agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2017-03-26 | |
Am depus actele pentru căsătorie de îndată ce eu mi-am luat diploma. Pe atunci căsătoriile cu cetățeni străini trebuiau aprobate de Consiliul de Stat și în ultimă instanță, de Ceaușescu. Actele trebuiau depuse la Comitetul Central, era un birou special, care era deschis pentru public doar o dată pe săptămână. Stând la coadă, am cunoscut o doamnă care era profesoară de germană, cam la vreo treiezeci de ani și care voia să se mărite cu un austriac. Mi-a spus că din momentul în care spusese asta la școala unde preda, nu mai fusese primită la ore. M-am gândit că fusese bine că așteptasem întâi să termin cursurile. Diana, așa se numea, mi-a zis să-i spun pe nume, lucru care m-a stânjenit la început, mi-a dat numărul ei de telefon și adresa și a zis că dacă am nevoie de meditații la germană, pot să vin la ea. Era unicul ei mijloc de întreținere.
A început apoi lunga așteptare timp în care mi-am luat inima-n dinți și le-am spus alor mei. Spre surpinderea mea, n-am luat mardeala la care mă așteptam doar că mămica a făcut ochii mari când a auzit că mă măritam cu Hans, nepotul ei vitreg. M-a descusut cum de venise el la mine și i-am explicat că „trădătorul” care-i dăduse adresa era chiar propriul ei frate bun. M-a interogat apoi despre familia lui Hans din RFG, dar cum el nu-mi spusese mare lucru, i-am spus și eu că nu știu. După care am continuat să aștept. În tot acest timp, coana Puica nu mi-a mai căutat pricină. Luase o atitudine conciliantă și chiar binevoitoare care mie una mi se părea extrem de suspectă, oricât știam că se bucură că scăpa în sfârșit de mine. - Lasă, fă, mă asigura plescăind în timp ce stăteam cu toții la masă, că o s-ajungi o mare doamnă acolo, în RFG-ul ăla, că alde neamu lui Oti e dat dracu, ambițios. Precis au făcut o grămadă de bani, acolo, în Raih, cum spunea ăl bătrân, nea Vili, când vorbea de țara aia a lor. Deși nici eu nu-l înghițisem pe bunicul Vili, mă scârbea felul în care vorbea de taică-su vitreg, cu un dispreț abia disimulat, ca și de țara lui. Nea Costică Doboș, ca tot omul gospodar, se arăta îngrijorat ca nu cumva să aibă ei doi de suferit din pricina plecării mele. Lasă, bre, nu-ți mai face atâtea griji îl liniștea grasa, ce doar n-ai ajuns să crezi ce zic agitatorii ăia prin târg, tot felu de gogoși? Eu tăceam mâlc, știind de povestea Dianei. Pe mine n-aveau de unde să mă dea afară, și pe coana Puica nici atât, dar dacă mergeau pe fir îl puteau da afară de la CFR pe bietul nea Costică, chiar dacă oficial nu-mi era niciun fel de rudă. Le ascundeam și că de la o vreme mă întâlneam cu Diana, ca să-mi dea lecții de germană, și le spuneam lor că mă duc să fac injecții într-un bloc din Bucureștii Noi. Eu știam în nemțește doar Guten Tag, Bitte schön și Nicht hinauslehnen – nu vă aplecați în afară, cum văzusem în tren sub ferestre. Mai țineam minte vag câteva cuvinte din conversațiile cu Hans din acele zile de demult. Și bineînțeles, Vaterland, cum spusese unchiul Oti când ne-am luat rămas bun. Dacă Mama mai izbucnise vreodată în limba tatălui ei cu câte o frază scăpată la mânie, cuvintele îmi intraseră pe-o ureche și-mi ieșiseră pe alta. Habar n-am de ce nu ne-a învățat pe mine sau pe Crina nicio boabă de germană. Poate că era ceva pe care a vrut să-l păstreze doar pentru sine, așa ca pe un secret de dragoste. Pe prețul a două injecții pe săptămână, Diana m-a inițiat în germana uzuală, un minim necesar cât să mă prezint onorabil la ambasadă și apoi în fața autorităților din RFG. Într-o seară, când am ieșit de la ea (era iarnă și se întuneca devreme) m-am speriat într-adevăr. Ea mă conducea până la tramvai și am văzut că ne urmărea, un individ cu pălărie și care ținea un ziar în mână. Am luat tramvaiul în cealaltă direcție și l-am plimbat tot orașul. S-a așezat la distanță în spatele meu și s-a prefăcut că citește. La o stație din fața întreprinderii Suveica s-a urcat un puhoi de lume și profitând de femeile care s-au interpus între noi am coborât la prima și-am luat-o la fugă înapoi cât m-au ținut picioarele. De atunci nu m-am mai văzut cu Diana. Mi-a fost frică să continui. În jur de 1 martie am primit aprobarea și i-am dat telefon lui Hans de la poștă să vină în țară și îndată ce ne-au ieșit analizele medicale, ne-am căsătorit civil. Prima parte din lunga așteptare luase sfârșit, în fapt nici nu fusese atât de lungă. Urma însă acum partea cea mai grea, anume să fie avizate și actele pentru cererea de emigrare pe temeiul urmării soțului și să-mi iasă pașaportul. De la DSS n-aveam încă nicio știre, nu fusesem convocată. În tot acest timp m-am văzut cu Hans doar de câteva ori. Legal era soțul meu, dar el nu putea primi viză de intrare oricând dorea, pe lângă că avea obligații stricte de serviciu și puțin timp liber. Când venea în țară el sătea la un hotel pentru străini din centru, nu cu mine. Iar eu nu eram primită acolo. Ne vedeam în parc. Acolo, pe aleile din 23 August, m-a învățat cu naivitate cum să mă apăr de „atacurile” lui Nea Costică și să-i ard șuturi în testicule. Uite, dacă nu te rabdă inima să-l lași boșorog, poți să-l ții la distanță așa – și mă învăța cum să-i pun piciorul în piept. Greutatea corporală nu mai vine pe baza de suținere și individul vine de-a berbeleacul oricât ar fi de mare, spunea el. Eu îl urmăream cum gesticula cu piciorul și nu-ndrăzneam să-i spun că mințisem. Pe de altă parte, lecțiile astea îmi mai descrețeau fruntea fiindcă mi-l aminteam pe Hans cel de la mare, Hans bătăușul. Într-una din dățile când a venit în țară am făcut un drum la Craiova, mai bine zis în târgul acela de provincie unde copilărise Mama. Ideea era să facem rost de actele necesare că să obțin cetățenia germană, odată ajunsă în RFG. Am aflat cu surprindere că prin căsătoria cu un cetățean german nu deveneam și eu automat la fel. Singurul document care era acceptat era cel prin care se proba jus sanguis, dreptul sângelui, adică ascendența dintr-un părinte german. Odată ce dovedeam că Mama fusese înfiată de Willi Helmans, iar eu eram fiica ei problema era rezolvată. În acest scop, erau suficiente următoarele acte: certificatul meu de naștere, certificatul de căsătorie al părinților mei, certificatul de înfiere al Mamei și pentru că nemții erau foarte scrupuloși și certificatul ei de naștere original – nu cel refăcut după înfiere. De restul s-ar fi ocupat familia lui Hans. Rest care consta în a dovedi că Willi Helmans era la rândul său de origine germană. Ne-am dus deci acolo la țară și am luat legătura cu Nea Martin, neamțul care era bun prieten cu răposatul, de meserie ceasornicar. Am luat legătura și cu fratele Puicăi care ținea acum cofetăria. Dar actele nu le-am găsit. Erau parcă intrate în pământ. Certificatul de înfiere era, dar nu și cel de naștere. De altfel lucrurile se blocau și în alt punct. Părinții mei fiind divorțați, certificatul de căsătorie fusese oprit de tribunalul care pronunțase senința de divorț. Nu rezulta din actul de divorț că Mama se întoarce la numele de Helmans dinainte de căsătorie. Era imposibil de probat că Vera Postolache, mama de pe certificatul meu de naștere era una și aceeași cu Vera Helmans, fiica adoptivă a lui Willi. Linia de sânge se întrerupea. Neputând uza de jus sanguis, singura mea șansă să obțin cetățenia rămânea în acest caz naturalizarea. Asta se întâmpla după câțiva ani de trai acolo, mai ales dacă erai căsătorită și aveai copii. Ce drepturi urma să am în acești ani? mă întrebam îngrijorată, dar Hans mă liniștea mereu cu vocea lui calmă. O să fie bine, ai să vezi. Coana Puica a bătut toba în cartier cu măritișul și plecarea mea și m-am trezit că unii vecini îmi întorc spatele iar alții mai imprudenți din fire și mai nestăpâniți în curiozitate au început să-mi pună tot felul de întrebări. Unii își manifestau abia disimulat invidia – ce-ți pasă ție, pleci, scapi de toate astea. Începuse epoca cozilor și a frigului. Toată iarna o făcusem cu niște papuci groși de lână și cu un halat la fel de gros, ca un palton, în buzunarele căruia îmi băgam sticle cu apă caldă. Îmi cumpărasem gheme cu lână și-mi tricotasem câteva jerseuri, cum învățasem de la Bunica, să am și eu un trusou, dar și ca să-mi alung gândurile rele. Iar mie nu-mi păsa de neajunsurile materiale, care erau moft în comparație cu tot ce îndurasem și aș fi continuat să îndur dacă nu ar fi reapărut Hans în viața mea. La remarcile vecinilor mei răspundeam că plecam doar fiindcă mă îndrăgostisem și că nu vedeam niciun neajuns în viața de zi cu zi, de teamă ca nu cumva să fie provocări. La fotograful la care mi-am făcut pozele pentru pașaport m-am speriat și mai tare când am aflat că voi fi probabil interogată de securitate în legătură cu motivele plecării și că eram în pericol să fiu racolată ca agent. Ai grijă ce spui, duduie, mi-a zis bărbosul cu figură de anarhist rus când îmi dăduse fotografiile și filmul developat (eram într-un gang prin centrul vechi), nu-i da înainte cu treaba cu îndrăgostirea mai bine spune că e glasul sângelui la mijloc și dacă poți fă pe proasta cât mai mult. A început să se înfiripe în mintea mea un întreg scenariu fatalist. Mi se părea că sunt urmărită permanent. Mă temeam să nu vină Miliția la noi și să mă aresteze pentru cine știe ce pricină. În fapt a și venit o dată, dar numai pentru că madam Ioanițoaia o reclamase pe coana Puica că nu plătea întreținere pentru nea Costică. Mă temeam apoi că „mămica” o să mă otrăvească acum când știa că mă mai apăra nicio lege. Mi-aș fi permis să mănânc la restaurant (Hans îmi schimba mărci de câteori venea și-mi dădea leii), dar mi-era rușine să mă duc, o femeie singură. Mă mai temeam și că n-o să obțin pașaportul niciodată sau că unchiul Oti o să moară între timp și că Hans se va răzgândi și va da divorț de mine. În fine, a venit și ziua cea mare. Am fost chemată să semnez o declarație că nu am nicio pretenție de la statul român pentru munca prestată (adică pensie) – nu aveam, că nu prestasem nicio muncă. Că mi-am vândut toate proprietățile – nu aveam niciuna, că eram în indiviziune cu „mămica”. Că accept de bună voie să renunț la cetățenia română – am semnat. Am fost întrebată ironic dacă se terminaseră românii de a trebuit să-mi aleg un neamț. Am spus că eram și eu de sânge german, că m-am simțit nemțoaică toată viața. Jucam un rol și asemenea artiștilor naivi, jucam foarte bine. Jus sanguis, am adăugat, ridicând din umeri. Tipul s-a uitat la mine mirat și cu un vag dispreț. Căsătorie de conveniență, a conchis. Eu am spus din nou jus sanguis și am mai repetat de două ori, ca o cretină. După două săptămâni am primit pașaportul și am predat buletinul. Și la ultimul examen m-am prezentat singură. Examenul plecării. Cât aș fi vrut să fie și Hans cu mine. Când mi-au desfăcut bagajul și mi-au răscolit lucrurile, când mi-au fotocopiat hârtiile pe care le luasem cu mine din cealaltă viață: biletul de adio al Mamei și desenul Crinei cu antilopa și cu tigrul. Dar Hans mă aștepta abia la Viena, unde făceam escală și luam alt avion spre capitala RFG, de unde urma să ne continuăm