. E din tinichea.”
S-a roșit până-n vârful urechilor și a băgat-o la loc. L-am lăsat singur ca pe un prost și am intrat în casă. S-a făcut vremea de cină. Soarele încă nu asfințise. Am considerat că e momentul să abordez subiectul delicat care mă preocupa de ceva vreme. Aflasem de la Lucian că părinții lui intenționau să-mi mărească chiria, așa că le-am luat-o înainte. Erau și dușmanele mele de față.
„Ar trebui să plătim cu toții în mod egal pentru lumină, apa curentă și butelie”, am spus. Domnișoarele Drăgotescu au dreptul doar la cazare gratuită, dar ar trebui la restul să contribuie și dumnealor. Astfel, v-ați putea permite să îmi percepeți mie o chirie mai mică, așa cum e echitabil. Consider un abuz să faceți altfel.”
La care moș Postolache a izbucnit:
„Mă fătucă, tu nu-ți știi locul. Nu știi unde să te oprești, crezi că toate ți se cuvin, așa ... țac-pac. Nici nu ți-au dat măsele de minte și faci instrucție cu noi toți, de parc-am fi la tine la școală.”
Era primul care-și permitea așa, să mă mustre, de la coana Calița și de la duduia Monica încoace. Cred că a ținut-o în el de mult, a copt-o pe toate părțile. Madam Cioca-Boc a lătrat și ea la mine, încurajată de atitudinea lui bărbat-su: „N-ai decât să pleci, să-ți cauți altă gazdă. Noi nu te ținem aicea cu sila.”
Am zâmbit și m-am ridicat de la masă, aruncând șervețelul într-o parte. „Precis asta am să și fac.” Lulache a întins mâna disperat: „Nu, Vera, nu, te rog.” Tat-su a spus: „Stai aici mă băiete.”
M-am adresat lui Lucian: „Rămâi cu ei, aici e locul tău, oricum n-ai fost în stare să spui nimic ca să-mi iei apărarea.” Mi-am luat haina, am ieșit și am luat-o înainte, încotro am văzut cu ochii, zâmbind în sinea mea știind că va veni după mine. Mergeam cu încrâncenare, el striga disperat: „Vera! Vera!”
„Să nu cumva să creadă că în dragoste există compromis. Nu există. E simplu: cine iubește se supune. Întotdeauna. Cel care nu iubește, poruncește. Mă amuză jocul ăsta. Sunt o dresoare, dresoare de inimi” gândeam.
La un moment dat am trecut fără să-mi dau seama – nici eu nici el – frontiera invizibilă spre partea rău famată a cartierului, acolo unde după spusele lui madam Cioca-Boc „o fată nu se poate plimba nici măcar cu un băiat”. Îl auzeam țipând din spate să mă opresc, să-l aștept, să nu-l părăsesc, să nu plec. La un moment dat a reușit să mă ajungă și m-a luat de mână. M-am smucit și i-am zis: „lasă-mă”.
În locul lui mi-a răspuns o altă voce. Groasă și aspră. „ Cine ești tu bă de te ții după fata asta așa frumoasă? Ia hai, valea! N-auzi că ți-a zis s-o lași în pace?”
M-am uitat în jur și la Lucian – eram înconjurați de 6 bărbați zdraveni, toți cu priviri întunecate. Instinctiv, m-am lipit de Lulache și am început să țip. Cercul se strângea în jurul nostru. Undeva la capătul străzii – care puțea a porcine – vedeam o cișmea și auzeam o muzică de crâșmă. Amănuntele astea mi s-au întipărit în minte, ca dintr-un film de groază. Ca la un semn, au tăbărât cu toții pe el, cu pumnii și cu picioarele. N-am știut că spinarea unui om lovit răsună ca o tobă. Nu văzusem în viața mea, decât nevinovate – așa mi se păreau acum – bătăi de copii. Eu țipam, țipam în neștire. Nu știu de unde, din senin, de după un colț a apărut o patrulă de miliție, probabil că fac de jurnă prin zonă; huliganii s-au risipit pe dată, de parcă filmul de groază se încheiase iar acum eu rămăsesem cu realitatea, o realitate crudă. Eram singură cu un bărbat lovit și plin de sânge, inert, cu alți doi bărbați lângă noi, care nu știau nici ei ce să facă. M-am gândit, Puicuțo, că ar putea fi mort. Îți dai seama. Mort din cauza mea. Am îngenuncheat lângă el și am început să plâng cu disperare și să strig – vă rog, vă rog din suflet, faceți ceva.
Unul dintre milițieni a dat fuga la acea cârciumă din capătul străzii și s-a întors cu un altul care a spus: „repede, dați-vă la o parte, sunt doctor”. Lucian zăcea fără suflare. Bărbatul s-a aplecat asupra lui. „Unde a fost lovit?” „În spate cu pumnii și picioarele” am spus tremurând ca varga. Atunci el mi s-a adresat din nou: „Ai o broșă, un ac de păr, ceva ascuțit? Dacă nu intervenim moare”. Mi-am adus aminte de broșa pe care voise Lucian să mi-o dăruiască. Norocul lui – că o avea încă la el, i-am scos-o din buzunarul pantalonului. Cel care se pretindea doctor a scos bricheta și a sterilizat acul, apoi a spus „s-ar putea să nu fie destul de lung, dar să încercăm” și i l-a înfipt lui Lucian sub clavicula dreaptă, încet, după ce i-a desfăcut pardesiul, și tot încet l-a tras înapoi. Lucian a scos un geamăt prelung și a deschis ochii. Arăta ca un claun: fața, albă ca varul, i se pătase de stropi fini de sânge. „Respiră. Acuma poate fi dus la spital. Mă duc să telefonez după o ambulanță”.
Nu mai știu amănunte. Cum a venit Salvarea, cum ne-am urcat, unde a dispărut doctorul când am ajuns la Urgență, crede-mă, toate astea lipsesc. Știu doar că atunci când m-am dezmeticit la spital, eram într-un salon cu vreo douăzeci de paturi, ocupate de tot atâția bărbați cu perfuzii în venă, unii cu tub pentru respirație artificială, iar eu îi țineam lui Lulache mâna liberă în mâinile mele.
„Te rog, Vera”, a spus el șoptit dar cu nebănuită energie, „promite-mi că ai să fii soția mea.”
„Da,” am răspuns mecanic, „promit”.
Așa am ajuns Pucuițo, să-mi leg destinul de acest om, fără ca să fi avut nici cea mai mică intenție s-o fac. Nu mi-am închipuit că destinul e atât de peremptoriu. Bine, acuma aș fi putut să-mi iau cuvântul înapoi și chiar m-am gândit s-o fac, dar pe de altă parte, surioară, ce să mai aștept? Și cât să mai aștept? Am douăzeci și unu de ani. Toate colegele mele de facultate au familia lor, unele au și copii. Și la urma urmei, ce dacă e muncitor și cam sărăcuț cu duhul? Un intelectual rasat ca Þintescu – amoral, fără niciun principiu de viață, era mai bun? Sau un „tovarăș” ca Gigi Botezatu, care-și încornorează nevasta cu prima fufă? Mai bine unul care nu e uns cu toate alifiile și care în plus, mă adoră. Îmi dau seama ce veți spune – că fac o mezalianță. Știu. De aceea nici nu v-am mai invitat la o ceremonie de cinci minute la Sfatul Popular.
Și mai este ceva: m-am întâlnit deunăzi cu Gheorghiță, fratele lui Ristache, fostul meu elev de la Cocorăști. A dat la o școală profesională din București și mi-a adus vești de la țară. Am onoarea să te anunț că stimabilul Þintescu și domnișoara Fifi s-au căsătorit! Savantul-biolog și franțuzoaica au brevetat o invenție de proporții în materie de genetică: un copil care se va naște la cinci luni. Probabil că fericita mamă va fi moșită cu abnegație de doctorița Monica. Părinții lui Marcelino-Purcelino nici nu mai ridică ochii din pământ de rușine. Aproape că aș fi zis că există o dreptate dacă n-aș fi auzit și altă veste care m-a dat peste cap. Tovarășul Botezatu cu amicii lui de complot i-au făcut-o în cele din urmă conului Mișu. Gigi e acum noul director al școlii. Ce noroc că atunci, în disperarea mea, i-am dat în vileag cu ce auzisem (la care conu Mișu a spus: „știam”); acum sunt cu conștiința împăcată. Dar iată că tot l-au răpus. Și cât de mârșav au procedat, l-au invitat la un păhărel „unul mic tovarășe director, ca-ntre prieteni”, apoi la încă unul, apoi i-au dat o cafea în care au turnat vodcă și bietul conu Mișu nu și-a dat seama când și cum s-a făcut criță: nefiind băutor nu ține la băutură. Tocmai adusese salariile cadrelor didactice de la Urziceni. Ticăloșii l-au culcat în șanț, ca și cum ar fi căzut el singur de beat, cu servieta lângă el, apoi i-au furat servieta și au adus pe cineva de la raion să constate delictul. Conul Mișu nu se trezise. A fost muștruluit și destituit a doua zi din funcția de director. Și când mă gândesc câte speranțe își făcea privind „omul nou” pe care orânduirea asta trebuia să-l producă, diferit de burghezul cu patimi caragialești, lipsit de scrupule și pus pe capătuire. Iată că s-a înșelat; ca mai toți oamenii idealiști și de treabă nu credea că lucrurile pot ajunge până într-atât și a plătit cu propria lui onoare. Săracul conu Mișu!

[Pe spatele ultimei scrisori stă scris cu litere bătute la mașină:
„Materialul constituie probă la dosarul nr.... din data ...
pe rolul Tribunalului Militar Craiova,
inculpată: Vera Istratiuc, (înfiată Helmans, căs. Postolache).
învinută de: opinii dușmănoase la adresa PCR, a clasei muncitoare și a orânduirii socialiste ]

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!