Coborî din trenul personal. Soarele e la apus. În stânga se înșiră locuințele de serviciu ale lucrătorilor căii ferate.
-Ai apăsat dumneata butonul soneriei?
-Nu, domnu’ Ilie, nici nu știam că porțile astea au sonerii. Eu dacă vreodată am vreo treabă te strig.
-Cred că vreun neastâmpărat de copil. Hai, vino oleacă să-ți mai tragi sufletul? Te văd zi de zi trecând la deal-la vale…
Mares intră în curte și se așeză pe băncuța din fața casei.
-O, de când n-am mai dat pe-aci...Înaintea dumitale a locuit cu familia un coleg și bun prieten.
Împreună construiam mici aparate de radio pe care le vindeam în liceu și făceam bani de vermut... Eram obișnuitul casei ca să zic. Mă leagă multe amintiri…
-I-auzi nene… Uite, dacă vrei să intri…, zise Ilie deschizând larg ușa. Și așa nu prea am musafiri.
Se ridică și intră. Cum păși pragul un fior rece îi aluneă pe șira spinării.
-La mine e deranj. De când mi-a murit soția n-are cine să mai stea de ele
-Ți-a murit soția? N-am știut...
-A avut cancer. Fata mea, și ea vine destul de rar. E căsătorită, e cu casa ei... Lasă că moșul se descurcă...
Sunt în hol. „Musafirul” își aruncă ochii spre mica ușă care dă în pod…Mai privi un timp în lungul coridorului și dă să iasă. Simți din nou acea senzație pe șira spinării.
-Nea Ilie, ia să te uiți, cred că nu e închisă bine ușa podului. Parcă e așa ca un curent.
Sună telefonul.
-Daaa...Bine, tăticuțule... Aoleu...
Mares își da seamă că e de rău. Iese. Totuși, nu e bine să plec în momentul ăsta, își zise și se așeză din nou pe bancă.
După câteva minute Ilie alb ca varul, cu voce tremurândă:
-Fata mea... a născut... L-a născut mort...și nici ea nu e bine deloc...Doamne, pentru ce mă bați?

*

La priveghi la Gogu văcarul. E aproape miezul nopții. Mareș la căpătâiul mortului...
Își amintește, cu câteva luni în urmă tot așa, trecea pe uliță. Gogu era în mijlocul curții și avea chef de vorbă...
-Bre, dar ce lucrare cu via asta a matale pe la streașina casei. În viața mea n-am văzut ciurpeni albi așa frumoși de șapte chile...
-Hă, hă, daaa, anul ăsta chiar că...O să iasă un vin, mamă-mamă...

Băgat în pat de ore bune și somnul nu se lipește pic. Se gândește la imaginea stranie cu Gogu vesel în mijlocul curții, la căsuța dărăpănată pe brânci de bătrână, la boabele alea mari albe de strugure, atârnând ca niște lacrimi...
Inima o ia nebunește, îi aude bătăile în moalele capului, suflă de parcă ar urca în goană un deal… Cu privirea pironită, cu fața albăstrie zace pe patul răvășit.

*

Duminică este felcerul satului, un om destul de în vârstă. Este și felcer și dentist. Toată viața lui a ajutat și pe bun și pe rău și pe bogat și pe sărac. Anul acesta a candidat la postul de primar sigur că o să câștige. E proiectul vieții mele, oamenii mă vor, se gândea, doar am ajutat multă lume. A pierdut însă. Asta l-a îmbolnăvit de moarte. S-a întins în pat și a început să se stingă...

Mareș coborâ din ultimul tren al serii. Înaintează spre casă cu pași largi când în răscrucea de la troiță îl zărește ca prin ceață pe Duminică. Vine spre el. În mână are ca deobicei servieta din piele de porc cu care își cară ustensilele de doftoriceală. Omul nostru dă să-l salute dar cuvintele i se opresc în gât. Felcerul, amicul lui, are mersul ca de robot, privirea fixă și fața împietrită. Câțiva pași și se pierdu în beznă. Mareș nu știe ce să creadă. Știam că e la pat, își zise. S-o fi făcut bine și a luat-o așa pe jos în aerul răcoros al nopții. O fi mergând la vreun bolnav... Trec mâine dimineață pe la el și văd care e treaba, hotărâ iuțind pașii.

-Nu e bine deloc. Hai în casă, îi zise soția bolnavului.
În camera întunecoasă mai sunt câteva persoane. Pe pereți, valuri galbene de la pâlpâitul unei lumânări.
La plecare către soția felcerului, aproape în șoaptă:
-Dar el aseară a ieșit în sat? A fost plecat pe undeva?
-Un’ să fie, omule, când de trei zile trage să moară? Ce vorba e asta?
-Mai doamnă, veneam de la trenul de doișpe...În dreptul troiței m-am întâlnit cu nea Duminică, ce dracu...Era cu gentuța...Chiar m-am bucurat că l-am văzut umblând sănătos.
-Pleacă cu prostiile. Ți s-a părut ori aveai capul plin cu băutură...

Nea Duminică, când o să-mi mai ieși noaptea în drum măcar oprește-te să-mi vorbești, să-mi spui cum e pe lumea cealaltă, își trimite Mareș ultimul gând odată cu bulgărele de pământ pe capacul coșciugului.
Ce-o fi cu mine de văd muribunzi în răscruci, își mai zise ieșind pe poarta cimitirului…

*

Mareș are un singur bun prieten, ba încă îi mai este și unchi. Este în vizită la unchiul ăsta al lui, de fapt a fost invitat la o cană cu vin. Șed în mijlocul curții... Găleata cu licoare parfumată lângă măsuța cu trei picioare. Seară de toamnă blândă cu o frumusețe și o pace dumnezeiască... Au fețe îmbujorate și buze vineții de la culoarea crudă a vinului. Povestesc cu voce tare și râd zgomotos.
S-a făcut târziu deja. Soarele a apus demult, umbrele s-au adâncit. Așezat pe un scăunel, puțin adus de spate, la un moment Mareș se întoarse - Un bărbat la câțiva pași în spatele lui. Imediat își dădu seama că e o rudă a lor care locuiește în altă localitate. Se uită când la musafirul tăcut când la unchiul care povestește nestingherit de noua prezență. Cred că mi se face o farsă își zise… În curând însă înțelege că doar el îl vede pe cel în cămașă albă...

A două zi dimineață unchiul la el la poartă:
-Nepoate, o făcurăm de oaie. Mi se spânzură vărul ăla de-al doilea din Sârbi. Încă nu știu ce și cum... Mă grăbesc să prind rata de opt. Las și eu bicicleta asta la tine.
-Unchiule, dar eu aseară l-am văzut, era chiar...
-Ce ziseși că ai văzut?
...Noroc că celălalt tocmai rezema rabla de bicicletă de mărul din fața casei...
-Ce ziseși că ai văzut?
-Lasă, lasă, vorbim noi… Du-te să prinzi autobuzul. Să îi saluți și condoleanțe și din partea mea.
Trebuie să merg la un preot, trebuie să mă spovedesc, gândi amar... Nu e normal ce mi se întâmplă. Îmi pierd mințile sau ce...
Noaptea următoare însă avea să-i fie cruntă: Întins, înțepenit în starea dintre veghe și somn fu bântuit de vedenia celui în cămașă albă căruia pare că îi urlă disperarea prin o mie de guri. Făcut covrig, se smucește, se răsucește, își acoperă urechile – degeaba, urletele sunt înăuntru.

*

-Părinte, o fi de la Dumnezeu sau de la domnu’ dra...
-Ssst, lasă-l pe ăla îl întrerupse tânărul preot... Nu e bine să-l pomenești...Deci ’tale zici că ai vedeniile unor oameni morți... Nu ți s-a părut, nu erai băut...
-Mai mult, sunt momente stranii ca într-un film de-ăla, tot felul de semne. Poate că eram băut că mai beau dar n-are legătură...Ce am văzut și ce am simțit n-au fost păreri, cel puțin azi-noapte am crezut că mor...
-Ce a fost noaptea trecută?
-Spânzuratul a venit peste mine. Aproape că adormisem și dă-i, hergheliile de draci...
-A fost glasul sângelui care cere ajutor sângelui-frate. Ai zis și mata: „Dumnezeu să te ierte”?
-Oi fi zis, nu mai știu ce-am spus că am crezut c-a venit să mă ia și pe mine...
Preotul își face cruce. Zâmbește:
-Bre, lucrurile astea nu sunt așa...În curând însă de la slujbe, de la gândurile noastre bune sufletul i se va mai liniști. În privința matale ce să zic, postul și rugăciunea ar ajuta.

„Post și rugăciune... Dar pe cine oi fi supărat de mi se sparg oalele în cap? Cred că mi se trage de când lucrez la MUTÃRI MOBILÃ... Bine zicea ăla: Bă, nu te băga când e vorba de divorțuri, partaje și tot felul de despărțiri. Iți dai seama cu cată energie negativă e încărcată mobila aia pe care tu pui mana?”

*
Multă lume știe că în “Ceuri”, în blocurile cele mai vechi din oraș locuiește una care ghicește bine. Iată-l pe omul nostru bâjbâind în întuneric, urcând scările dărăpănate. La etajul patru în hol un țigan:
-Plătiți la mine…
Cameră sărăcăcioasă, un bec chior, într-un colț un pat pe care femeia așază cărțile șopăind... Dă o dată, încă o dată și încă o dată…Le răstoarnă când pe față, când pe dos. Se oprește, se uită la Mareș mirată:
-Nu te găsesc!
-?!
-Păi nu te găsesc, parcă ai fi mort… Ce viitor să-ți ghicesc dacă nu te găsesc…
-Doamnă, sunt un om tare amărât. Vorba lu’ mata, parcă sunt- parcă nu sunt… Mi-e și frică și rușine să povestesc… Lumea m-ar crede nebun…Mi se arată semne, prevestiri, tot felul de spirite, de umbre, de păreri…
-…
-Am fost și la preot…
-Ptiu! Bre, ascultă ce-ți zic… Să fugi de astea că n-ai sânge în instalație…Mai multe nu-ți spun că n-am voie… Nici noi nu lucrăm de capul nostru…Asta e meserie grea, ehe… Gata, hai că mai așteaptă și alții…
În timp ce Mareș coboară scările lămurit buștean, femeia către cel de afară:
-Mieluțe…
Bărbatul bagă capul pe crăpătura ușii:
-Da, mamă…
-I-am dat papucii… Să stai cu ochii pe el ca anul ăsta te faci cu un rând de țoale…

*
Seară târziu, în tren spre casă… Rupt de șale, doarme grămădit pe băncuță.

Cu o smucitură teribilă trenul dă să plece din stație. Tresare din somn... Își dă seama că ar fi trebuit să coboare demult...O ia val-vârtej spre ușă și, în ultimul moment, sare din mers... Este miezul zilei... „Unde naiba mă aflu...”
-Ce stație e asta?
I se arată o direcție. O ia în lungul liniilor ferate. Intră într-o clădire unde par a fi birourile gării:
-Trebuie să ajung la...
-Imediat vă dau bilet...
Doamna de la ghișeu termină de vorbit la telefon...O palma grăsuță, bine îngrijită, se deschide... Mareș se caută în buzunare, pune o bancnotă...
-Biletul costă...
-Doamnă, sunt ultimii bani.. Dracu’ a știut c-o să ajung p-aci’...M-a luat somnul...
- Și ați dormit trei sute de km? Somnul morții nu alta...
-Trei suteee?... M-a scos trenul din țară, bag samă...
-Deci, aveți banii?
Îl cercetează pe deasupra ochelarilor...
-În cazul dumitale o să completăm un formular și o să ai foaie de drum gratuită...Să-mi dați un act, ceva...
Plin de speranță, duce repede mâna la buzunarul de la piept al cămășii. Scoate o carte de identitate...Carte de identitate pe trei sferturi arsă, afumată și scorojită. Rămâne stană. Privește bucata de plastic topit cu ochi gata să-i iasă din orbite. Din gât, ca un horcăit:
-Doamne Isuse Cristoase, apără-mă...

*

...Un bărbat într-un coș din nuiele...Se uită mai bine, este chiar el, întins cu fața în sus...În urmă, lume puhoi...„Unde merge toată lumea asta”? „In celălalt capăt al satului”, i se răspunse...”Celălalt capăt, păi acolo e cimitirul”, își aminti Mareș...

„Ah, a fost doar un vis...Ciudat vis... Ce ar putea să însemne?” Este trecut bine de miezul nopții... Încearcă să adoarmă din nou... Legănată de vânt, ramura de măr bate ușor în geam, toc- toc, toc-toc...