Nina așteapă să vină meditatorul. Anul acesta învață după-masa, iar acum este ora 8 dimineața. Abia s-a întors după ce a dus-o pe Crina la școală și a alergat ca să nu întârzie. Crina a devenit mai dezghețată anul acesta. A învățat o metodă originală să se apere de băieți, una pe care a experimentat-o întâi pe Nina. A învățat să-i gâdile până leșină dacă sunt răutăcioși cu ea. Întâmplător a descoperit acest lucru cu sora ei când vrând să o dezmierde, o luase pe după mijloc și rămăsese surprinsă că Nina a sărit cât colo! Asta se întâmplase anul trecut când fuseseră cu Bunicul la stăvilarul Ciurel. Ce necăjită era atunci Nina, din pricina profei de geografie!
Aceasta se lăsase îmbunată după ce Bunicul cumpărase din banii lui un superb serviciu de cafea și i-l dăduse Ninei să i-l ofere la începerea noul an școlar.
- E din partea clasei, nu-i așa, întrebase profesoara, cântărind în brațe cutia voluminoasă pe care Nina abia i-o pusese în brațe.
- Nu, răspunsese Nina timid, e din partea mea.
- Aaaa! Făcuse Tovarășa și o pupase pe Nina pe amândoi obrajii.
Așa că anul aceasta Nina fusese iertată și așa cum și merita – lua numai zece la geografie , sau „geogravarză” (cum zice Bijboc, cel de la care se trăgea toată tărășenia). „Mateoftica” (pentru a-l cita iar pe Bijboc) rămăsese singura materie de neînvins, și bietul Bunicul își încercase și el forțele și răbdarea cu ea și n-o răzbise nici el, deși preț de o zi Nina crezuse că împreună, reușiseră s-o învingă. A doua zi Nina nu s-a sfiit să ridice două degete și să iasă la tablă deși rezultatul nu-i ieșise ca celorlalți copii, cei care erau tari la matematică. „Pe mine m-a ajutat Bunicul”, a spus ea mândră. Și după ce a scris problema pe tablă și terminând, a pus cuminte mâinile la spate, Mustață a luat o cretă roșie din cutie și a început să taie și să tot taie fără milă.
Nina n-a avut inimă să-i reproșeze ceva Bunicului. Bine, ceva-ceva tot fusese corect și Nina luase șase, nu patru, dar Bunicul văzuse până la urmă carnetul de note și se întristase. Reușise în cele din urmă să-l convingă pe Tata să-i pună meditator Ninei pentru anul acesta. Nina era în clasa a opta și în vară dădea examenul de treapta I la liceu. La orice liceu se cere matematica și chiar și copiii buni ca Bogdan Simu fac meditație. Dar și găsirea unui meditator era o problemă. Acesta își testa în general elevii înainte să-i ia la meditație. Trebuia să nu aibă „lacune” iar Nina fusese acceptată cu greu tocmai din acest motiv.
- Fir-ar a naibii să fie de treabă, de fapt nu s-a schimbat nimic, reflectase Bunicul cu glas tare. Un copil de muncitor e ca și înainte, n-are nicio șansă să învețe carte, pentru că ai lui nu se pricep să-l ajute, iar ceea ce face la clasă nu-i suficient. Numai ăia care sunt intelectuali din tată-n fiu își văd copiii mai departe, la liceu, ca să facă și ei ceva în viață.
Meditatorul fusese găsit în cele din urmă, dar banii de meditație erau un mare prilej de enervare pentru Tata și de cicăleală și scoatere de ochi pentru Mama Puica.
Soneria sună în sfârșit și Nina deschide ușa, poftindu-l pe tovarășul profesor să intre. E un individ între două vârste, îmburicat și chelios.
De cum ajunge în camera Ninei și vede transperantele trase și lumina aprinsă, proful o înfruntă, enervat: - Ridică transperantele, copile, ce crezi că aici suntem la casa de toleranță?
Nina nu pricepe ce-i aia „casă de toleranță” dar simte un fior rece pe șira spinării, ca de fiecare dată când e repezită.
- Da, răspunde și se execută numaidecât.
Nina a învățat că „Da”, acest cuvânt atât de scurt e cheia magică ce o scutește de multe belele și suferință. Un fel de șperaclu care lasă mâinile bătăușe în jos, închide în gură înjurăturile pe jumătate ieșite și netezește vorbele aspre.

Nina a pare să fi ajuns la un modus-vivendi cu Tata, cu Mama Puica, cu tovarășele de la școală, ba chiar și cu fostele ei prietene. Fiecare fetiță și-a făcut anul acesta un „caiet de amintiri” în care celelalte colege scriu câteva cuvinte, poate o poezie, desenează o floare sau o inimă sau lipesc câte un chip frumos decupat de pe vreun ambalaj de săpun, ca să rămână acolo, după ce se vor despărți și vor începe o altă etapă a vieții, fiecare pe drumul ei. Copilăria aproape se terminase, începea pubertatea. Răutățile se mai topiseră acum, când urma un examen greu și despărțirea de colegi. Chiar și antipatica de Mimi Popescu îi scrisese în caiet Ninei: „Într-un coș cu viorele ședeau două păsărele. Amândouă ciripesc, eu pe tine te iubesc”.
Când nu scriu în caietul cu amintiri fetițele repetă comentariile în pauză. Tu câte comentarii ai învățat? Eu sunt abia la jumătate. Aceste comentarii (literare!) vor fi subiect de examen. E de fapt o întrecere între meditatori mai mult decât între copii. Nina nu face meditație și la română, dar i-a făcut rost Bunicul de la o fetiță mai mare ai cărei părinți vin la el la atelier. Nina ar fi vrut s-o roage pe Flori ... dar Flori nu mai stă în cartier. A văzut-o într-o zi în oraș, cu un băiat de mână și Nina s-a bucurat și i-a sărit înainte ca un cățel dar Flori i-a dat un „Bună” distrat și a trecut mai departe. Se pare că fetițele mici n-o mai pasionează ...
Nina dă la Sanitar. Bogdan Simu la mate-fizică, mai precis la Teoretic 43. Ana Mia dă la Filologie iar Mimi Popescu și Cerasela își încearcă norocul tot la mate-fizică deși n-au nici în clin nici în mânecă cu matematica sau fizica. Bijboc se mulțumește cu industrialul și spune tot timpul bancuri tâmpite cu Bulă.
În timpul liber care-i mai rămâne după ce-și face temele, ia ore la matematică și învață comentarii pe de rost la română, Nina citește povești. Uneori i le citește Bunicul. Alteori îi face diafilme, acestea fiind un fel de pelicule ca cele pentru aparatul de fotografiat, care încap într-o cutiuță și sunt proiectate pe perete cu un aparat ca o cutie.
O anume poveste e preferata Ninei. Povestea se numește „Zâna lacului”. E vorba despre doi tineri care trebuiau să se căsătorească. Băiatul, fiul morarului, deși fusese sfătuit de părinți să nu se ducă pe marginea unui anume lac unde trăia o zână rea, se duce totuși și dispare în adâncuri. Mireasa află că pentru a-l salva trebuie să ajungă undeva pe un vârf de munte de unde să aducă niște unelte de tors cu totul și cu totul din aur, să le arunce în lac și s-o îmbuneze pe zână. După ce le aruncă, unul câte unul, fiul morarului apare dintre ape, întâi capul, apoi până la jumătate, apoi cu totul. Dar cei doi nu se mai întâlnesc pentru că furia apelor îi desparte. Abia către apusul vieții, când cei doi sunt înfățișați ca păstori singuratici, ajung fiecare cu turma lui de oi pe maluri opuse, vâzându-se dar fără să se poată atinge. Povestea a impresionat-o atâta pe Nina încât plânge de fiecare dată când o citește sau o vizionează. Și și-a făcut loc și în vise. Într-o noapte o visează însă pe Mama în locul băiatului de morar iar pe ea și pe Crina de cealaltă parte a apei, în locul miresei. Mama are o figură atât de tristă și se uită spre ele cu atâta durere încât după atâția ani Nina pricepe că în locul acela unde se află ea, Mama nu e fericită. Poate că acel bărbat pentru care le părăsise nu era atât de bun pe cât crezuse ea când a hotărât să plece. Sau poate că din capul locului nici nu fusese vorba de vreun bărbat.

A venit în sfârșit și ultima oră de clasă. Toate fetele sunt îmbrăcate în niște rochițe făcute pe comandă, din același material pentru toate dar cu culori diferite. Nu mai poartă uniformă de două săptămâni. Acesta e obiceiul școlii. Nina poartă o rochie roșie cu buline albe, așa cum a stabilit diriginta pentru fetele brunete. Cele blonde poartă rochii albastre cu buline tot albe. Băieții vin în uniformă dar cu batiste la buzunar din același material ca rochițele fetițelor. Se nimerește ca ultima oră să fie de desen. În clasa a opta, ultimul trimestru au făcut desen tehnic. În loc de pensule și tubulețe cu vopsea sau cutii de acuarelă, copiii mânuiesc echerul, rigla, compasul și raportorul. Ninei nu-i place, ar fi vrut să continuie cu desenul artistic, chiar dacă nu avea cine știe ce aplecare. Spre deosebire de Nina, Crina desenează foarte frumos, și Bunicul are un mare merit în asta, pentru că el a învățat-o să combine culorile și să traseze contururile. A învățat-o să observe în natură fluturii și florile și să le transpună pe hârtie. Și pe Nina a învățat-o, dar se pare că mai trebuie să ai și talent, iar Crina l-a moștenit cu siguranță pe Bunicul.
Uneori însă Crina pare că are prea mult talent și are idei stranii pentru vârsta ei. Impresionate de o emisiune numită Teleenciclopedia, unde se prezintă printre altele și modul de viață al animalelor din sălbăticie, cele două surori au discutat mult timp despre cum sunt mâncate antilopele de către lei și tigri. Crina a ilustrat un asemenea episod într-o interpretare personală, desenând o felină cu o burtă transparentă și purtând în ea o antilopă întreagă. Blana felinei avea în loc de dungi sau pete un fel de medalioane în care se găsea câte un mic cap de antilopă, de parcă ar fi vrut să accentueze că felina nu era decât suma antilopelor mâncate de-a lungul vieții. Nina intuiește cumva acest mesaj și face analogii. Nu erau oare mulți din oamenii mari (ca și dintre copii) asemănători tigrilor?
Involuntar aproape, Nina se uită spre banca lui Bijboc. E fără să vrea atrasă de sunetul care iese dintre buzele lui. Pfuu.. Pfuu.. În loc să deseneze, Bijboc ține echerul în mână ca pe un pistol, făcându-se că-l împușcă pe proful de desen care stă cu spatele. Când vede că Nina se uită la el, întoarce „pistolul” spre ea făcându-se că o ochește. Nina ar vrea să se amuze dar nu poate. Întoarce capul și-și vede de treabă până când clopoțelul sună pentru ultima dată.

După două săptămâni a sosit și marea încercare. Într-o mare de copiii și de părinți sau alte rude, Nina s-a trezit condusă pe un drum fără întoarcere. Din curtea supraaglomerată a liceului ajunge într-o sală de clasă unde numele ei e afișat pe ușă și e nevoită să prezinte buletinul profesoarei care împarte niște foi ștampilate pentru examen. Sunt două profesoare la asistență. După ce toți elevii sunt așezați în bănci numai cu instrumentele de scris asupra lor și se face o liniște mormântală, intră în clasă un al treilea profesor cu un plic în mână care conține subiectele la limba română, apoi iese. Când limbile ceasului arată ora fixă, una din profesoare arată plicul elevilor, ca să vadă că este sigilat, apoi îl desface și începe să scrie pe tablă subiectele în timp ce cealaltă profesoară se uită cu un ochi de vultur la mâinile elevilor, să nu cumva să dea la iveală vreo fițuică.
Nina începe să scrie. Profesoarele patrulează cu rândul printre bănci.
Ritualul se repetă și la examenul de matematică, care urmează după o zi de odihnă în care Nina mai repetă o dată materia cu meditatorul. Acesta e sceptic în ceea ce privește capacitatea Ninei. Deși a rezolvat cu ea toate problemele din manual, nu exista nicio garanție că ea nu le va încurca, având în vedere că totul fusese în pripă, iar cunoștințele Ninei sunt ca o casă fără fundație. În spune în față toate aceste lucruri, pe un ton sec și fără pic de cruțare, în timp ce Bunicul stă în picioare încruntat, dar nu supărat pe Nina.
După altă săptămână de emoții, așteptare și speranță, vine vorbă în cartier că s-au afișat rezultatele la admiterea în treapta I. Aceeași mulțime din ajun, copii, părinți și alte rude ocupă curtea dar acum nu mai e acea atmosferă de tăcere îngrijorată ci toată lumea se manifestă asurzitor.
Nina îl vede în mulțime pe Bijboc, care scăpat fiind de emoții, a venit să se uite pe unde au dat toți colegii lui. El unul a intrat la mecanică cu 3 și ceva la matematică și cam tot atâta la română, dar umblă țanțoș și afectat ca un fante de mahala de parcă ar fi intrat cu 10.
- Tu ai picat, îi azvârle în treacăt Ninei, care crede pe moment că e doar o glumă proastă de-a lui.
Bunicul îi trage o înjurătură, apoi luând-o pe Nina de mână intră în mulțimea care se înghesuia la ferestre încercând să ajungă până la liste ca într-o mare agitată. Nu reușesc decât să se lase împinși de la spate de alți adulți cu copii la fel de doritori să ajungă la liste. Cei care și-au văzut numele ies prin lateral. Cei admiși chiuie și se îmbrățișează. Ceilalți plâng de rup pământul. Câțiva din fața lor au reușit să se cațăre pe pervaz. Unul din el – e un părinte – țipă – bravo, bă, i-ai făcut praf, ești la locul 38, cu 9.05! După care se dă jos și Bunicul o saltă pe Nina în locul lui. Cu inima tremurând de emoție și vedere încețoșată, Nina parcurge cu ochii primul șir cu foi A4 dactilografiate, una sub alta, apoi șirul următor spre spre dreapta. Dar, deși a parcurs lista până la capăt, nu și-a văzut numele. Bunicul s-a agățat și el de grilajul de la geamul următor, acolo unde sunt afișați respinșii. Când a dat cu ochii de numele Ninei a scos un oftat atât de adânc încât Nina a venit imediat lângă el și a văzut și ea chipul dezastrului. Numele ei e al patrulea sub linie. Lacrimile au început să-i curgă pe obraji.
Se întorc la Tata care așteaptă pe margine cu Crina și le dau trista veste. Nici nu era greu să priceapă dinainte să deschidă gura.
- Sigur, izbucnește Tata cu un dispreț devastator după un prim moment de perplexitate, domnișoara se smiorcăie. Cum era când dormeai ca beșnița pân’ la prânzu-ăl mare? Sigur, își strâmbă gura într-o parte, ca și când ar fi vorbit cu altcineva, avea timp să asculte muzică, să se plimbe creanga la ta-su mare la atelier, să se joace cu soră-sa. Și am mai băgat și o groază de banii în curu’ ei! Să mai pupi tu, putoare, pregătire în vecii vecilor!
Bunicului i se rupe inima. El înțelege durerea Ninei precum și faptul că e de fapt nevinovată. Lulache nu înțelege nimic, se simte doar jignit în orgoliul de părinte că fii-sa a dat chix în timp ce copiii altor părinți au adus în casele lor motive de sărbătoare. Îi tot dă înainte, batjocoritor, cu reproșurile.
Problema este însă alta acum și e una urgentă. Trebuie să-i ia repede actele Ninei și s-o înscrie cât se poate de iute la un liceu unde au mai rămas locuri, că altfel i-o iau alții înainte și ajunge „în câmpul muncii”. Bunicul e cel care stă la coadă la secretariat, el e cel care vine într-un suflet cu dosarul subsuoară, el e cel care oprește un taximetru și tot el e cel care – aflând, el știe cum, unde au mai rămas locuri libere – vine cu ideea s-o înscrie pe Nina la liceul industrial de chimie care se află undeva pe lângă lanul de grâu unde obișnuia s-o ducă în copilărie. Măcar acolo poate aprofunda una dintre materiile pentru Medicină (dacă nu-și schimbă gândurile) și poate iese și cu o meserie elegantă, că nu se știe niciodată. Bunicul nu și-o poate imagina pe Nina „la șaibă”, adică stând în picioare la strung într-o fabrică, în mizerie și curent, dar și-o poate imagina operator chimist, într-o curată cameră de comandă a unui mare combinat, unde te uiți la aparate și apeși pe butoane. Cât despre poluare, se știe că mai multă vine pe orașe decât e în interiorul uzinei.
Toate astea le spune cu glas tare, ca s-o mai distragă pe Nina de la suferință. De partea cealaltă a banchetei din spate, Crina îi mângâie mâna surorii ei și tot din aceleași motive. Tata, care s-a urcat în față, încă mai bombăne izbucnind când și când în barbă pătimaș: proasta dreacu’! proasta dreacu’! Taxiul se apropie de destinație.
Bunicul o ia înainte. Nina intră în urma lui pe poarta liceului. Are oare atâta importanță că intrarea s-a făcut pe ușa din dos? Peste câteva zile află că rușinea nu-i aparține numai ei: Mimi și Cerasela au picat și ele cu brio.

După o vacanță în care Tata a pedepsit-o pe Nina neducând-o nicăieri (la mare sau la munte) iată că a sosit și prima zi de școală. Nina a avut doar serbarea, de la care a venit încântată – e liceană acum, cu sarafan bleumarin și servietă. O singură mică dezamăgire – de mâine va începe practica la niște blocuri în construcție și va trebui să îmbrace un halat urât peste frumoasa ei uniformă, ca la „atelierul” pe care-l făcea la generală. Practica e un fel de atelier combinat cu muncă patriotică. Ceva mai târziu vin și Tata cu Crina care a început serios cursurile clasei a 5-a chiar din prima zi. Tata și-a luat o zi liberă ca să o ia de la școală pentru că Bunica e la băi fiind reumatică, iar Bunicul are de lucru la o comandă și în fine Mama Puica a dat o fugă până la țară.
De cum intră în camera unde o așteaptă sora ei, Crina se trântește pe pat și începe să plângă cu sughițuri.
Nina e uimită – Crina nu obișnuia să plângă niciodată! Ce s-a putut întâmpla ca s-o scoată pe sora ei din calmul ei placid? Ce a putut-o afecta atât de tare?
- Mi-au zis „Postolache-prostolache”, mărturisește Crina printre suspine.
Tovarășa de română a întrebat că „ce nume-i ăla Carina?” Copiii i-au spus că e mângâiată „Crina” dar tovarășa a decretat, necruțătoare: la ora mea te cheamă Postolache și atât.
Intimidată că ea nu are nume de botez la ora de română, Crina n-a fost în stare la recapitulare să scoată o vorbuliță. De aici porecla. O începuse cu stângul.
Tata spune ironic și cu emfază, strâmbându-și buzele a dispreț: Sigur, că da, nu mai ești cocoloșită ca la unu-patru, că n-a mai fost tac-tu să dreagă busuiocul. Ãsta-i impactul cu planeta!
Crina se oprește din plâns parcă uimită. Își saltă capul dintre perne și repetă cu convingere și parcă triumfător: Impactul cu planeta! Impactul cu planeta!
Ultima găselniță a Crinei este să repete ultimele cuvinte din frazele lungi. Le repetă cu atâta convingere că cine nu știe crede că-l îngână pe vorbitor. Obiceiul i-a adus deja o căruță de palme de la Mama Puica și de la Tata care nu-i rămâne dator nici acum, deși nu are scuza că de atâția ani nu cunoaște ciudățenia fiicei sale. Dar doamna Broască trebuie servită cum trebuie.
Problema rămâne cu profesorii și profesoarele Crinei, care acum vor face cu toții cunoștință cu obiceiurile elevei lor. Nina se gândește disperată că Bunicul va trebui să cumpere câte un serviciu de cafea pentru fiecare. Cum o să le care sora ei?

Odată ce a început practica, Nina a făcut cunoștință cu o sumedenie de fete de la toate clasele a noua. Toate fetele au fost amestecate, apoi împărțite după alfabet și repartizate să meargă în fiecare dimineață în grup, de la liceu, însoțite de o profesoară, la câte un bloc abia terminat și să curețe molozul rămas cu mătura, ca niște gospodine ce-și aduc aportul la darea în folosință a respectivelor locuințe. Nina poartă un halat albastru, muncitoresc, și băsmăluță din același material. Li s-a spus fetelor că pot veni și în uniformă de PTAP (pregătire pentru apărarea patriei) care arată tot ca un fel de salopetă albastră, dar Ninei nu i-a plăcut niciodată să poarte pantaloni. Băieții au fost duși pe alt șantier, să facă alte munci, pesemne mai virile.
Astăzi e într-a doua săptămână de practică. Mai are una. Deși nu e vreo zi specială, Nina a fost întoarsă toată ziua. A întârziat și profesoara a certat-o. La pauză, când s-a dus să facă pipi în WC-ul din apartamentul pe care l-au măturat, a fost neatentă, a atras prea tare apa, de a rămas cu lanțul în mână. Și nici nu și-a făcut norma. E o zi caldă și a nădușit. Speră ca până la sfârșit să recupereze. Mai are trei încăperi.
Apoi se întoc la liceu unde fac prezența la plecare cu tovarășa îndrumătoare de practică. În timp ce tovarășa strigă de pe listă, se aude un ciocănit la ușă – o altă profesoară intră precipitat și-i șoptește ceva la ureche tovarășei, apoi întreabă cu glas tare:
- Cine e fetița Postolache?
Nina se ridică în picioare.
- Să te duci la bunicii tăi direct. S-a primit un telefon la cancelarie. Ai înțeles, nu mai treci pe acasă. Te duci la bunici, cât de repede poți.
Pe Nina o scaldă brusc transpirația din cap până-n picioare. Întreabă, piedută:
- S-a întâmplat ceva cu Bunicul sau Bunica?
- Nu. Ai destule bilete?
Tovarășa profesoară scoate din geantă două bilete negre de autobuz și două roșii de tramvai și i le înmânează Ninei.
După ce Nina iese din clasă, îi șoptește la ureche colegei ei, cu grijă să n-o audă celelate fetițe:
- A murit sora ei.

Nina ajunge într-un suflet la atelier. A alergat de aproape i-a ieșit sufletul. Atelierul este închis prin față, așa că se duce la intrarea di curtea din spate. Acolo vede lume adunată și o mașină de Salvare. O doctoră în halat dă din mâini și explică pe un ton auctorial. Ușa este deschisă. Sunt acolo toți, Tata, mama Puica, Bunica și Bunicul, iar Nina se liniștește pe moment dar apoi înțelege din conversația care are loc ce s-a întâmplat.
- Cum adică, spuneți că nepoata Dvs. a fugit de acasă pentru că mama vitregă o bătea și a venit aici?
- Cum e posibil ca un copil de 10 ani să moară de congestie cerebrală?
Când Nina înțelege că Crina e moartă, dă un țipăt și dă să se repeadă în casă. Taică-su o îmbrâncește cu brutalitate înapoi. Coversația continuă.
- E rar, dar e posibil. Au mai fost cazuri.
- Dacă a suferit un traumatism.
- Sau dacă suferea de inimă.
- Crina nu suferea de nimic! sare cu gura Nina. Poate să vă confirme doamna doctor Grigorescu, doctorița noastră de circă.
- Tu să taci din gură, rahat cu ochi, că nu te-a-ntrebat nimeni pe tine. Eu sufăr de tensiune. Asta probabil că se moștenește.
- Se moștenește pe dracu! Luciane, nu mai minți, tu n-ai moștenit nimic de la noi.
- Dacă aveți îndoieli că fetița a murit din cauze naturale o ducem la „Medico-Legal” să-i facă autopsia. Oricum eu nu am făcut decât constatarea de deces, certificatul nu pot să vi-l emit eu. Dacă vreți chemăm și procuratura, dar vă avertizez că Dvs. ați primii suspecți. Decesul a survenit la Dvs. în casă.
Când aude de autopsie, Bunicul fuge repede în casă ca s-o apere cu trupul lui pe Crina să nu fie luată de niște străini haini să fie ciopârțită. Lacrimile i se înnoadă în barbă. Hohotele de plâns se aud în urma lui din curte.
Bunica dă să se repeadă la Puica, dar bijutierul cocoșat din colț, bărbatul lui Tanti Zoe care s-a măritat și ea în sfârșit, se bagă între ele și le desparte.
- Cum ai putut să-mi omori copila? Ce i-ai făcut? Tu ai bătut-o, Crina mi-a spus înainte să moară! Unde i-ai dat, grasă nenorocită? întreabă Bunica. În cap?
- Ce tot guiți acolo? Hai, sictir! Hai sictir! zbiară Puica, acoperind plânsul Bunicului și disperarea acuzatoare din vocea Bunicii. Femeia pare un papagal mare și rău care dă cu ciocul în stânga și-n dreapta. Bunica însă nu contenește cu ocările și acuzațiile către nora ei.
- Ai tăcut? Ai tăcut? repetă într-una aceasta.
Tanti Zoe o secundează și ea pe Bunica făcând-o pe Puica criminală.
- La doctor! La doctor! țipă ascuțit Puica drept răspuns. În loc să ziceți mersi că am acceptat să cresc niște răsfățate obraznice! Puteam să-i cer bărbatului meu să le dea la orfelinat și asta mi-a și spus că ar fi făcut dacă nu-l luam eu!
Tata are o figură de om depășit de situație. E speriat că soția lui ar putea ajunge pe mâna legii, exasperat de toate necazurile pe care fata lui cea mică – iată, și moartă – i le face. Știe că e judecat ca un om fără inimă, dar în fond ce vină are el în toate astea? Se așează pe ciuci cu capul în mâini.
Când Nina – care a intrat până la urmă în casă în ciuda interdicției, se întoarce într-un târziu de mână cu Bunicul, plângând, Tata nu mai poate răbda. O ia pe fiica lui cea mare după umeri și îi spune:
- Hai acasă.
Pe drum, văzând că Nina nu se poate opri din plâns, adaugă, referindu-se la Crina:
- Sărăcuța, așa i-a fost scris, nu e vina nimănui.
Ajunsă în sfârșit acasă, în camera ei, Nina se culcă singură în patul în care până ieri dormise cu sora sa. Încă mai speră că totul nu e decât un coșmar, un vis îngrozitor, că mâine o să trezească și că realitatea va fi diferită.