drumul, după ce eu îmi clarificam situația cu autoritățile federale, cu trenul până în orașul lui. Am ajuns după toate verificările la ușa dinspre pistă, cea care era teoretic dincolo de graniță. M-am gândit că de aici încolo era libertatea, dar tremuram încă de frică. Nu m-am simțit în siguranță până n-am ajuns în avion. Chiar și acolo, în lunga așteptare până am decolat, mă tot așteptam să vină cineva în ultima clipă și să mă dea jos și să mă aresteze. Acel zbor, primul din viața mea, mi-a rămas întipărit în minte pentru totdeauna. Era un avion mic, cum nu se mai folosesc astăzi decât pe cursele interne, un Antonov cu elice în care te urcai numai prin spate și despre care cineva spunea că e un fel de Trabant cu aripi. Avionul a mers încet până la pista de decolare. Acolo, s-a oprit la un anumit punct și mie mi-a venit să vomit de frică. Dar el se oprise ca să-și adune forțele pentru marea încercare de a sfida gravitația care urma. Elicele au prins să se învârtească asurzitor, luându-mi aerul din timpane. Când învârtirea a atins punctul critic, avionul a pornit de data asta ca din pușcă, a prins să alerge pe pistă ca un tren rapid, după care s-a înclinat spre spate și am simțit șocul desprinderii. În sfârșit eram desprinsă de pământul României, eram în aer, eram pe noua mea cale, în drum spre noul meu destin și nu mă mai putea întoarce nimeni. M-am uitat pe lângă aripă. Din avion n-ai senzația că zbori cu sute de kilometri la oră, fiindcă distanța estompează fuga decorului. Ai doar impresia unei lente și maiestuoase plutiri. Am plutit ca printr-un peisaj arctic, printre câmpii de nori nesfârșite, din loc în loc rupte de ferestre prin care se vedea, nemișcat, pământul. Cele două ore și jumătate s-au scurs încet, extrem de încet. Apoi am simțit în stomac șocul coborârii. Elicele s-au ambalat din nou. Peisajul s-a pus în mișcare și am început să zăresc instalațiile aeroportului Schwechat al Vienei. Eram în lumea liberă. Liberă și necunoscută. M-a luat cu frig pe șira spinării. N-o să povestesc despre tribulații, despre interogatorii și așteptări pentru primirea actelor, așa cum au făcut-o alți emigranți mai puțin norocoși ca mine, care au venit aici pe alte căi. De fapt, nici nu prea am ce povesti, în plus suferisem prea mult ca să mai pun la socoteală micile găinării birocratice. Eram într-o lume nouă, cu reguli noi, iar orașul lui Hans m-a cucerit din primul moment în care l-am cunoscut. M-a uimit pădurea de catarge din port – erau zeci de iahturi acolo, și alte ambarcațiuni de agrement, cu pânze. Nimerisem perioada unui concurs la care-i spuneau regată. Erau și corăbii mari, ca cele de pe timpuri, ca în Toate pânzele sus. Erau și vapoare de pasageri masive, cum nu mai văzusem niciodată, lungi și înalte, cât blocurile noastre cu patru etaje de acasă, niște coloși plutitori care veneau sau plecau în cursă către țări îndepărtate – Norvegia și Uniunea Sovietică. Un oraș sub zodia apei, cu inima străbătută de lacuri și canale. Dar și un oraș vechi, frumos, cam cum fusese Bucureștiul copilăriei mele, înainte să înceapă era metroului și a marilor demolări. Cu clădiri de cărămidă grena în formă de prăjitură Caraiman și tramvaie cu remorcă, ca pe timpuri. Am făcut cu Hans un fel de Rundfarht, un tur de oraș cu mașina lui – mașina noastră. Am fost încântată ca un copil. Dar nimic nu se compară cu gustul primei cafele Alvorada pe care am băut-o cu Mătușa Helga în această lume liberă. Locuiam cu chirie la câteva case de casa ei și la ea a fost prima noastră vizită. În sfârșit, o cunoșteam pe eroina copilăriei mele, la care mă gândisem de atâtea ori. Judecând după faptele de arme cu care Hans mă impresionase atunci, de mult, mi-o închipuisem întotdeauna ca pe o femeie dură, o femeie-soldat, impunătoare ca prezență și în orice caz, un fel de maestru de disciplină în familia Helmans. Nimic mai fals. Mătușa Helga era abia un pic mai înaltă ca mine, subțire și fragilă și cu o frumusețe încă prezentă, de fapt mai mult o finețe nedefinită, ca a unui bibelou. Avea fața foarte albă, era blondă-căruntă și avea ochii albaștri-azurii. Aveam să-i descopăr și inima, o inimă caldă, de mamă, a unei mame biologic ratate, care nu avusese niciodată copiii ei proprii. Era o femeie tolerantă și înțeleaptă și avusese în educația lui Hans un rol mai degrabă ocrotitor. Nu știam suficient de bine germana ca să putem conversa altceva decât banalități, dar ea își mai aducea aminte și cuvinte românești și știa foarte bine rusa și franceza, pe care le făcusem și eu la școală, deși programa de atunci nu prea te învăța să jonglezi cu vocabularul. Folosindu-ne însă de cuvinte din amândouă, întocmai cum chinezii se folosesc de două bețe ca să apunce firele de orez, am reușit să împletim, chiar când Hans nu era de față ca să traducă, conversații care au depășit cu mult sfera complezenței. L-am cunoscut în acea primă vizită și pe unchiul Karl, care nu mai era fără o ureche (purta o proteză) și nici aproape orb. Vederea i se îmbunățățise substanțial de când venise aici, grație unui medic de origine română, un ardelean naturalizat aici imediat după război. Acest personaj, deocamdată misterios pentru mine, pe nume doctorul Ceteraș, un mare filantrop după câte spunea Hans, fusese geniul bun al familiei, contribuind la răscumpărarea ei din ghearele Stassi-ului est german (adică la mitele corespunzătoare). În cazul în care se complica situația mea cu autoritățile comuniste, spunea Hans, ar fi recurs la aceeași metodă și pentru mine, și ar fi apelat tot la el. Unchiul Karl avusese fața arsă (și tot corpul) în război, nu mai avea nici gene nici sprâncene, nici păr, și înainte să încapă pe mâna doctorului Ceteraș, arătase ca un monstru. Doctorul Ceteraș conducea o clinică internațională, care își făcuse o mare reputație din operațiile estetice și îi redase unchiului Karl, pe lângă vedere, și o figură de om. Când i-am fost prezentată, unchiul Karl (care era fratele vitreg al Helgăi) m-a privit ciudat, a venit mai aproape, mijindu-și ochii și cântărindu-mă cu grijă ca pe o marfă cumpărată, a spus, fără să se sfiască să-și exprime, la sfârșitul examinării, dezamăgirea: „eh, ea e deci Nina, dacă i-a plăcut lui Hans ...” M-a timorat atitudinea lui, firește, dar privirea caldă a mătușii Helga, care m-a luat pe după umeri a anulat pe dată efectul. E un bătrân cusurgiu și cârcotaș, m-a consolat. A trecut prin multe, trebuie să-l ierți, a mai adăugat, și avea să nu treacă mult până să aflu marea dramă a familiei, o dramă destul de obișnuită pentru timpurile care o generaseră. Apoi, desigur l-am văzut pe unchiul Oti – și mărturisesc că ăsta a fost motivul de care m-am temut cel mai mult. Era tot la Tante Helga acasă, ea îi era infirmieră în timpul liber (avea și una plătită, în timpul dimineții). M-am aplecat și l-am sărutat (avea fața plină de pete vinete și buzele la fel) și el a scos o mână uscățivă de sub cearceaf și m-a îmbrățișat. Faptul că Hans încăpuse pe mâini bune și de încredere îi lumina viața, atâtă cât îi mai rămăsese și-l făcuse să nu mai fie atât de revoltat pe destin. Tante Helga și Karl erau de-a dreptul îngroziți când îl apuca câte o criză de acest fel, în care pronunța blasfemii cumplite, căci Unchiul Oti nu-și acceptase niciodată senin soarta, nici pe a lui nici pe a lui Hannelore. A fost interesant pentru mine să aflu genealogia Helmanșilor, povestea de familie care lega destinele „filierei germane” cu cea din România. Bunicul meu Willi și cu bunicul lui Hans, adică tatăl lui Oti, erau frați. Helga era sora lor mai mică, mult mai mică. Se născuseră cu toții în România, tatăl lor fiind un sas transilvănean care lucra ca maestru-cicolatier la bomboneria Palatului Regal. Mama lor era o nemțoaică din Germania, care venise special să se căsătorească cu el, printr-un aranjament între familii. Dar el era cu mulți ani mai mare și ea nu l-a iubit niciodată. Într-o zi, după vreo douăzeci de ani de căsnicie nefericită, nemțoaica s-a îndrăgostit de un alt neamț, doctor militar, în misiune la București și l-a urmat în Germania când misiunea i s-a terminat. În urma divorțului, cei doi băieți mari au rămas cu tatăl, care, abătut și dezgustat, s-a pensionat și s-a retras cu fiii undeva în zona Craiovei, unde avea o soră măritată și unde s-a recăsătorit și el în final cu o văduvă bătrâioară. Iar Helga i-a urmat pe mama și pe tatăl ei vitreg în patria lor. Acolo, mama ei a mai născut doi copii, pe unchiul Karl, și încă o fată. A venit apoi războiul. Doctorul o înfiase între timp pe Helga (care de aceea se numea Roth, nu Helmans). Trăiau în orașul de baștină al mamei ei, un oraș mare din sud. Helga era încântată de noul ei tată, care era jovial și cu spirit, spre deosebire de tatăl ei bun, un om tipicar și veșnic ursuz (bunicul meu Willi îl moștenise). Era încântată și de poziția de soră mai mare, și de faptul că în fine avea și ea frați copii cu care se putea juca în voie. Pe frații mai mari din Romania îi iubea, dar ei erau deja oameni mari și îi fuseseră mai degrabă ca niște unchi. În acea lume nouă, Helga își dezvoltase aptitudinile muzicale și sportive. La 16 ani era o organistă desăvârșită care cânta Bach și o parteneră de nădejde pentru tatăl ei la antrenamentele pentru vânătoarea de păsări, mânuind un fel de catapultă care arunca farfurii în aer pe care doctorul le țintea cu pușca și le dobora (și rolurile se inversau uneori). Spera că sfârșitul războiului i-l va reda viu și sănătos și că vor mai face astfel de partide imaginare de vânătoare, dar n-a fost așa: într-o zi au aflat că doctorul a murit pe front. Asta a afectat-o pe Helga, dar n-a făcut-o să simtă o mare revoltă, căci era firesc pe undeva ca un soldat să moară la datorie. Ceea ce era nefiresc avea să urmeze. Orașul a fost bombardat și incendiat de aliați, iar după primul raid din care familia ei scăpase, Helga le-a propus să fugă. Dar mama, fratele și sora ei au fost de neclintit: nu voiau să riște. Așa că au coborât într-un adăpost subteran, iar Helga, împinsă de o stranie intuiție, și-a luat bicicleta și a fugit cu niște vecini și s-au ascuns într-o pădure, traversând fluviul care împărțea în două orașul. Între timp, un prăpăd și mai mare s-a abătut asupra acestuia, iar Helga a putut reveni abia după câteva zile când flăcările se domoliseră, doar ca să afle că toți cei din adăpostul unde intraseră ai ei fuseseră găsiți sufocați. Rudele din România, de acum trecută de partea cealaltă, au auzit la radio de bombardament și au fost îngroziți de numărul victimelor civile, socotind-o pe Helga pierdută. Dar Helga refuzase să fie o victimă. Luase hotărârea să continue războiul de una singură. Mersese zeci de kilometri cu bicicleta, pe drumuri nesigure și neluminate, ascunzându-se de coloanele militare care se retrăgeau. Odată ajunsă în capitală, se înrolase ca Flakhelferin, adică servantă la o baterie de artilerie antiaeriană și fusese primită cu entuziasm fiindcă în acele ultimele luni orice efort în sprijinul armatei și al apărării civile era extrem de necesar. Personal, Helga nu se-ndoia că războiul era practic pierdut dar se ruga să mai țină atât că să apuce să-și răzbune familia. „Ești poate șocată, draga mea să auzi lucrurile astea. În lagărul comunist știu cum se văd lucrurile. Nazismul a fost criminal, germanii au fost criminali. Din punctul meu de vedere criminalii erau în cealaltă tabără. Am vrut să fac dreptate, nu după înțelesul pe care-l dă istoria acum dreptății, ci după înțelesul și după definiția mea”. Dexteritatea ei de instrumentistă, dar și priceperea în a anticipa traiectoriile obiectelor în zbor au ajutat-o enorm în situațiile când țintirea nu se putea ghida automat. Helga prefera mai ales turele de noapte fiindcă atunci erau atacate cartierele civile. Arma ei de luptă era un tun de 88 de milimetri, la care i se zicea opt-opt, adică acht-acht. De fiecare dată când se dobora un avion, pe țeava tunului se desena cu vopsea un inel. În curând Helga a avut satisfacția să vadă primul bombardier ochit de ea rostogolindu-se în flăcări și echipajul lui de „teroriști” murind la fel ca mama și frații ei. Inelele se tot înmulțeau pe țeava acht-acht-ului, iar Helga și camaradele ei au fost decorate de Goebbels – și acesta este momentul când Bunicul Willi, auzindu-i numele la radio într-un buletin de știri din patria stăbunilor, aflase că Helga nu doar trăia, ci era și o eroină. Sfârșitul războiului și capitularea au prins-o la Berlin. Problema era acum cui să se predea. Nu se îndoia ce soartă ar fi aștepat-o predându-se la ruși, așa că reușise – după alte peripeții incredibile să ajungă până la liniile americanilor. Aceștia, văzând că nu aveau de-a face cu o tânără nazistă îndoctrinată ci doar cu un copil dornic să-și răzbune familia, i-au redat libertatea curând. După încheierea păcii, Helga s-a angajat la un serviciu postal înființat de autoritățile de ocupație, care tria miile de anunțuri prin care oamenii își căutau rudele dispersate. Așa a aflat că fratele ei Karl supraviețuise totuși, fugind din adăpost dar că suferise arsuri grave și că o căuta (prin intermediul celor de spitalul unde se afla). Deși nimeni n-ar fi găsit rațional ceea ce făcea, Helga s-a urcat în primul tren și s-a întors în orașul ei, care se afla în zona sovietică. Așa ajunsese Helga să trăiască un al doilea calvar, când fusesese violată de un grup de ruși beți, lucru care li se întâmplase de altfel la milioane femei din Germania de răsărit. Restul anilor până la momentul reîntoarcerii în Vest, Helga și-i petrecuse într-o tristă banalitate, muncă, supunere față de autoritățile comuniste și un constant sprijin pentru fratele său orb și desfigurat. Dacă Helga se resemnase între timp și ura pe anglo-americani îi dispăruse odată cu maturizarea, Karl nu-i iertase niciodată. De zece ori pe zi le profețea flăcările iadului drept răsplată. În această atmosferă crescuse apoi Hans, cu poveștile unchiului despre furtuni de foc și munți de cadavre, povești care-i făceau părul măciucă și-l umpleau de indignare, și cu blândețea și discreția Helgăi, care nu făcea caz și nu povestea același lucru de zeci de ori. Era cumva o replică pe care ea i-o dădea lui Karl care devenea grotesc cu atâta ură. Cât erau de diferiți! Și Karl suferise cumplit, dar el era egoist și dificil, veșnic nemulțumit, și nepăsător la orice depășea propria persoană, în timp ce viața Helgăi fusese și era doar un continuu sacrificiu de sine în folosul altora. Nu se căsătorise și n-avusese altă familie decât pe fratele și pe nepoții ei. Eu nu avusesem un model în adolescență, cum au de obicei tinerele fete: pe cine să fi luat eu de exemplu? Pe Mama, care ne părăsise? Pe coana Puica? Mătușa Helga devenise pentru mine, cumva, un substitut de model, dar abia după ce am cunoscut-o personal modelul a căpătat substanță. Cred că de aceea amprenta ei în sufletul meu este așa de profundă. Încet-încet, m-am obișnuit cu noua mea situație. Mătușa Helga m-a învățat să gătesc nemțește și mai ales ceea ce-i plăcea soțului meu. Weisswürst, cârnați albi bavarezi și Schnüsch, mâncare tradițională din land-ul nostru. Snuten und Poten cu muștar cald. Șproturi afumate. Pfefferkuchen, prăjitură din zona unde copilărise Hans. M-a învățat cum să ajung la magazinele cu autoservire și să umblu cu mărcile și cu phennigii. La început, până să mi se formeze în minte reflexul de a recunoaște rapid numeralele din limba germană, obișnuiam să dau hârtia cea mai mare, cea de 100 de mărci (care pe atunci avea pe o față un nene cu șapcă renascentistă) și să aștept restul rugându-mă în gând să nu fiu înșelată. Mi-a spus că nu trebuia să cumpăr pentru toată săptămâna și să burdușesc congelatorul, că belșugul ăla era în fiecare zi. Hans, care lucra atunci chiar în oraș, pe un șantier care restaura un palat vechi, venea târziu, așa că timpul mi-l petreceam mai mult cu Helga, atunci când era liberă. Ea era profesoară de muzică la o școală și dădea și lecții în particular, iar duminica ea și cu Karl cântau în corul bisericii. De două ori pe săptămână însă Helga frecventa un fel de societate sau club, „Prietenii muzicii” se numea. Mă lua și pe mine acolo, unde i-am cunoscut pe prietenii ei, unii bătrâni, alții între două vârste. Îmi plăcea să ascult concertele lor și acolo, fiind primită cu căldură, deși eram afonă, mi-am făcut un fel de intrare în societatea cea nouă și am realizat primele contacte cordiale cu noii mei compatrioți. Stabilisem cu Hans încă dinainte de plecarea din România care va fi rolul meu în familie. Îmi precizase foarte clar că mă lua ca să am grijă de casă, de el și de copiii pe care spera să-i avem. Nu se punea problema ca eu să-mi iau serviciu, Hans câștiga suficient cât pentru a ne întreține. Nu voia ca eu să fiu o Rabenmutter, femeie-corb, cum erau numite în Germania femeile care făceau carieră și își neglijau copiii. Societatea în care Hans voia să ne integrăm cu adevărat era extrem de tradiționalistă. Deci singurele mele contacte sociale erau deocamdată vecinii, vânzătorii din magazine și prietenii muzicii. Și desigur, era familia. Unchiul Oti se simțea tot mai rău. M-am oferit să fiu eu infirmiera lui, dar Hans nu a fost de acord – nu o puteau concedia pe femeia cu care aveau contract. Și desigur, era Hans. Primele noastre nopți de dragoste au fost stângace și jenante, ca niște piese prost regizate. Deși amândoi aveam ceea ce s-ar fi numit, cinic „experiență”, au fost lucruri care s-au interpus între noi, de la bun început. Pe el îl inhiba faptul că semănam prea mult cu fetița aceea de demult cu care mersese de mână pe toată faleza din Mamaia. Până ce nu mi-am schimbat coafura și nu mi-am vopsit părul n-a mers pur și simplu. Iar mie îmi veneau în minte, taman la punctul culminant, tot mai multe cuvinte ale acelui ticălos care își bătuse joc de mine în adolescență. Mintea îmi juca feste descuind sertarul în care mă încăpățânasem să le încui. Printre altele mi-am adus aminte cum își justificase fapta – femeia cu care trăia era în spital, iar el se săturase să „și-o frece singur”. Apărusem eu, victima ideală, taman la fix în peisaj, iar el mă sacrificase fără milă și fără scrupule. Până la urmă însă, gândindu-mă la martiriul mătușii Helga, infinit mai cumplit ca al meu, am trecut și peste asta, iar când după două luni de la prima noastră noapte de dragoste adevărată mi-am dat seama că sunt însărcinată, am uitat definitiv toate traumele trecutului și am plâns de fericire. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate