agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2017-06-11 | |
Ștergându-și fața transpirată, Nina împinge cu un genunchi ușa de fier.
Urcă gîfîind cele treisprezece trepte ale blocului în care locuiește, potrivindu-și din când în când geanta grea de pe umărul stâng. Simte cum cămașa uniformei albastre de funcționar al poștei o strânge, o sufocă, materialul din care e făcută e, desigur, de proastă calitate, impermeabil, croiala incomodă, un chin, mai ales pe căldura de-afară. Nici măcar nu are mînecile scurte, e groasă, distanța dintre nasturi e prea mare pentru a-i permite să deschidă măcar unul, de parcă un funcționar de la poștă trebuie să ascundă că e la fel ca ceilalți, că are o piele care trebuie să respire. Măcar de sacou a scăpat, datorită grevei femeilor din oficiu care au amenințat cu demisia în masă, dacă nu li se va permite să le scoată pentru perioada de vară. De pe fruntea ștearsă inutil i se preling picături de sudoare. Le simte ca pe niște ființe lunecoase, pe gât, între sîni, la subsori și de-a lungul spatelui, se scarpină, șterge, gîfîie și urcă din nou și din nou cele treisprezece trepte. E doar la cinci, de lift îi e frică, mai are încă cinci. Se oprește, își trage sufletul, privește în hăul dintre etaje și-i vine să se arunce de nervi. Măcar geanta aia mare s-o lase să cadă, ce-ar fi de pierdut? O va smulge din umăr, îi va face vânt și-ntr- o ploaie de facturi și scrisori, majoritatea oficiale, va cădea, lovindu-se de un capăt odată cu furia ei. Inutil, desigur. Va trebui apoi să coboare și să strângă totul, unde și cum să scape de condiția ei? Va trebui să dea socoteală, în geantă sunt pensiile oamenilor pe care nu i-a găsit acasă, sunt înștiințări, telegrame, a murit vreo rudă a cuiva sau s-a născut un copil așteptat mult timp, o promovare visată obsedant, ce prostie! Pereții, vopsiți odată în turcoaz, sunt de când îi știe scorojiți. Bucăți mari ca niște plăgi pământii înfloresc în fiecare zi din urma copiilor care, ascunzându-se de caniculă, se joacă mai mult pe holuri. Își aduc păturicile și un amalgam de mame și de tați minusculi se lamentează pițigăiat aproape în fiecare zi între pereții blocului vechi și prost întreținut, aflat într-un cartier de îndoielnică reputație. Geamurile nu mai au sticlă demult și curentul flutură haotic perdelele vechi puse din bunăvoință de vreo gospodină care nu a putut concepe un geam, în cazul acesta fie și un cadru, gol. Inutil gest, aerul dezolant circulă nestingherit, lovindu-se orb de ușile închise și deschise des. Ecoul creat e ca o picătură chinezească pentru ea, e cu neputință să se poată obișnui și totuși asta e realitate, își spune, ridicînd din umeri a resemnare. O dor picioarele, a pedalat mult și cînd nu a mai putut din cauza mașinilor parcate pe marginea străzilor, a mers pe jos. Tot corpul îi e greu, sufocat de multitudinea de impresii care se îneacă fără împotrivire în mintea ei. Ce rost are să le salveze, nu-i folosesc la nimic. Ajunsă în propria-i locuință, descălțîndu-se, își privește lung picioarele înroșite. Le simte pulsînd din cauza încălțărilor incomode, își amintește că bicicleta și-a lăsat-o la subsol și-n timp ce-și masează degetele chinuite, se gîndește enervată la frica ei de acel loc. Probabil reminescențele copilăriei sunt de vină, subsolurile blocurilor vor rămâne frecvent în întuneric, locatarii care au boxe se racordează individual, comutatorul principal e așezat absurd, mult spre interior, un drum al groazei până să-l găsești. Și chiar găsindu-l, e o minune să și funcționeze. Iar sclipirea din ochii pisicilor vagaboande și trecerea apei prin țevi e înfiorătoare. Cu gesturi lente, însoțindu-și gîndurile, Nina apucă pantofii pe rînd și le scoate tălpicii improvizați din carton. S-au distrus, va trebui să-și facă alții pentru mîine. Și cămașa va trebui să o spele, nu are decât două, dar mai tîrziu, acum își va permite să se descotorosească de ea, aruncînd-o pe spătarul scaunului, ca și cum n-ar interesa-o ce va fi mîine. Dincolo de ferestrele ei se lasă seara, prin pereții subțiri, suflete ca și ea rezonează apatic. Ultimele zvîcniri ale zilei. Apropiindu-se de chiuvetă, rămîne cu ochii fixați la propria-i imagine reflectată într-o oglindă mică, în timp ce lasă apa să curgă într-o găleată de aluminiu. Nu e curată, din cauza țevilor vechi are nuanțe maronii, dar o va arunca și va lăsa să curgă din nou. Ridică apoi găleata pe aragaz să se încălzească și așezându-se întâi doar pe un colț de pat, se abandonează în cele din urmă, lăsându-se pe spate, cu mâinile răsfirate deasupra capului. Undeva, țipă strident o ambulanță. În alte timpuri s-ar fi gîndit la sigurața celor cunoscuți, acum nu mai are rost. Arcurile scârțîie, sunetul strident o surprinde, ca și cum ar fi pentru prima dată. Noaptea ascunde treptat detaliile încăperii, doar flăcară aragazului pare vie în peisajul semiobscur. Degetele, jucîndu-se în spațiul îngust al patului lipit de unul din pereți, se lovesc de agenda cu coperți roșii primită cadou de ziua ei de la unul din colegi” pentru a-ți scrie gândurile sau, poate, întîlnirile” i-a spus atunci, făcându-i cu ochiul. La lumina veiozei citește cu tâmplele sprijinite în palme. Sprîncenele ei frumos arcuite, se încruntă, pupilele dilatate ca-ntr-o transă spontană, privesc aparent în gol, apoi brusc, se rupe, închide agenda și se ridică. Lăsându-se să alunece ghemuită în cada îngustă, nu schițează nici un gest. Sub genele ei dese, ochii nu tresar, nu tremură, nu clipesc, doar pulsul îi bate imperceptibil în tâmple. Corpul încearcă din nou să se abandoneze, dar tresare scuturat de tuse. Amestecul de aburi cu mucegai o sufocă, trebuie să se spele mai repede și să iasă. Inutil să se plângă proprietarului, inutil să se intoxice așa cum a mai făcut-o, în încercarea de a elimina mucegaiul cu soluții de clor. Lipsa unei ferestre sau a unei aerisiri face zadarnică orice inițiativă, el revine mereu ca o boală prost tratată. Totul e inutil. Se zbate într-o pânză de păianjen. În fața ferestrei Nina își șterge părul. Aflată la un etaj superior poate măcar să privească cerul. Ziua se văd câmpurile, în depărtare satele împrăștiate prin văi, dealuri peticite de culturi diverse, șoseaua spre alte orașe și chiar calea ferată. Seara prinde uneori asfințitul și ascultă greierii și broaștele aciuate într-un râu care curge apatic, aducînd până la ea miros de deșeuri domestice. Și dacă totuși era posibil? Dacă dorindu-ți atât de mult o altă realitate, ea, fie și imperceptibilă tuturor, se poate contura? Îndepărtând alene perna, se lasă din nou pe spate. Cu ochii închiși, cu tot corpul abandonat stării de repaus, inspiră adânc. Numărând, reține aerul în plămâni și doar atunci când simte usturimea din piept, îi dă drumul încet, într-o șoaptă de șuier. Treizeci, e bine, își spune. Repetăm. Expirînd, simte cum din piept se răsfrânge spre extremități ceva ca un val vibrând. Sub pleoapele închise culori vii apar și dispar, acum picurînd, imediat întinzându-se, retrăgându-se pentru ca altele să le ia locul. într-un vârtej halucinant. Corpul, privat de aer, zvîcnește întâi împotrivindu-se, dar mai apoi, cu fiecare flux-reflux de aer tras adînc, reținut și expirat prelung, se relaxează. Atunci ei i se pare mai întâi că se afundă, alunecând prin pat, într-un gol interminabil, arcurile trosnesc de parcă ar primi o greutate în plus, din palme și din tălpi curg spre nicăieri valuri de energie caldă, ca niște fîlfăiri, sub impulsul cărora corpul începe să reacționeze ciudat, împins dintr-o parte în alta și-n cele din urmă, rupt din normal, e aruncat înspre tavan. Atunci urmează pragul. Dacă va reuși să-și stăpânească emoțiile transpuse în bătăile neregulate ale inimii încarcerate, totul va deveni întîi alb, apoi galben, tot mai galben, insuportabil de luminos... … Lumina puternică o face să clipească. Cu ochii închiși pipăie așternuturile și zîmbește. Sunt moi, lucioase și reci. - Hai Nina, cafeaua e gata, ne grăbim, trebuia să fim deja plecați, știi tu, traficul... Vocea bărbătească se apropie de ea, simte o răsuflare fierbinte pe lobul urechii, o gîdilă și zâmbește, ascunzîndu-și fața în pernă. - Mai vreau să dorm, sunt surmenată. - Știu iubire, dar tu ai propus plecarea, trebuie să-ți asumi responsabilitatea. - Nu mai vreau responsabilități, am visat iar ciudat. Blocul acela gri, ciori rotindu-se peste un câmp, copii țipînd. Mereu același bloc mizerabil, nu înțeleg de ce se încăpățânează subconștientul să păstreze această imagine, nici măcar nu știu de unde s-a inspirat. - Nu-ți bate capul, sunt vise, se răcește cafeaua. - Cafeaua e mai bună rece și nu facem nici riduri, rămînem tineri pentru totdeauna. Cu ochii îmbibați de lumina dimineții, cu părul lung acoperindu-i parțial un sîn spre care privirile bărbatului alunecă interesate, Nina desenează cercuri pe pieptul lui. Dar cînd acesta încearcă să o sărute, se rostogolește țipând cu glasul îngroșat. - Nu mai e timp, nu Nina, trebuie să ne grăbim, se răcește cafeaua și e trafiiiiiiiic! * În camera întunecată Nina râzând, se zbate ca pentru a scăpa de cineva, apoi rămîne imobilă. Pe frunte și sub buza inferioară lucesc picături de sudoare, sclipind vag, în lumina palidă a veiozei. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate