După ce am fost admisă la facultate, m-am gândit că sunt destul de mare pentru a merge singură la Eforie. Am ales luna septembrie. Nu văzusem niciodată cum e marea în timpul toamnei. Bănuiam că e foarte frumos. În plus, mama trebuia să fie la școală de la începutul lunii, iar Nina și Doru mergeau, din 15, la școală.

În comparație cu alți ani, aveam avantajul libertății depline. Cel puțin, așa credeam. Bunicii aveau același program de ani de zile. Bunica, o femeie pedantă, pregătea camerele pentru turiști, bunicul făcea aprovizionarea, iar seara ieșeau la plimbare. Cumpăraseră un aparat de radio cu clape pentru schimbarea canalului și cu ochi magic. Ascultau în special „Radio vacanța”. Bunicul citea ziarele și, ceea ce mă distra, la ora 16 își bea obișnuita cafeluță pe care i-o servea bunica. Nu era cafea naturală, ci Unica. Bunica era responsabilă și cu organizarea activității bunicului. El fusese operat în urma unui ulcer gastric și ținea regim.

Eram liberă să fac ce vreau, dar la plajă mergeam cu chiriașii bunicilor. Așa era mai sigur. Nu riscam să mi se întâmple ceva neprevăzut.

Unchiul Sever lucra la Eforie-Nord. Era gestionar la un mic magazin. Însoțită de bunica, am făcut prima vizită la „magazinul unchiului”. Autobuzul a oprit vizavi, lângă parc. Am făcut un tur al parcului după câteva zile, când bunica m-a trimis să-i duc ceva unchiului, dar nu m-am îndepărtat de locurile cunoscute.

Într-o seară, unchiul Sever mi-a propus să merg la un film la cinematograful în aer liber din Eforie-Nord. Am mers cu autobuzul de la ora 7 seara. Am observat cât de mândru era unchiul când mergea cu mine prin stațiune.

- Cine-i domnișoara? întreba câte unul dintre prietenii unchiului.
- E nepoata a mea.
- Nu știam că ai o nepoată atât de mare...
- E studentă.

Eu mă arătam preocupată de câte o nimica toată, doar ca să nu intru în vorbă cu ei. Ne-am oprit de câteva ori, căutând gumă de mestecat străină. Unchiul Sever m-a condus la cinematograf. După ce mi-am ocupat locul, el a plecat. Urma să vină după mine la terminarea filmului.

Am văzut un filmul SF: Călătorie fantastică. Pe scurt, o echipă de oameni de știință, într-un submarin, sunt micșorați la dimensiunile unui microb și, cu ajutorul unei seringi, sunt introduși în carotida savantului care se alesese cu un cheag de sânge în creier în urma unei tentative de răpire. Savantul era menținut în stare de hipotermie, pentru ca sângele să circule mai încet. Comunicarea cu echipa reală se făcea prin sistem Morse (Wi-Fi, spun cei din film). Din echipaj face parte și un personaj care dorește ca secretele omului de știință să nu fie cunoscute. De aceea, sabota acțiunile echipajului. Planul operațiunii suferă modificări și numai pregătirea excepțională a doctorilor și a ofițerului de transmisiuni care asigura comunicarea cu echipa care coordona din laborator acțiunea au făcut posibilă distrugerea cheagului din creierul savantului. După o oră, oamenii reveneau la dimensiunile inițiale. Sabotorul moare digerat de o leucocită, iar ceilalți membri ai echipajului sunt recuperați dintr-o lacrimă a savantului căruia i-au distrus cu un laser cheagul de sânge.

La acea vârstă citeam toate povestirile și romanele științifico-fantastice pe care le găseam. Deși bănuiam că misiunea va fi îndeplinită, am urmărit filmul cu sufletul la gură. Am studiat efectele speciale și imaginile pe care le vedeam. În plus, din distribuția filmului făceau parte Stephen Boyd, Raquel Welch și Edmond O'Brien.

În următoarea sâmbătă, unchiul mi-a promis că mă duce să văd cel mai bun restaurant din stațiune. Și am mers la „Europa”. La intrare era un „general” pe care unchiul îl cunoștea. I-a spus că sunt nepoata lui și că sunt studentă.

Unchiul a comandat câte un grătar cu garnitură și vin roșu. Mie mi-a comandat pepsi. Restaurantul avea orchestră și ring de dans. După ce am mâncat, am dansat.

- Dansezi bine. Unde ai învățat?
- Parcă nu știi... Vals m-a învățat bunica, în parc, unde dansau rușii. Tango m-a învățat tata. Am mers o dată la familia Râhlea, nu știu ce sărbătoreau. Ploua și nu ne-au dat voie în curte. Un timp, ne-am uitat pe fereastră. Eram la etajul întâi. Dar ne-am plictisit. Ceilalți invitați dansau pe muzica unul gramofon. Gazdele aveau plăci. Cred că erau moldoveni. Știu că au predat limba rusă. Tata m-a invitat la vals și, fiindcă a urmat un tango, mi-a explicat cum se dansează.
- Când erai mică spuneai că vei fi cântăreață de operetă. Când ți-ai schimbat preferința?
- În clasa a doua, mergeam de două ori pe săptămână la doamna Moldovan. Acolo învățam, câte o jumătate de oră, să cânt la pian. După un an, nu știam nici un cântec. Mă enerva cum număra: „una, doua, treia patra”. Mergeam la pianul școlii și, după câteva încercări, îmi reușea o meodie. Cântam după ureche, ca lăutarii. În clasa a treia n-am mai vrut să merg la pian. Am fost de două ori la un cerc de balet. Nu mi-a plăcut. Am învățat prea puțin și nu am dansat deloc. La numărătoarea instructoarei, făceam un fel de gimnastică.
- Þie nu-ți place nimic...
- Cum nimic? Eu trebuie să văd un rezultat!
- Ai rerenunțat definitiv la muzică, la dans...
- Nu chiar. În fiecare an am cântat în cor, în grupul vocal, chiar și solo. Am dansat în grupurile de dans ale școlii, balet sau dansuri populare. Nu mai vreau să fiu artistă.
- Þie nu ți-a prea plăcut școala!
- Să știi că mă supăr! Am învățat la toate materiile. Au fost unele materii pe care nu le aveam la suflet, dar învățam, pentru că îmi plăcea să rezolv probleme. De exemplu, chimia. Nu îmi plăcea să „tocesc” proprietăți, dar îmi plăceau problemele. Pe scurt, după ce scriai formula, restul era regula de trei simplă.
- Faci ce faci și tot la matematică ajungi.
- Cu siguranță, matematica e cea mai frumoasă, cea mai grea și cea mai utilă materie. Nu oricine o poate învăța. Mie mi-a plăcut întotdeauna. La început, era doar un instrument de calcul. Apoi a devenit preferata mea.
- La câți ani ai descoperit că e frumoasă?
- La sfârșitul clasei a cincea, profesoara de matematică ne-a propus să rezolvăm zece probleme recapitulative de la sfârșitul manualului. Mi-am amintit cu o seară înainte de data limită de prezentare a problemelor. Am luat cartea fără prea multă tragere de inimă. Rezolvam mecanic. Apoi, s-a întâmplat ceva: am dat de oproblemă interesantă. Trebuia să aflu câți ani a trăit Arhimede. Se dădeau câteva relații. Am rezolvat problema prin metoda figurativă. A fost o problemă frumoasă, interesantă. Am verificat răspunsul cu cel de la sfârșitul cărții. Era bun. Atunci cred că a fost momentul în care am decis să acord mai mult timp învățării matematicii. În fond, puteau să cânte alții, cei pentru care matematica era o teroare.
- Cum rămâne cu „trebuie să văd un rezultat”?
- La matematică poți să ajungi la rezultatul unei probleme pe mai multe căi, prin mai multe metode. Și poți să verifici dacă ceea ce ai obținut e corect. De multe ori, poți șă intuiești rezultatul. Totul depinde de cât de mult muncești. Și de plăcerea cu care muncești.
- Mai dansăm valsul ăsta și mergem acasă. Ce spui?

Era prima dată când am întârziat până spre miezul nopții. Bine că pe litoral circulau autobuze destul de des!

La un chioșc de presă găsisem reviste tipărite în Moldova. Am cumpărat câteva numere din Крокодил (Crocodil), o revistă de umor. Nu mai văzusem astfel de reviste. Acasă citeam publicații în franceză, dar revista Uniunea Sovietică era în limba română.

Împreună cu chiriașii bunicilor, am mers într-o zi la Costinești. Auzisem că acolo e o atmosferă frumoasă. Aflasem de la Radio vacanța că la Costinești se întâlnesc în special studenții. Am văzut un sătuc, o plajă întinsă, multe chioșcuri, dar nu am fost impresionată. Poate și pentru că eram într-un grup de persoane cu mult mai mulți ani ca mine. Nu îndrăzneam să mă îndepărtez de cei care își luaseră angajamentul să mă aducă în condiții bune înapoi.

Singurul lucru neobișnuit care mi s-a întâmplat a fost o neașteptată amigdalită. Dacă eram acasă sau chiar în Cluj, cumpăram penicilină și în trei zile eram ca nouă, dar în Eforie nu se vindeau antibioticele fără rețetă. Cu greu a găsit bunica un medic care să îmi scrie o rețetă. Făcusem febră și nu aveam chef de nimic, nici de citit, nici de ascultat radioul. Îmi luam medicamentele și în scurt timp adormeam din nou.

Bunica m-a anunțat că am primit o scrisoare. Am luat-o și am pus-o sub pernă. Am adormit. După o vreme, bunica m-a întrebat: „De la cine e scrisoarea?”. Uitasem de scrisoare. Am deschis-o. Era de la Vasile. Îmi spunea că a fost în permisie și că Nina i-a dat adresa bunicilor. Deci, chiar cu întârziere, și-a ținut promisiunea de a-mi scrie. Știa că reușisem la facultate. Era în Arad.

Sejurul meu la Eforie a fost de aproape trei săptămâni. Am plecat la Cluj cu un tren direct. Aveam avantajul că nu trebuia să schimb în București. De fiecare dată călătoream cu trenuri directe Baia Mare-Mangalia, Cluj-Mangalia…

Nu cunoșteam nici o persoană din compartiment. Cât timp era lumină, am citit. Apoi, când unul dintre călători a stins lumina pe motiv că fiica lui trebuie să doarmă, am începuit să mă plictisesc. Am ieșit pe culoar. Lângă mine, o doamnă în vârstă fuma. Era plictisită și ea. Am intrat în vorbă.
- Domnișoară, unde mergi?
- La Cluj.
- Cu cine călătorești?
- Singură.
- Și nu te temi?
- Trenul e plin de călători.
- Da, ai dreptate. Eu am urcat la București, dar cred că erai deja în tren...
- Vin de la Eforie-Sud. Am ales trenul direct. Mi s-a părut mai avantajos. Dimineță merg să fac microfotografia și după-amiază am un tren direct spre Vișeu.
- Ești sudentă? În ce an?
- În primul an, dar sunt sigură că mă descurc. Cunosc orașul.
- Am ajuns în Teiuș. Mă pregătesc să cobor. Merg la Aiud.
Văzând că nu reacționez cum se aștepta, doamna a considerat că trebuie să-mi explice.
- Am un neam la Aiud, spuse doamna coborând vocea. A fost închis pe motivul că a aționat împotriva regimului.

Văzând că sunt pe lângă subiect, doamna își stinse țigara și intră în compartiment după bagaje. Deja se auzea zgomotul pe care îl face trenul la schimbarea liniilor.

Doamna a coborât în stație, nu înainte de a ne lua rămas bun. Eu am rămas cu niște întrebări fără răspuns. Știam că tata îmi va răspunde la toate.

Am ajuns în Cluj dimineața devreme. Am făcut microfotografia și am luat primul tren spre Vișeu. Rezultatul îl luam la întâi octombrie, la începutul cursurilor, când mă cazam la căminul studențesc.

Cum e toamna la mare? Frumos, e liniște, frunzele copacilor sunt încă verzi, grădinile sunt încă proaspete, sunt fructe și legume de tot soiul, dar nu mai e aglomerația din august.